Maria Ranf este din Alămor, sat <prins> între două mândre zone: Mărginimea Sibiului, care coboară dinspre semețul Cindrel, și Valea Secașelor, cea care molcom alunecă spre hotarul cu județul Alba.
Cine ajunge să o cunoască pe tanti Maria, în mod sigur o va pune la inimă, doar privindu-i mâinile cu care plămădește pâine cu adevărat „de casă”. Asta pentru că și grâul și-l cultivă în „hotarul” de lângă sat:
„Avem 5 hectare pe care le care punem grâu, din ăla cu bob sănătos și fain. Nu-i dăm alt tratament decât gunoi de saivan. Fata mea are vreo 1.700 de oi.”
La inimă are un nepot, devenit deja bărbat:
„O făcut deja 23 de ani, dar tot „Milie” mă strigă. Când era mic, nu putea zice „Mărie”. Așa că numa-l aud: „Milie, vezi că am arat”, „Milie, am semănat”, „Milie, grîu-i cules”.
„Avem două teoace din alea mari, din lemn. În ele frământăm. Folosim doar maia, nu drojdie, că așa făceau și bunicii”.
Aluatul prinde viață.
Două cuptoare desăvârșesc truda doamnei Maria. Dar și coptul pâinii are un dichis: „Ăl mai bun îi lemnul de acățiu. Adică de salcâm, cum îi spun domnii”.
Pitele mari, poleite-n aur de dogoarea „acățiului”, iau calea Sibiului dar și a Bucureștiului.
„Pită din asta au mâncat și miniștri, că au trimis după ea mașini de la București. Dar cel mai mult îmi place la Piața Volantă Transilvania sâmbăta, când umplu masa cu pită proaspătă. Mai aduc și câte ceva dulce, că doar făina nu-i doar pentru pită”.
Așa se face că, de multe ori, pitele aurite sunt „flancate” de lichiu cu ceapă și, taman în această perioadă, de plăcintă și găluști cu prune. „𝐿𝑎 𝑔𝑎̆𝑙𝑢𝑠̦𝑡𝑖, 𝑎𝑚 𝑓𝑟𝑎̆𝑚𝑎̂𝑛𝑡𝑎𝑡 𝑢𝑛 𝑎𝑙𝑢𝑎𝑡 𝑚𝑎𝑖 𝑠𝑝𝑒𝑐𝑖𝑎𝑙, 𝑐𝑎 𝑑𝑒 𝑓𝑖𝑑𝑒𝑎. 𝐸𝑠𝑡𝑒 𝑢𝑠̦𝑜𝑟, 𝑠𝑎̆ 𝑛𝑢 𝑙𝑒 𝑐𝑎𝑑𝑎̆ 𝑑𝑜𝑎𝑚𝑛𝑒𝑙𝑜𝑟 𝑠̦𝑖 𝑑𝑜𝑚𝑛𝑖𝑙𝑜𝑟 𝑔𝑟𝑒𝑢 𝑙𝑎 𝑠𝑡𝑜𝑚𝑎𝑐”.
Pe lângă că-i pricepută în a „îmblânzi” aluatul, tanti Maria este o fire întreprinzătoare: a deschis un PGL, adică un „punct gastronomic local”, pe care l-a numit simplu: „Om bun”. Are ușa deschisă oricui dornic să-i guste din bucate: „𝐴𝑢 𝑣𝑒𝑛𝑖𝑡 𝑠̦𝑖 𝑑𝑖𝑛 𝐴𝑢𝑠𝑡𝑟𝑎𝑙𝑖𝑎. 𝐸𝑖 𝑚𝑖-𝑎𝑢 𝑝𝑜𝑣𝑒𝑠𝑡𝑖𝑡 𝑑𝑒 𝑐𝑎𝑛𝑔𝑢𝑟𝑖, 𝑒𝑢 𝑖-𝑎𝑚 𝑙𝑎̆𝑠𝑎𝑡 𝑐𝑢 𝑔𝑢𝑟𝑎 𝑐𝑎̆𝑠𝑐𝑎𝑡𝑎̆ 𝑐𝑎̂𝑛𝑑 𝑙𝑒-𝑎𝑚 𝑎𝑟𝑎̆𝑡𝑎𝑡 𝑐𝑎̆ 𝑓𝑎𝑐𝑒𝑚 𝑡𝑜𝑡𝑢𝑙 𝑠𝑖𝑚𝑝𝑙𝑢, 𝑝𝑟𝑒𝑐𝑢𝑚 𝑏𝑢𝑛𝑖𝑐𝑖𝑖, 𝑎𝑑𝑖𝑐𝑎̆ 𝑙𝑎 𝑚𝑎̂𝑛𝑎̆”.
Bătrânii din Alămor își amintesc că, pe când erau în băncile școlii, dascălii le-au spus că numele satului s-a născut dintr-un necaz mare, când o boală necunoscută a omorât oameni și animale, deopotrivă.
„Alles moor” (toți sunt morți) ar fi grăit cei cea au scăpat, iar în timp, strigătul de deznădejde ar fi luat forma de „Alămor”.
Ceea ce, dacă o cunoști pe Maria „Milie” Ranf, poate fi total neadevărat, având în vedere că aluatul pe care-l frământă cu dibăcie este cât se poate de viu, iar gustul pitei rumenite în foc de „acățiu” te îndeamnă să ai o viață lungă, alături de oameni ce sunt „pita lui Dumnezeu”.
Mai ales dacă acest lucru îl faci în județul Sibiu, cu oameni și locuri de poveste!” – este mesajul postat de Daniela Cîmpean.
