Slugulițe supuse ale unei familii sibiene, „enervant” de înstărită și de arogantă, sunt obligate nu numai să hrănească și să adape, dar și să plimbe și să piaptăne de trei ori pe zi (dimineața, la amiază și seara), șase imenși dulăi, răi ca focul, și tot atâtea cățele cu puii lor cu tot.
Întâmplarea a făcut ca stăpânilor acelor câini să le fi fost o oră musafir. Timp în care mi-am readus aminte că le sunt nu numai oaspete, dar și gazetar. Ca urmare, la constatarea mea că este inadmisibil un astfel de dezmăț culinar și ocrotitor al câinilor, în situația când mulți oameni n-au ce mânca și unde înnopta, gazdele mele mi-au răspuns cu incultura lor arogantă, cam așa: „Da’ ce, animalele de companie nu sunt și ele ocrotite prin legi omenești”!? În clipa următoare mi-am luat inima în dinți și le-am reprodus spusa înțeleaptă a învățatului antic roman Publilius Syrus (sec. I, î.Hr): „Cine trăiește numai pentru el, pentru ceilalți este ca și mort”.
Am plecat îngândurat, luându-ne un reciproc rece rămas bun după o protocolară discuție la o cafea. De atunci și până acum a trecut peste noi și peste toate încă o campanie electorală prezidențială și parlamentară, timp în care aveam să aflu că stăpânul acelui mare și luxos complex de vile și de livezi cu pomi fructiferi, nu numai că a fost, cândva, un fiu-locuitor modest al unui înstărit sat din Mărginimea Sibiului, dar și că s-a „autoreciclat în toate cele rele” din timpul marelui deranj din Decembrie 1989. De asemenea că face parte din elita masonică locală a acelora care au vândut la fier vechi, uzine și fabrici, iar prin privatizări dubioase au cumpărat, pe mai nimica, foste complexe zootehnice și ferme agricole, păduri și iazuri piscicole, pământuri arabile și terenuri intravilane, autogări, aprozare, stații și depozite PECO, mori, magazine comerciale, restaurante și hoteluri. Hoții de tot felul, stimulate de mai toți cei care au venit la putere, începând cu Iliescu și cu Roman, terminând cu cei certăreți și hapsâni de ieri, de acum, de mâine și de poimâne. Așa se face că acest trist, enervant și păgubos tablou se potrivește ca o mănușă cu următoarea constatare a scriitorului-istoric francez Paul Bourgel (1852-1935): „O revoluție e întotdeauna începută de naivi, continuată de intriganți și exploatată de escroci”.
Notă: Uitați-vă bine la chipul și la asemănarea lor asemănătoare. De obicei se îmbracă în lungi pardisie negre, iar capurile le sunt acoperite de pălării cu borduri inestetic de mari. Toată ființa lor emană o oarecare indiferență. În rest, stau retrași și ascunși. Circulă în mașini luxoase, cu bodigarzi la volan. De-i întâlniți și îi recunoașteți îndepărtați-vă de gașca lor. Ar putea să-i deranjeze fie și numai simpla voastră uitătură întrebătoare. Acești aroganți nefericiți nu mai au nici rude și nici prieteni sinceri. Dar nici Dumnezeu. Precum glăsuia cumintele părinte-prodecan, Constantin Necula, de la Facultatea de Teologie Ortodoxă „Andrei Șaguna”, din cadrul Universității „Lucian Blaga” din Sibiu: „COVID-19 ar trebui să ne vindece de frica și de răutatea morții”. La care eu șin să adug constatarea cum că că molima nu iartă, iar supraîndestularea nu vindecă! Inși descriși, ceva mai sus, sunt precum neomul zugrăvit de rusul Lev Tolstoi (1828-1910), în al său roman „Cadavrul viu”!
Din cumințenia și frumusețea faptelor omului
Cel dintâi exemplu: în 1953, primul om reușea să escaladeze Everestul. Era neozeelandezul Edmund Hillary (1919-2008). Alături de șerpașul Tenzing Norgay ajungea pe acoperișul lumii, la 8848 de metri. Cu un an înainte avusese o tentativă nereușită. După acel eșec a fost invitat să vorbească într-un club al alpiniștilor despre încercarea sa.
Toți îl priveau ca pe un erou. El se considera un învins. La sfârșitul discursului, în aplauzele asistenței, a plecat de lângă microfon și a venit la marginea scenei de pe care vorbise. Cu fața către imaginea fotografică a marelui munte a ridicat pumnul și a spus cu voce tare: „Everestule, tu mai învins deocamdată, dar vine și vremea mea. Tu nu mai poți crește mai mult decât ești, eu încă mai cresc.” Și, întradevăr, a crescut până la acea mare peformanță a alpinismului mondial. În concluzie: fiecare om are în fața lui măcar un munte de urcat. Reușește cine nu se oprește din creștere. Pentru că obstacolele în calea oamenilor sunt făcute pentru a fi depășite.
Cel de-al doilea exemplu de perseverență umană ni-l oferă americanul Thomas Edison (1847-1931), inventatorul becului electric. Puțini știu că profesorii săi îl caracterizau mult prea prost de a face și cele mai neînsemnate lucruri, iar patronii unor firme au renunțat la servicile sale. Și aceasta cu toate că făcuse o mie de invenții nereușite, înainte de a izbutii să inventeze becul electric. Întrebat de un ziarist cum s-a simțit când a văzut că are atât de multe insuccese, Edison a răspuns că nu a eșuat de o mie de ori, pentru că becul a fost o invenție cu 1000 de pași.
Cel de-al treilea exemplu: se spune că exista cândva un pendul stricat care a încăput pe mâna unui ceasornicar priceput. Înainte să se apuce de-al repara a avut surpriza să audă pendulul vorbindu-i: „Domnule, vă rog lăsați-mă în pace. Ați face un act de bunăvoință dacă nu m-ați repara. Vă dați seama de câte ori va trebui să ticăi, zi și noapte, secundă de secundă, ani și ani de zile. Sunt milioane de ticăituri. Nu cred că m-aș putea descurca”. Ceasornicarul i-a dat un sfat pendulului: „Nu te gândi la viitor, concentrează-te asupra fiecărui ticăit în parte și ai să vezi că te vei bucura de ceea ce faci pentru tot restul vieții tale”. Pendulul a urmat sfatul meșterului ceasornicar și continuă să ticăie fericit și astăzi.
Cel de-al patrulea exemplu este depotrivă românesc și țărănesc. El a prins a coborî în tiparnițele paginilor săptămânalului gazetăresc „Mesagerul de Sibiu” din înălțimile Munților Cindrelului și pădurilor unei mândre așezari din Mărginimea Sibiului. Iată povestioara lui: „M-am străduit să fac în așa fel încât fapta rea și dușmănia dintre consătenii mei să dispară, iar bunătatea sufletească și binele să vegheze peste inimile lor”, spunea, la festivitatea obștei comunei Gura Râului, țăranca-țesătoare și brodeză de ii, cămeși și catrințe, Ioana Răchită, cu ocazia împlinirii vârstei de 100 de ani. La întrebarea gazetărească: „Cum ați izbutit să urcați atât de multe trepte ale vieții dumneavoastră?”, lelea Ioana a lăsat să se înțeleagă că toate le-a făcut prin rugăciune, post și bunătate. Că a băut din apa limpede și rece a izvoarelor Iezărelor și Cibinului, dar și că ea a împlinit un secol de viață, însă în pădurile de deasupra caselor consătenilor săi dragi trăiește un bătrân și frumos brad, de la a cărei ivire în lume au trecut 500 de ani. Și le-a mai sugerat celor care îi ascultau vorbele să nu uite să-l cinstească și pe el tot cu titlul de „Cetățean de Onoare al Satului”. Diploma ei înrămată să fie așezată pe însemnul funerar al mormântului său, iar cea a bradului să fie lipită peste rășina parfumată a imensului său trunchi!
Așadar, pe dumul drept al vieții rămân călători numai acei oameni care și-au propus să atingă, prin persverență, un reper posibil de realizat. Sfântul Apostol Pavel, adresându-se corintenilor, în Epistola întâi, Capitolul 15, asemănă trupul omului, plecat din lume, cu bobul de grâu care trebuie îngropat ca să dea rod. Tot așa și trupul omului: el merge în pământul din care a fost luat și sufletul merge la Dumnezeu, cel care l-a dat.
„Acasă, cuminți, îngrijind pe cei care trebuie să fie îngrijiți și îngrijindu-vă să nu vă îngrijească nimeni” – Constantin Necula
Ioan Vulcan-Agnițeanul
