Muzeul de Artă Contemporană din cadrul Muzeului Național Brukenthal propune o expoziție în care lucrările expuse sunt pentru mulți mai mult decât interesante. Șocante pentru alții.
”Cu siguranță lucrările propun o adevărată temă de dezbatere, până unde putem vorbi de icoană și de unde vorbim de artă religioasă. Putem să ne gândim la un început de o nouă pictură religioasă, după o tradiție de sute de ani?!
Un lucru este cert, Marian Furtună este un caz singular în această încercare sau în acest experiment personal. În România se mai cunosc câteva cazuri de încercări de realizare a unei arte culte inspirate din arta religioasă: Silvia Radu, Silviu Oravitzan sau Sorin Dumitrescu și Marius Ghenescu”, afirmă curatorul expoziției Alexandru Chituță.
În aria artei cu subiect religios din România, creația lui Marian Furtună își revendică un loc aparte, distingându-se prin expresia exterioară, dar mai ales prin conținutul intrinsec al lucrărilor sale. Continuator al unei lungi tradiții iconografice, ce străbate veacurile de artă bizantină și postbizantină, demersul imagistic al operei artistului Marian Furtună se înscrie astăzi în ceea ce cu toții înțelegem prin conceptul de artă religioasă sau artă sacră, deși chiar și în acest binom, pot fi identificate unele distincții, oferind contemplatorilor un spectacol vizual inedit.
Adrian Stoleriu, Decanul Facultății de Arte din cadrul Universității Naționale de Arte ”George Enescu” din Iași spune: ”Marian Furtună pare să-și fi ales propriul drum stilistic, deși posibilitățile de exprimare vizuală și conceptuală în această arie artistică tind a fi mai cu seamă restrictive, supuse canoanelor de reprezentare sau normelor dogmatice ale scrierilor sfinte. În spațiul creștin, pictura bisericească este un domeniu cu norme și reguli clare de reprezentare, ce lasă adesea un spațiu foarte restrâns de acțiune celor care se avântă în mod temerar pe această cale. Și totuși, arta bisericească este încă un fenomen viu, plin de energie și efervescență creatoare. Acesta este tărâmul în care se manifestă plin de talent, și deloc ezitant, artistul Marian Furtună, format ca pictor bisericesc, dar preocupat și de alte direcții conexe artei bisericești propriu-zise, printr-o vastă serie de creații cum sunt și cele înscrise în ciclul Iconoferestre”.
Episcopul Virgil Bercea, de la Oradea sublinia că: ”Trăim un timp marcat de consumerism, de carpe diem, de postmodernism prelungit în căutări deșarte, de inteligența artificială care își asumă rezolvarea problemelor stârnind întreaga umanitate, într-o lume și o Europă care nu-și mai recunoaște rădăcinile creștine, care a uitat să mai ”aibă vise”. Totul se întâmplă, acum, rapid, turbionar! Să faci pictură, care ”pictează visul”, să cauți chipul Mântuitorului, este un act de curaj, o dovadă de credință și un drum de apostolat. Și mai este ceva: conștiința datoriei înmulțirii talanților.
Pentru artistul Marian Furtună, pictura poate armoniza, „îmblânzi”, echilibra și, abia apoi, înfrumuseța și educa. Îmi pare că și Marian ”a visat” sfinții și-i vedem acum, pictați și expuși pe simeză, cu expresiile lor surâzătoare și pline de sens, cu expresivitate convingătoare, cu mâinile lor excesiv de lungi dând măsura imaterialității lor, cu drapajul hainelor în căutarea preaslăvirii și cântării Adevărului. Aceste tablouri, încearcă să creeze un dialog al vredniciei strădaniilor artistului de a construi o scară spre cer iar, prin structura filiformă a trupurilor lor într-o mișcare răsucită, dar alungită, câteodată frântă, dând sensul fumului de tămâie care se înalță la cer din candele timpului, devin stâlpi mărturisitori ai statorniciei credinței. Trupurile și mâinile, îndelung sacralizate, aduc laudă în fața Tronului Ceresc iar rodul lor se transformă în binecuvântarea care ne înalță. O ”Pieta” imponderabilă, dincolo de timp și spațiu, ne convinge de sensul acestui ”și acum și pururea și în vecii vecilor”.
În prezentul continuu al derutei artei contemporane este binefăcătoare și reconfortantă inspirația artistului care reușește să reconfigureze limbajul artei sacre, fără a renunța la figurativ și fără a trece într-un manierism neobizantin lipsit de calitate plastică. Pare că Marian Furtună are grijă de noi. Iconografia mântuirii, gândită de artist, ne trezește, ne scoate din zona de confort vizual pentru a ne aminti că suntem părtași ai ”drumului pe Cale”, iar iureșul personajelor ne cuprinde în traiectoria vieții sfinte. E ca și cum ne-ar determina să ne grăbim, timpul nostru nu mai este. Doar al Domnului”.
