„Turneul“ vieții lui Ioan Gyuri Pascu a început la Agnita, pe 31 august 1961, și se încheie astăzi, tot aici, însă printre lacrimi. Cel mai modest „superstar“ al zilelor noastre nu a uitat niciodată începuturile sale. A iubit muzica. A iubit viața. A iubit… Cu o pasiune care l-a mistuit de tot.
Mesagerul de Sibiu a stat de vorbă cu câțiva dintre cei care i-au fost apropiați, pentru a regăsi frânturi încă neștiute din povestea lui Gyuri.
Plecat dintre noi prea devreme, Ioan Gyuri Pascu se va odihni în eternitate în cimitirul orașului lui natal, la Agnita, alături de părinții și sora sa. Artistul a fost întâmpinat acasă cu aplauze, la sosirea cortegiului funerar în Agnita. Cei care l-au iubit și apreciat îl vor conduce astăzi pe ultimul drum.
Capela cimitirului evanghelic din Agnita
Apropiaţi ai actorului, rude, prieteni, vecini, oameni simpli care l-au cunoscut, toţi mărturisesc un imens regret pentru pierderea celui care a făcut cinste Agnitei, decorat în 2009 cu diploma de cetăţean de onoare al oraşului. Înmormântarea va avea loc azi, de la ora 1200. „Sunt momente aşa de grele. A fost un om atât de frumos, creativ, inteligent, cu un suflet enorm. Am fost şi la spectacolele lui. Să ştii, Gyuri, că te iubim“, a spus profesoara Aura Roca, fosta dirigintă din liceu a lui Ioan Gyuri Pascu. Și Elena Cârstea, prietena din copilărie a lui Gyuri, se află acasă, la Agnita, în aceste zile, și încearcă să fie de ajutor rudelor greu încercate.
O moarte învăluită în enigme
Actorul şi muzicianul Ioan Gyuri Pascu a murit luni dimineață, la vârsta de 55 de ani, în urma unui stop cardiorespirator. Colegiul Medicilor din municipiul Bucureşti s-a autosesizat în cazul decesului lui Ioan Gyuri Pascu. „În urma informaţiilor apărute în mass-media privind faptul că un echipaj al Serviciului de Ambulanţă l-a consultat pe Ioan Gyuri Pascu şi i-a pus diagnosticul de «atac de panică», Colegiul Medicilor din Municipiul Bucureşti s-a autosesizat“, a anunțat instituția. Rezultatul? Medicul de pe ambulanță care l-a consultat prima dată a primit o penalizare de 10 la sută din salariul pe două luni.
Legat pentru totdeauna de Sibiu
Bogdan Sărătean, preşedintele festivalului „25 de ore de teatru non-stop” și directorul Companiei Teatrale BIS din Sibiu, l-a cunoscut pe Gyuri Pascu în 2005 și își amintește cu drag de cel care i-a fost coleg și amic. „Cât de fericit a fost să vină la noi la festival! Avea emoții pentru faptul că în sală era doamna dirigintă din liceu. Gyuri se identifica cu libertatea și entuziasmul festivalului nostru. Căutările lui nu conteneau, iar ochii aceia jucăuși îmi spuneau că suntem amândoi bolnavi de sindromul Peter Pan, iremediabil. Am fost mai bogați noi toți pentru că l-am avut în preajmă. Gyuri a fost poate înaintea timpului său, poate paralel cu timpul său. O făptură cu atâta dimensiune comică și spirituală în același timp. Cât verde a împrăștiat în jurul său! Câtă inspirație! Îmi va lipsi mult Gyuri, că simțeam că mai avem treabă împreună!“, a mărturisit acesta.
Ioan Gyuri Pascu la festivalul „25 de ore de teatru non-stop” de la Sibiu
„Să vă ferească Dumnezeu de neiubire!“
Gyuri rămâne pentru totdeauna legat și de Mediaș, unde și-a început cariera artistică. Ultima sa prezență în fața publicului medieșean a fost în decembrie, anul trecut, când cântărețul a fost președintele juriului la Festivalul Concurs de Muzică Folk „Mediaș – Cetate Seculară”, unde a susținut și un concert. „Să vă ferească Dumnezeu de neiubire!“, le-a spus el celor care-au venit să-l revadă, fără să știe că va fi pentru ultima oară.
Ioan Gyuri Pascu în ultima sa apariție pe scenă la Mediaș
Începuturile la Mediaș
Gyuri s-a născut la 31 august 1961, la Agnita, și este cetățean de onoare al orașului natal. Înainte de a se alătura celor de la Divertis, în 1987, e bine de știut că a debutat în 1978, în trupa „Trandafirii Negri”, din Mediaș – vocal și chitară ritmică. „Era o formație a Clubului Tineretului. Erau doi gemeni, frații Moldovan; la bas – Septimiu, care acum face agricultură în județul Satu Mare; Horia – din păcate a murit foarte devreme, la 23 de ani, a avut o boală foarte ciudată; am avut mai mulți toboșari, doi erau de bază, era Gigi Călburean, Juchi – la care nu-i mai știu numele adevărat, a făcut școala de muzică la Sibiu; și cu Benescu Nicolae, care-i în Spania. Ei trei au fost la tobe. Viorel Dobra la chitară și eu eram chitara a doua și vocal. La fete erau Nela Cârstea (Elena Cârstea – n.red.), Sanda Cârstea, sora ei, și Camelia Zoltan, pe care o cheamă Duca acum și este la Râșnov acum, are un cabinet de cosmetică, dar mai și cântă. Din ’78 până în ’80 am cântat cu ei. În ’78 au venit, de 1 Mai, cei doi frați gemeni, pe la Agnita. Eram cu cortul, cu niște colegi, și m-au auzit, așa, cu chitara cântând și au zis: «Nu vrei să vii, că avem o formație la Mediaș?». Și am zis că vin, că oricum la Agnita tot mă străduiam eu să fac o formație, dar nu puteam, și eu nu știam încă prea bine să cânt nici la chitară, începusem de doi ani să cânt. Când am ajuns la Mediaș, la club, am întrebat unde-i sala de repetiție și când am auzit cum cântau alea trei voci, am vrut să plec acasă. Am zis: «Ce caut eu aici? Măi, ficiori, eu nu știu să cânt așa, mă!». Și au zis: «Nu, nu, că știi»… Probabil au simțit ei ceva… Am avut un șoc, pentru că cântau așa de bine, în capul meu de licean cântau mai bine decât ABBA cu vocile. S-a și dovedit. Sanda era altistă, Elena mai sus, un fel de mezzosoprană, și Camelia Duca soprană, se ducea până sus. Ne trimiteau în taberele naționale de sport și în ’80, când eu a trebuit să plec în armată, am terminat școala, am făcut o hârtie că, în momentul în care ne întâlnim, refacem formația. Și până la urmă nu s-au întâmplat. Cred că mai au băieții hârtia. Au fost niște ani minunați, am învățat de la ei mult să cânt“, își amintea Gyuri într-un interviu din vara trecută.
Formația „Trandafirii Negri” de la Mediaș; în mijloc: Ioan Gyuri Pascu și Elena Cârstea | foto: arhiva personală Gheorghe Călburean
Bătaie ca-n America
Trupa din care făcea parte Gyuri cânta foarte mult nu doar în Mediaș, ci și pe la Ațel, Blăjel sau Brateiu, pe la baluri sătești sau chiar la nunți. „La Blăjel cântam cel mai des la bal, că acolo aveau rude Septimiu și Horia, dar am cântat și la Brateiu o dată. Mamă, mamă! La Brateiu îmi era groază, că erau unii care se îmbătau spre dimineață și ne-au aruncat boxele pe geam, că era la etajul căminului cultural. S-au enervat ăia spre dimineață, când voiau ei să se mai bată, și ne-au aruncat boxele. Odată, așteptam mașina să ne ducă la Mediaș, pe la 4-5 dimineața, când s-a gătat balul de Crăciun, eu am adormit pe lângă sobă și la un moment dat aud o muzică, niște zgomote pe deasupra capului. Deschid ochii. Zburau rânduri de scaune! Horică, colegul nostru de la clape, cânta «Oh, Susanna!» și ăia se băteau undeva în cerc și ieșeau și își dădeau pumni cu ăilalți și când se oprea ăsta, ziceau: «Cântă, bă!». Ca-n America! Scaunele erau prinse la căminul cultural cu niște bare de lemn dedesubt și nu puteai să iei un singur scaun, se rupeau rânduri, luau rândul de scaune și aruncau“, se amuza artistul, la mai bine de trei decenii de atunci.
Atmosferă la Clubul Tineretului
„La Clubul Tineretului era senzațional, că aveau scule“, își amintea întotdeauna Gyuri Pascu despre începuturile sale în muzică, atât de strâns legate de Mediaș. „Erau scule ungurești, BAG-uri, Vermona, erau niște scule de voce, foarte bune și erau atât de rezistente că le-au aruncat la Brateiu și nu s-au stricat. Era fain. Jucam și biliard acolo și era o atmosferă frumoasă. Era dl. Chețan, un fel de metodist, dl. Pleșca, directorul, și era un domn metodist cu ochelari groși, Tibi, și un domn șofer care ne tot ducea în tabere cu autocarul. Eu la Agnita începusem să învăț singur, dintr-o metodă de chitară, și era un tip la Clubul Tineretului din Agnita care mi se părea că cântă extraordinar la chitară și după două luni mi-am dat seama că eu pot cânta ca ăla, dar aia înseamnă foarte puțin. Și când am venit și l-am văzut pe Viorel cum cântă cu chitara, mă uitam ca la cioroiul din nuc. Ascultam eu acasă ceva muzică, dar aici, când am venit, cântau «Child in Time», «July Morning», eu nu știam ce-i aia Led Zeppellin. Eu știam niște trupe românești care-mi plăceau. În Agnita numai de la radio te puteai culturaliza. A fost primul contact într-adevăr cu muzica, cu cultura și cu oameni care știau să cânte, care au făcut muzică. La Păltiniș cânta trupa Acustic, dincolo, la hotel, cânta Dinamicul, era o trupă minunată și la Târnava… când m-am dus și cântau «Hotel California» la Târnava, în restaurant, impecabil, cu tot solo-ul, ne uitam… Era muzică în Mediaș! La 40.000 de locuitori erau muzicieni foarte buni. Eu aici, la Mediaș, am învățat toată baza mea și n-o să uit niciodată. Mi-a prins bine Mediașul!“, exclama el, în același interviu din 2015.
„Un artist mare cât o țară“
Pentru cititorii Mesagerului de Sibiu, câțiva dintre prietenii lui Gyuri de la Divertis și-au împărtășit emoțiile din aceste zile triste, dar și amintirile plăcute.
Valentin DARIE
„O să-l țin minte 1.000 de ani de acum încolo. A fost un om extrem de bun, care ne-a bucurat viața. Sper să-i facă să râdă și pe cei din ceruri. Ar fi foarte multe de spus despre Gyuri, însă sunt prea trist acum…”, spune Valentin Darie.
Florin CONSTANTIN și Ioan Gyuri PASCU
Și Florin Constantin i-a adus un ultim omagiu fostului său coleg: „S-a stins un zâmbet mare cât o lume. S-a stins un artist mare cât o țară. S-a stins o lumânare la cei vii și de acum o voi aprinde la cei veșnici. Adio, prieten drag, te vom urma într-o profundă tăcere, tristețe și singurătate pe care le-ai lăsat“.
Silviu PETCU
Lui Silviu Petcu îi e foarte greu să vorbească la trecut despre Gyuri Pascu. „Gyuri a fost sufletul nostru, face parte din noi, nu e fratele nostru, e mai mult de atât. Acum nu-și are rostul să discutăm, e târziu să vorbim acum. Poate ar fi trebuit să vorbim mai mult până acum despre el…”, este de părere Petcu.
Cristian GREȚCU
Cristian Grețcu ne-a mărturisit că Gyuri era tare mândru că s-a născut în Agnita. „Ne povestea multe amintiri frumoase de acolo. Avea mulți prieteni și ne spunea uneori despre călătoriile sale cu bicicletele pe care le făcea cu sașii din zonă. Oamenii sunt deosebiți acolo unde s-a născut Gyuri și asta s-a văzut la educația pe care a primit-o. Ne-a zis odată cum a invitat toți colegii de la Serbările Scânteia Tineretului, la el acasă. Așa s-a trezit la masă biata maică-sa cu un autocar cu 42 de oameni. A făcut ce a știut și i-a hrănit pe toți. Ăsta era Gyuri… Nu încape un univers în câteva cuvinte…”, rememorează Cristian Grețcu.
Valentin GORA
„A plecat Gyuri. A plecat de trei zile și tot de atunci vreau să scriu despre el. Și nu știu cum. Despre Gyuri care strălucea pe scenă, a vorbit toată lumea. Aș putea să încep cu cel cu care am umblat din gazdă în gazdă, la începuturile noastre prin București, cu poveștile nopților cântate și ale celor vorbite în care am amestecat cam tot ce se putea amesteca: bucurii, tristeți, cărți, sport, întrebările noastre despre mersul și rostul lumii și multă, multă viață. Ar mai fi o variantă, meciurile pe care le-am văzut și trăit împreună… sau aș putea începe cu Gyuri cel sensibil, vulnerabil și trist care se ascundea în chitară ca să fie el, …sau cu Gyuri care bătea noaptea la ușă să mă întrebe dacă nu am o bucată de pîine că el are o ceapă, sau cu drumurile noastre cu mașina, sau…. S-ar putea să fie omul cu care am cele mai multe amintiri. Sigur este omul împreună cu care am râs cel mai mult”, nu va uita niciodată Valentin Gora.
