Chiar dacă are cam 20 de locuitori, satul Petiș din județul Sibiu, are și un muzeu: cel al Eugeniei Dan, căreia cunoscuții îi spun „tanti Jeni”.
Casa cu numărul 63 are o grădină lungă care dă în Coasta Popii, o culme acoperită cu fagi semeți. Este o dimineață rece, iar fumul albicios ce iese din hornul casei ia calea pădurii, învăluind copacii.
„Ați venit la muzeu?” Este întrebarea pe care for tanti Jeni o adresează din cadrul porții oricărui om venit în Petiș.
Sunt doar câteva suflete care mai locuiesc în permanență aici ceea ce face ca, din punct de vedere statistic, cele aproape două duzini de săteni să fie „arondate” unui muzeu, record greu de egalat și știut doar de puțină lume.
Prin bătătura locuinței se ajunge la o construcție alăturată, o casă veche pe fațada căreia timpul și-a scrijelit trecerea. Este joasă, iar lumina intră cu zgârcenie prin geamurile micuțe ce dau înspre grădina cu legume.
„Am început să adun diferite lucruri vechi prin 1997. Eu am crescut la țară, în Șalcău, acolo, lângă Mihăileni. Sunt sibiancă get-beget. Mama m-a învățat să cos straie și mai știu și fiecare unealtă din bătătură la ce și cum se folosește”.
Mică de statură, tanti Jeni este plină de energie, aidoma unui om ce veșnic nu-și află locul: „Umblu prin târgurile de vechituri unde găsesc mici comori. Le cumpăr din amărâta de pensie pe care o am. Am mai adunat câte ceva de la vecinii din sat, care se pregăteau să le arunce. Nici nu vă închipuiți ce vor să arunce oameni sau ce puteți să găsiți în târgurile de vechituri.”
Muzeul are trei încăperi. O sumedenie de costume populare de pe Valea Hârtibaciului, de pe Secașe, Târnave sau din Mărginime, stau atârnate pe umerașe, așteptând parcă să fie scoase la joc sau duse la biserică: „Au fost vremuri frumoase, în care nu puteai să ieși din casă dacă nu aveai un costum de Doamne-ajută. Nu te duceai așa, de capul tău, la slujba de sărbători sau la nuntă. Unele costume le-am cusut eu, așa cum mama m-a învățat. Nu mă îndur să dau cuiva vreo ie, apăi un costum întreg!”.
Eugenia Dan a locuit în Sibiu și a lucrat la Fabrica de covoare din Pădurea Dumbrava, dar și la „Drapelul Roșu”: „Mi-au mâncat sănătatea pentru că am lucrat ca bobinatoare. Din cauza scamelor de bumbac am făcut chisturi la plămâni, așa că am fost pensionată de boală. Ca să scap, a trebuit să mă mut la țară, unde aerul este curat. Am ales Petișul, iar o mătușă mi-a spus franc, în față: Ai înnebunit, tu Jeni, pleci de la oraș și mergi la naiba-n praznic?”.
Ce-i drept, Petișul se află la 45 de kilometri de Sibiu, sau la 35 de Mediaș, însă are mult aer curat, iar „plămânii verzi”, ce îmbracă satul de jur-împrejur, o ajută pe tanti Jeni să respire mai ușor și să-și ducă viața mai departe.
Pe lângă costume populare, în muzeu se mai află lămpi pe gaz, o sumedenie de scule sau unelte agricole, lavițe, blidare și băncuțe pictate, păpuși vechi, majoritatea îmbrăcate în straie populare. „Mai am și niște sculpturi pe care le-a făcut bărbatul meu, când era mai tânăr. Și lui îi plac treburile astea, care sunt legate de natură și de tradiții. Doar că acum, omul meu este bolnav”.
„Nea Dan” este soțul doamnei Eugenia și, de ceva vreme, a căzut la pat. Mai toată ziua stă în bucătărie privind pe geamul ce dă în ulița satului. Rar îi este dat să vadă un chip nou, însă dă binețe tuturor trecătorilor. De pe pereți îl veghează icoanele la care se închină, dar și pozele cu copiii și nepoții cu care Dumnezeu i-a binecuvântat și cărora le duce dorul. „Avem trei copii, cinci nepoți și trei strănepoți. Toți sunt viața noastră”.
Este o socoteală simplă, un rezumat al vieții celor doi soți, pe care tanti Jeni îl face în timp ce scoate din cuptor o tavă cu plăcintă de măr ras. „Nu-i fățoasă ca la oraș, da-i bună și-i bio. Noi avem mere din alea mai pătate, nu arată ca la supermarket, însă nu se compară la gust”.
Împarte plăcinta în bucăți mari, aburinde. Sunt toate șansele ca tanti Jeni să fie singura proprietăreasă de muzeu care, în loc de bilet, oferă vizitatorilor o bucată zdravănă de plăcintă.
Privind la sumedenia de straie populare și puzderia de unelte vechi ce alcătuiesc muzeul ad-hoc încropit de tanti Jeni din bruma de pensie pe care o primește, o concluzie se naște de la sine: județul Sibiu are oameni și locuri de poveste – este postarea Consiliului Județean Sibiu.
