În sala expozițională a Primăriei Municipiului Sibiu a fost vernisată vineri, 5 aprilie 2024, expoziția de fotografie „Epoca de aur: ieri, (azi) și mâine” a lui Andrei Pandele, cu intervenția studenților la Universitatea Națională de Arte București, coordonați de Anca Boeriu (lector universitar dr. la secția Grafică din cadrul universității).
Foto: Ion Talpoș
Expoziția a fost curatoriată de Uschi Klein și Andreea Sandu. Deschisă publicului iubitor de artă în perioada 5-17 aprilie 2024, expoziția de fotografie-dialog între generații face parte dintr-o serie de proiecte România-Anglia, rod al colaborării galeriei Galateca, cu Universitatea Brighton, U.K.
Foto: Ion Talpoș
Vernisajul expoziției, în sine, s-a desfășurat sub forma unui dialog purtat între curatorii expoziției și tinerii studenți participanți cu lucrările lor la eveniment alături de fotografiile arhitectului Andrei Pandele. Am reținut câteva idei interesante care au marcat evenimentul artistic:
Uschi Klein: „Proiectul a fost inițiat în octombrie 2023, pe baza unui dialog purtat cu Anca Boeriu. A avut loc atunci un workshop cu studenții de la UN Arte. A fost o colaborare de succes. Mă interesează mult dialogul acesta, purtat cu tinerii. Sunt cercetător la Universitatea Brighton din U.K. și mă interesează cum tinerii din noua generație înțeleg și percep comunismul. Genul acesta de expoziție organizată cu studenții, a mai avut loc și la Timișoara. De asemenea, în Stockholm mai avem o expoziție cu fotografiile lui Andrei Pandele.”
Anca Boeriu: „Lucrez cu studenții de la Facultatea de Arte. Sunt expuse aici niște lucrări despre care noi am discutat mult și am vorbit mult… A fost un pretext potrivit ca ei să încerce să înțeleagă puțin despre o perioadă în care nu cred că pot să-și închipuie în sinea lor, că a existat și că eu, împreună cu cei apropiați de vârsta mea, am trăit-o! Pentru că studenții prezenți aici sunt artiști, îi găsim în această seară alături de artistul principal al expoziției noastre, lângă domnul Pandele. Proiectul a pornit pe baza unui dialog! Am vorbit puțin cu studenții despre ce a însemnat comunismul pentru ei și familiile lor. Am încercat să le povestesc puțin și i-am rugat să-și întrebe prietenii, familiile, ce părere au ei despre comunism… Ce amintiri au ei legate de perioada aceea? Ce le-a rămas din acele intrigi ciudate, chiar și pentru mine? Fiecare student are o poveste foarte interesantă de spus. Vom mai lucra la acest proiect, vom mai perfecționa vizualul, dar poveștile din spatele lucrărilor lor lor sunt foarte interesante. Le-am pus o întrebare studenților mei: De ce? Este bine să ne punem și această întrebare! Într-una dintre fotografiile lui Andrei Pandele sunt mai multe mașini. Și mulți dintre noi am avut câte o experiență cu mașinile proprii. Știm foarte bine ce însemna benzina, atunci. Am realizat foarte mult că în noile moduri de privire a unor fotografii, apar cu totul alte informații! Cred că trebuie să-i mulțumim domnului Pandele care, prin fotografiile dumnealui, ne prezintă o capsulă de istorie. Ne poate aduce aminte (și asta mi s-a întâmplat și mie, personal!) cum am stat la cozi la lapte, la unt, la pâine… Cum am avut dificultăți în a obține tot felul de lucruri necesare în casă… Și asta vreau să-l întreb acum pe Andrei Pandele, că știu că are foarte multe fotografii realizate, care este modul în care atunci când trece prin filmele pe care le-a păstrat, îi revin în memorie lucruri importante sau mai puțin importante din viața noastră. Care este sensul ăsta, al fotografiei, în legătură cu memoria intimă și pe urmă care este sensul pe care îl percepe în legătură cu memoria celorlalți, cărora li se adresează fotografiile sale…”
Andrei Pandele: „Eu nu am fost fotograf niciodată! Toată viața am fost arhitect… Este adevărat că, în primul rând, eram pasionat de fotografie. În al doilea rând, eram pasionat de sport și de cai. Eram fotograf part time pentru activități sportive și asta îmi permitea să am cu mine un aparat de fotografiat, tot timpul. Și în viața aceasta, în care mă duceam la serviciu, mă duceam acasă, mă duceam la părinții mei, etc, mă împiedicam de imagini care îmi atrăgeau atenția… În unele dintre situații, pur și simplu nu mă puteam abține să nu declanșez un cadru! Cu timpul, asta a devenit un fel de microdizidență pasivă… Nu făceam întotdeauna copii, pe hârtie, după clișeele acelea și cu timpul s-au adunat câteva mii, dacă nu câteva zeci de mii de cadre… Am expus mult în țară, dar și în străinătate. Ziariștii occidentali sunt șocați de fotografiile în care văd oameni în uniforme paramilitare. Gărzi patriotice, muncă voluntară obligatorie, pregătirea tineretului pentru apărarea patriei…. Pe vremea aia, indiferent dacă pentru unii era bine și pentru alții era rău, erau niște lucruri putrede în realitatea surprinsă de mine! Iubire, empatie, competență, erau date deoparte și lingușirea, ura, erau ridicate la rang de instituție. Practic, aberația înlocuia normalitatea!
Anca Boeriu: „Ați început prin a spune că ați fost arhitect. Primul examen pe care l-ați dat a fost cel cu desenul. Tinerii aceștia, prezenți aici, au desenat. Am vrea să ne spună cum au decodificat ei fotografiile dumneavoastră și cum le-au transpus în desenele lor.”
Lungu Maria Ruxandra: „Aș vrea să vorbesc despre faptul că proiectul acesta mi-a oferit o viziune nouă asupra vieții. În impactul pe care l-a avut perioada aceea asupra familiei mele, mi s-a părut că există, cumva, o dualitate. O amintire dureroasă, dar în același timp exista o viață reală, în legătură cu ce se petrecea în familie… Mi s-a părut interesant cum o pată de culoare, chiar dacă avea un mesaj propagandistic, reușea să inducă, cumva, atmosfera aceea… asupritoare! Am vrut să ofer, în desenele mele, imaginea aceea a speranței…”
Mureșan Tudor Cristian: „Am dat o tură prin toată expoziția. Imaginea la care m-am oprit cel mai mult este fotografia acea cu niște oameni care se înghesuie în tramvai și în care un om stă agățat între tramvaie. Cumva, imaginea aceasta a rezonat destul de mult cu mine pentru că și eu călătoresc mult cu transportul în comun. Cumva, poza asta îmi este familiară. Evident, nu la dimensiunea aceea din fotografie! Imaginea din fotografie mă duce cu gândul la ideea de tot unitar, când suntem atâția oameni puși în același loc… De exemplu, într-un tramvai! Se simte, ca și cum nu mai ești tu, un singur individ, ci ești o masă întreagă de oameni! Faci parte dintr-un volum mai mare decât sinele tău! În lucrarea mea am vrut să surprind ideea aceasta, de tot unitar. Că fac parte dintr-o singură masă de oameni care nu mai gândește, cumva, pentru sine ci reprezintă o dorință colectivă pentru a merge, de exemplu, să iei un lucru care știi că ți se va da dacă tu poți să rabzi să ajungi la finalul cozii… Știi că, la final, primești ceva! Nu am vrut să discut cu ai mei despre acest aspect. Am vrut să fie ideea și viziunea mea despre perioada respectivă dar am auzit despre statul la cozi, mai ales din poveștile mamei mele. Ca să răspund la întrebarea cum văd eu un desen, uitându-mă la toate pozele astea aș spune că inițial, ca artist, gândești geometric, compozițional. Nu gândești nimic fizic, nu gândești unde să pui omul în desen. Gândești o masă amorfă de oameni și de acolo începi să construiești. Construind toată suma aia de oameni, începi să-i modelezi pe fiecare și apoi să ajungi, cumva, la detalii.”
Am intrat în vorbă cu unul dintre vizitatorii expoziției care, atent la detalii, mi-a atras și mie atenția supra unor aspecte interesante, descoperite în fotografii…
Vizitator: „Vedeți fotografia aceea? Ne reamintește de navetele cu sticle de lapte care înghețau iarna, stând afară, de le săreau capacele de staniol… Fotografia cealaltă a fost făcută în Sibiu, la pasajul de lângă Liceul de Artă.. Aici avem fotografiate celebrele motociclete Jawa, importate din afară. Și Manet-urile alea, care erau și ele importate. Le este alăturată o motoretă Carpați, din producția internă! Uitați aici ce imagine sugestivă, îmi spune: el, tânărul, pleacă la cătănie și ea rămâne pe bancă, supărată pentru că la cătănie se pleca, atunci, pentru vreo doi ani… Sau, dacă ajungeai la Marină, făceai armata vreo trei ani! Se ducea naibii idila dintre ei! Și iată aici coada despre care povestea autorul fotografiilor. Pe care o știu pentru că și eu am locuit în București, în blocul de vis-a-vis de alimentara asta…”
L-am interpelat pe arhitectul Andrei Pandele, în timp ce acesta se afla în apropiere dând explicații legate de una dintre fotografiile sale.
Reporter: Aveți expuse aici doar o mică parte dintre fotografiile realizate de dumneavoastră de-a lungul anilor…
Foto: Ion Talpoș
Andrei Pandele: Aici sunt expuse 41 de fotografii. Vreo șase-șapte din Sibiu, vreo trei-patru din Timișoara… Restul, au fost făcute în București. Cred că am vreo trei sute de mii de clișee! Evident, asta pentru că eram, așa cum am mai spus, fotograf de sport part-time. Câteodată, am avut și câte patru-cinci filme făcute la un meci!
Reporter: Îmi amintesc că fiind pasionat de fotografie, și eu am realizat în anii mei de liceu, în perioada comunismului, câteva sute de fotografii. Le-am reanalizat după mai mulți ani și am fost surprins de numărul mare al detaliilor interesante pe care le-am putut descoperi în ele… Detalii cărora nu le-am dat nicio importanță atunci când am realizat fotografiile…
Spuneați, la un moment dat, că ați organizat mai multe expoziții cu fotografiile dumneavoastră făcute în anii comunismului. De ce ordin este numărul acestor expoziții organizate?
Andrei Pandele: Cred că am peste 100 de expoziții, dar nu numai în România. Am expus în Franța, în Spania la Madrid, la Barcelona… În Olanda… Am expus la Belgrad, unde am o expoziție chiar acum …
Reporter: Sunteți asaltat cu întrebări de multe persoane și nu vreau să vă rețin. Vă mulțumesc pentru detaliile interesante, oferite.
Andrei Pandele: Cu plăcere!
Autor: Ion Talpoș
