În vremea mult prea timpurie a unei dimineţi de iulie, am purces la pas pe drumul de hotar prăfuit, lung şi cunoscut de la marginea așezării natale, ajungând într-un târziu la „Coliba cosaşilor”, de pe muchia pintenului de deal al Pădurii Fetea.
Mă aştepau, cu lătratul lor prietenos, câinii de la stâna unchiului Ilie, iar în tinda colibei, agăţată de o scoabă învechită, se odihnea coasa ruginită din anii tinereţii mele, precum şi știrba greblă de lemn a străbunicii din partea mamei. Când razele fierbinţi ale mândrului soare păreau a ne fi toropit de-a binelea cu dogoarea lor, ne-am retras la umbra unui măr și păr pădureț pentru a prânzi cu toţi ai casei. Apoi, bărbaţii au prins a bate „gurile ştirbite” ale coaselor, pregătindu-le pentru ca, în următoarea dimineaţă, să ne apucăm din nou a cosi ierburile poleite de roua limpede şi rece. Spre seară, odată cu ciurda de vaci şi bivoli, am intrat pe uliţa mare din aşa-zisa Vale a Stricaţilor, stând cocoţaţi în carul încărcat cu fânul de curând cosit, cu plăcutul miros al florilor de câmp. Era ultima zi de neuitat din plăcutul şi lungul concediu al unei binemeritate neodihne odihnitoare de vară!
În duminica care avea să vină, uitându-mă la consătenii mei, întâlniţi la slujba din faţa altarului vechii noastre biserici de lemn, aveam să constat că unii dintre noi suntem fie bătrâni, fie în vârstă, în vreme ce alţii doar înaintau în viaţă. Ca urmare, mai devreme sau mai târziu, tuturor ne apar la tâmple fire albe, iar trupurile se transformă în propriile noastre poveri, la care se mai adăugă şi slăbiciunea minţii. Aşadar, ferice de bătrânii țărani sănătoşi şi neuitaţi! Vai şi amar de cei bolnavi, săraci şi uitați de proprii lor copii, nepoţi şi strănepoţi!
Frumoşii, cuminţii şi triştii ţărani bătrâni ardeleni
„Teofil de pe hudiţa mare”, împreună cu înţeleapta lui soţie, Aurelia, amândoi adunând în răbojul vieţii cu doar trei-patru ani mai puţini decât mine, m-au poftit la un fel aducere aminte a celor cincizeci de ani care au trecut de când s-au „luat împreună”, căsătorindu-se religios la biserica din sat. După ce am îmbucat câte ceva de-ale gurii şi am golit o cană cu vin dulceag şi parfumat din strugurii viţei-de-vie de pe casa bunilor lor bunici şi părinţi, ne-am prins la taifas, despre una despre alta, și numai ce îl aud pe badea Teofil că-mi spune: „Dom’le reporter, ştii dumneata ce-am învăţat eu şi cu a mea boreasă (nevastă, soție – n.a.) în acești trecuți ani de viață, când plăcută şi veselă, când grea şi tristă? În zilele şi nopţile de iarnă (că în restul anotimpurilor nu ne dau răgaz vitele şi treburile din câmp), amândoi buchisim cărţile scrise de regretatul nostru vecin, Octavian Paler, după care ne „clătim” ochii şi sufletul cu poveţile din Biblie. O vezi?! Stă acolo, lângă perna de la capu’ patului. E împăturită într-un ştergar legat cu eşarfa aia tricoloră. O adus-o tata lu’ tata soţiei mele, când s-o întors de la Alba Iulia. Atunci, cu Unirea Transilvaniei cu România. E tare veche. Cam de prin 1800. Aşadar, am moştenit-o de la bunii mei socrii când m-am însurat cu fata lor! Părinţii nevestei mele. Că eu mai mult m-am măritat, decât însurat, pentru că am venit pe curtea lor. Şi-o fost buni, precum muma şi tătânul meu, Dumnezeu să-i odihnească în pace. Ca urmare, de la toţi ai noştri străbuni am deprins bunul obicei să ascult în biserică, cu luare aminte, pildele din rostirea preotului. Ba mai mult: am ţinut minte, chiar şi fără să vreau, vorbele bătrânilor înţelepţi ai satului, ca şi ale oamenilor cuminţi întâlniţi în târgurile de animale și de bucate de pe sate şi din pieţele oraşelor.
– Şi ce aţi învăţat, din toate astea, bade Teofile şi lele Aurelie?
– Ia şi notează, de-i vrea! O să grăim mai rărişor. Bunăoară, că mai poţi, chiar şi atunci când stai, să zâci că nu mai poţi; că oamenii te pot iubi şi duşmăni în acelaşi timp. La fel de bine şi la fel de rău; că mai degrabă te schimbi tu în bine, decât să-l lămureşti pe altul să o facă; că sunt lucruri în viaţă care nu pot fi cumpărate cu bani, cum ar fi: bunătatea, cinstea, omenia şi… sărăcia; că fără a prinde de veste, viaţa te urcă şi te coboară; Că oamenii au dreptul să te vorbească de rău şi tu ai dreptul să-i vorbeşti de bine; că trebuie să priveşti spre trecut cu înţelegere, spre prezent cu bucurie şi spre viitor cu nădejde; că viaţa îţi oferă multe lecţii şi că mereu mai rămâne ceva de învăţat; că să ne plângem mai puţin şi să mulţămim mai mult; că pacea şi iubirea îs mai presus decât dreptatea şi frica; că am învăţat să spunem «Îmi pare rău», «Te rog să mă ierţi», «Mulţumesc», «Te iubesc», dar şi că am învăţat că nu am învăţat mai nimică…”.
Sunt vorbe de luat aminte şi de ţinut minte, auzite în ajunul unei unei mari sărbători creştine a românilor de pretutindeni: Înălțarea Domnului – Ziua Eroilor. Iar acele vorbe spuse, precum le citirăţi şi dumneavoastră, le rosteau când badea Teofil, când lelea Aurelia. Doi bătrânei ţărani vrednici şi cuminţi din Lisa Ţării Oltului. Încojurată de păduri seculare care stau să urce până spre vârful ascuţit și înzăpezit al Negoiului, trecând pe lângă zidurile falnicei şi mândrei Mănăstiri a Brâncovenilor de la Sâmbăta de Sus. Şi ce plăcută şi melodioasă cântare se auzea în acea cuminte înserare de sfârșit de lună mai! Şi aveam să mă conving că, fiind tot mai puţini la număr şi tot mai gârboviţi de apăsătoarele poveri ale vieţii ţăranului ardelean de la munte, oamenii acelui sat dau dovadă că trudesc din greu să are şi să semene acele pământuri nisipoase, tare dragi inimii lor; că se bucurau din suflet de mult aşteptatele ploi care au reînverzit lunca mijlocie a Oltului; că priveau cu încredere la şesurile brăzdate de modernele tractoare ieșite la cormănitul cartofilor timpurii și la fertilizatul holdelor grânelor viitoarelor pâini, în vreme ce de departe se auzeau ritmurile bătăilor de toacă ale „lemnelor cântătoare ale Cerului”, precum şi blânda tânguire a clopotelor de aramă din turlele bisericilor satelor făgărășene, chemând credincioşii la slujba de vecernie.
Cătră sară, dinspre păşune, se auzeau ecourile plesnitorilor biciului ciurdarului negricios la faţă care mâna, să intre în sat, puţinele vaci şi bivoliţe, grăbite de chemarea plângăreaţă a mugetului viţeilor flămânzi. Curând, gospodinele mai tinere mulgeau laptele dulceag şi înspumat din ugerele mari cât şuştarele, după care aţâţau focurile în vetrele sobelor, pregătind cina bătrânilor părinţi şi bunici reîntorşi de la biserici pe la casele și gospodăriilor lor. În curtea şcolii băieţii din clasele primare se prindeau într-un gălăgios şi certăreţ joc de fotbal, în vreme ce colegele lor povesteau frânturile celor dintâi impresii ale vacanţei de primăvară. Fumurile din hornurile caselor aşterneau peste sat o lină şi albicioasă ceaţă, semn că mâine fi-va încă o zi frumoasă de luna lui Florar. Plecat la asfinţit, mândrul Soare stătea pitit după dealurile Voilei şi Cincşorului, aprinzând deasupra orizontului un imens petec de cer, roşu ca focul încins al cuptoarelor pentru coptul aluatului dospit al pâinilor. Curând, peste toată liniştea nopţii, se auzea lătratul răguşit al câinilor sloboziți din lanţuri, precum şi îndepărtatul şuierat al trenurilor accelerate, grăbite să oprească, pentru o clipă, fie în gara aproape părăsită a Făgăraşului, fie în cea mică şi tristă a Avrigului. În vagonul de clasa a 2-a, al unuia dintre ele, mă voi urca şi eu, folosind cuponul CFR de pensionar, ducând cu mine amintirea plăcută a unui sat de munte din Ardeal, precum şi imaginea chipurilor senine a doi frumoşi şi omenoşi bătrânei: cele ale soţilor Aurelia şi Teofil, vecini şi rude apropiate cu cei ai familiei Palerilor, vechi povestitori şi cronicari ai satului.
Şi totuşi, nu pot să nu mă întreb, întrebându-te şi pe tine, cititorule: va rezista Lisa Ţării Făgăraşului vremurilor incerte de acum şi ale celor viitoare? „Fiii rătăcitori”, prin ademenitoarele oraşe italiene, spaniole, franţuzeşti și germane, vor mai găsi ei drumul reîntoarcerii în vatra satului lor natal? Poate că da, poate că nu. Un lucru fi-va sigur: neuitata pildă bună, patriotică, creştinească şi românească a ţăranilor plugari făgărăşeni care au plecat peste Ocean, în America, cu mai bine de un secol în urmă! Ca după ani şi ani, de muncă grea şi amară singurătate, să revină în satele lor, iar cu bruma de agoniseală să târguie pământuri şi păduri scumpe din nemărginitele averi ale zgârciţilor grofi unguri şi baroni saşi; să zidească case mândre, grajduri şi şuri; să înalţe biserici şi şcoli, dispensare medicale şi cămine culturale, biblioteci şi oficii poştale. Acum, multe dintre ele, aflate în ruină! Astăzi, doar bătrânii ţărani mai trag nădejde că fiii şi nepoţii lor vor lua în păstrare acele vechi şi sănătoase rânduieli, gândite de străbuni să dăinuie peste veacuri!
Ioan VULCAN-AGNIȚEANUL
