Când pasiunea pentru munte nu cunoaște limite, vârsta devine doar o cifră. La aproape 64 de ani, pe care îi va împlini în 16 martie, Constantin Puiu este cel mai vârstnic membru activ al echipei Salvamont Sibiu. De 40 de ani salvează oameni de pe munte, însă nu a ținut nicio clipă socoteala. A mărturisit, pentru Mesagerul de Sibiu, că singurul lui regret este că va fi nevoit să se pensioneze peste un an. Și chiar nu își dorește acest lucru. Speră să își poată face meseria în continuare, alături de colegii mai tineri care îl respectă și care mai au încă multe de învățat de la el.
După 40 de ani petrecuți pe munte, salvând vieți, domnul Constantin Puiu își dorește doar să continue să își facă meseria, chiar și după pensionare. Deși împlinește 64 de ani peste o lună și jumătate, spune că nu resimte vârsta, pentru că ceea ce face îi dă energie și îl menține tânăr. Pe lângă misiunile obișnuite de patrulare și salvare, îi instruiește pe tinerii salvamontiști la Centrul Național de Pregătire Salvamont Padina.
Își amintește, de parcă ar fi fost ieri, ziua în care a văzut pentru prima dată muntele, și s-a îndrăgostit irecuperabil de mirajul înălțimilor. ”Când am văzut prima dată muntele, mi-am zis că eu acolo trebuie să ajung. Și am văzut prima dată muntele în ‘73. Eu nu sunt sibian, sunt din Iași. În ’73 am venit la Mârșa, la școala profesională. Țin minte că am ajuns dimineața la 5. Aveam vreo 15 ani. Când am ajuns în colonie la Mârșa, încă era întuneric. Nu se vedea muntele. Când s-a luminat de ziua și am zărit Făgărașii…am fost vrăjit. Vedeam Suru. Și am știut că acolo trebuie să merg. A fost în 1974 când unul dintre profesori a organizat o excursie. Nu am stat nicio secundă pe gânduri. Atunci am urcat prima dată pe munte. Și a fost pe Negoiu. Țin minte perfect totul. Am ajuns noaptea pe Negoiu, aveam niște lanterne, chinezării, care chiar nu țineau, dar asta nu conta. Cabana Negoiu era prospăt deschisă, avea mobilă nouă, niște mese imense cu modele sculptate. De la cabană am mers a doua zi pe Vârful Negoiu, Strunga Dracului, Lacul Călțun, apoi am ajuns la Bâlea. Acolo am întâlnit o gașcă de medieșeni, cu chitare, oameni faini. Și ăsta a fost începutul. Apoi am tot mers pe munte, prin păduri, pe Suru, Bărcaciu..etc.”, își amintește salvamontistul despre începuturile pasiunii sale.
De la pasiune, la misiune
A tot umblat pe munți, iar la un moment dat se înființaseră Cercurile (Cluburile) de turism. ”Eu faceam parte din Cercul de Turism Carpați-Mârșa. Mergeam la tot felul de concursuri. Erau probe medicale, de orientare, culturale etc. Așa am cunocut alpiniști, și am început să merg cu ei pe munte. Prima dată la Cisnădioara. Apoi, pe trasee mai lungi. Întâi cățărare. Apoi am învățat să schiez. Așa am început să îi cunosc și pe salvamontiști. Erau voluntai pe atunci. Le-am zis clar că vreau că mă alături lor. Dar erau un cerc restrâns. Mi-au zis că nu se poate. Șeful lor de atunci era Iosif Schneider. M-am dus să vorbesc cu el. Se pregăteau pentru o competiție a salvamontiștilor în județul Dâmbovița. M-a întrebat dacă sunt în stare. Am spus că da. Și am mers la acea competiție. Asta a fost prin ‘86. Și de atunci sunt salvamontist.”, rememorează domnul Constantin.
Salvator cu sâng rece
În toată cariera sa a participat la sute de operațiuni de salvare. Însă nu l-a marcat nimic în mod deosebit. ”Nu m-a impresionat nimic. Poate părea ciudat. Dar eu știu ce am de făcut și mă concentrez pe acel lucru. Știu că trebuie să acord primul ajutor victimei și să îmi concentrez toate eforturile, să o car în spate dacă trebuie, chiar dacă omul e rupt tot, să îl duc la cel mai apopiat punct de prim ajutor. Am văzut tot ce se putea vedea: oameni morți, căzuți, zdrobiți, mutilați, înghețați, rupți, sfâșiați de animale sălbatice…dar ce ar fi însemnat să mă fi lăsat afectat? Cum îmi mai puteam face meseria? Asta nu înseamnă cu nu îmi pasă. Doar mă concentrez pe operațiunea de salvare.”, spune salvamontistul.
Prima ”misiune”
Chiar dacă nu mai ține minte în detaliu fiecare misiune de salvare la care a participat, deoarece au fost sute, Constantin Puiu își amintește perfect efortul depus când a încercat pentru prima dată să salveze un om rănit pe munte. ”Prima dată când am încercat să salvez un om, încă nu eram salvamontist. Faceam parte din Clubul de Turism. Țin minte că veneam din zona Scara, de deasupra de Cabana Bărcaciu. La un moment dat, la coborâre, am vâzut niște copii agitați. Când ne-am apropiat, am văzut că era un copil căzut în cap, într-o vâlcea. Pierduse mult sânge. Pe atunci nu erau telefoane. Am fugit la cabană la Bărcaciu și am vorbit cu cabanierul să ceară ajutor prin stație. Între timp am venit și l-am scos de acolo. Am tot vorbit cu el. Copilul, care avea numai 11 ani, tot zicea să nu ne grăbim, că el oricum va muri. Noi am tot vorbit cu el. L-am coborât până la Poiana Neamțului. Însă până a ajuns salvarea acolo…a fost prea târziu. I-au constatat doar decesul.”, își amintește cu tristețe veteranul muntelui.
Un alt caz de care își aduce perfect aminte, este cel al unei femei pe care a cărat-o singur în spate, de pe munte, mai bine de 12 ore. ”Eram la Călțun, în prima mea misiune de patrulare și o femeie a căzut sub Strunga Dracului. De acolo am cărat-o în spate 12 ore, avea 89 de kilograme și un picior rupt. Și acestea au fost doar primele acțiuni. Apoi…au tot fost, le-am pierdut șirul.”, spune domnul Constantin.
Echipament confecționat din ambalajul roților camioanelor gigant făcute la Mârșa
Constantin Puiu își aduce aminte că la începuturile sale în salvamont nu se prea găseau echipamente. ”Fiecare își făcea rost de echipament cum putea, și ne confecționam acasă, cu mașina de cusut. Și eu mi-am cumpărat mașină de cusut și mi-am făcut de toate. Nu prea erau pe atunci. Se făceau la Urziceni niște corturi, la Mureș niște rucsace, la Cugir, bocanci…și cam atât. Noi ne făceam. Nu existau haine impermeabile pe atunci. Noroc că găseam în magazine ceea ce se numea foaie de cort. Era din cânepă. Era destul de bătută țesătura. Nu răzbea vântul prin ea. Dacă ploua și era o ploaie rapidă, nu apuca să ne ude, pentru că se îmbiba țesătura cu apă și umfla. O oră, două nu trecea apa prin ea….dar apoi….tot trecea. Din acele foi de cort ne făceam echipamente. Acum, dacă îi spui unui tânăr că noi ne făceam ghete de cățărat (care nu se găseau pe atunci) din teneși de gumă și le lipeam pe talpă un cauciu aderent….nu o să creadă. Cauciucul acela aderent era….nu o să credeți…de la un ambalaj. Lucram la Mecanica Mârșa, unde să făceau acele camioane gigant. Anvelopele lor imense, care aveau diametrul de un om trecea în picioare prin ele fără probleme, veneau ambalate într-un cauciuc special, gros de vreun centimetru. Era perfect pentru a fi lipit pe tălpile tenișilor. Mai ales că acel ambalaj nu îl folosea nimeni, venea aruncat. Pentru noi era perfect deoarece cauciucul acela avea aderență foarte bună pe stâncă.
Primele echipamente mai de Doamne-ajută le-am primit după ‘90, de prin ajutoare. Erau niște capete de corzi, niște echipamente care se vedea că stătuseră prin vitrine până s-au decolorat, dar pentru noi erau foarte bune. Nu mai văzuserăm așa ceva. Și să nu mai vorbim de schiuri, Până atunci văzusem doar schiuri făcute la Reghin.”, povestește salvamontistul.
O viață în slujba muntelui și a oamenilor
Constantin Puiu a fost salvamontist voluntar din 1986 până în 2004. Atunci s-au înființat Serviciile Publice de Salvamont iar pasiunea lui a devenit meserie cu acte în regulă. ”Mie îmi place ceea ce fac, De asta sunt aici, Altfel…nu aș putea. Sincer, dacă după 65 de ani voi fi bine, chiar nu aș vrea să mă pensionez. Eu nu pot să stau. Chiar nu am cum”, spune salvamontistul.
Deoarece pasiunea vieții lui a fost muntele, s-a căsătorit târziu, iar acum are un copil de 12 ani care, după ce a urcat pentru prima dată pe schiuri, a știut că vrea să calce pe urmele tatălui.
Despre colegii lui mai tineri din echipa Salvamont Sibiu nu are decât cuvinte de laudă. ”Sunt niște tineri de ispravă, devotați. Avem, pentru prima dată și o colegă, domnișoară. E admirabil, mai ales că meseria asta nu e pentru oricine.”, spune domnul Constantin.
Tot el vorbește și despre importanța și necesitatea înființării bazelor de Salvamont. ”Este foarte important să ai, chiar și un container, unde să îți poți lăsa echipamentul. Noi fugim la intervenții din Sibiu și este foarte important să avem o locație, cât mai aproape de munte, unde să ținem echiamentele și unde să ne putem adăposti. Deocamdată avem baze la Bâlea, de marți și la Păltiniș, și sperăm să avem măcar câte un container și la Negoiu și Suru”, spune salvamontistul.
Cei 40 de ani petrecuți pe munte a văzut de toate și a ajuns la o concluzie dureroasă ”Cele mai multe accidente se datorează lipsei de experiență, supraaprecierii forțelor proprii și subestimării muntelui, subestimării forței naturii.”
