Clujeanul Marius Balo, o victimă a sistemului din China, a fost întemnițat pe nedrept timp de 8 ani în închisoarea din Shanghai. El a fost eliberat abia în 2022 și s-a întors în România. Acum, la mai bine de un an distanță, Marius povestește într-un interviu pentru monitorulcj.ro despre toate ororile pe care le-a văzut în închisoarea chineză.
Sursă: Marius Balo – Facebook
Sunt multe lucruri de spus despre perioada în care a fost întemnițat, dar s-o luăm cu începutul. Era 2008, iar Marius ajunsese pentru prima data în China, la rugămintea unui prieten care era fascinat de „lumea cu fundul în sus” de acolo. „E o armonie perfectă, toți oamenii merg în același rând, toate numele la firme au aceeași mărime. Toată lumea e șablonată. Așa se vede la suprafață”, spune clujeanul.
Fiind captivat de această lume, Marius a decis să se stabilească acolo, în 2010. Tânărul avea o diploma de la Facultatea de Teologie din New York, SUA, așa că nu i-a fost greu să-și găsească un loc de muncă. Primul an în China, despre care spune că a fost cel mai frumos an din viața sa, l-a petrecut alături de copii la grădiniță, predând limba engleză. Ulterior, Marius Balo s-a angajat la o școală destinată adulților, după care a ajuns să fie profesor la facultate.
Însă, situația a început să se schimbe când a întâlnit un concetățean – un român care lucra la o firmă de creditare. Firma respectivă, cu sediul într-un „zgârie-nori”, oferea împrumuturi, iar românul care l-a abordat pe Marius Balo lucra acolo ca să reprezinte compania: „Voiau să aibă un străin în marea asta de chinezi angajați. L-au angajat ca director. Nu erau banii lui, dar l-au pus pe funcția în care el să poată să semneze contracte de împrumut”.
Pentru că erau în căutarea unui nou străin care să se alăture firmei, românul l-a abordat pe Marius. Practic, o dată la ceva vreme ei erau chemați ca să semneze niște contracte de împrumut, iar biletele de avion către Shanghai sau alte orașe erau plătite de companie. La final, aceștia primeau în jur de 80 de dolari. Clujeanul a acceptat fiindcă era entuziasmat să mai plece din Beijing și să cunoască locuri noi: „Veneam înapoi cu forțe proaspete ca să continui cu copilașii sau adulții cu care aveam orele de engleză. Era o escapadă”.
„Am început să merg o dată la ceva vreme. Totul era super ok, mulți angajați în același loc, nu se mutau dintr-o parte în alta, era o chestie serioasă. După doi ani, românul a plecat și am rămas eu în locul lui. În total au fost patru ani în care nu am avut nicio problemă”, ne povestește Marius.
Deși nu se întâmpla nimic suspicios, cel puțin din ce văzuse Marius, după patru ani de zile a apărut Poliția Economică în sediul firmei.
„Ne-au dus într-un beci și ne-au legat de scaune electrice”
„Vine poliția și ne arestează pe toți. Atunci eram eu și cu un englez, Matt, identic făceam același job. Ne-au dus la Poliția Economică, într-o clădire foarte temută din Shanghai. Mă bagă în beci, mă leagă într-un scaun de metal, electric, nici nu te mai poți mișca. Numai fălcile ți le poți mișca, să poți răspunde la întrebări. Te sperie”, își amintește Marius.
Abia după ce a ajuns în acel beci clujeanul a aflat care era problema. Ce s-a întâmplat era că firma nu oferea toate împrumuturile pe care Marius și Matt le aprobau. Exista un termen de două săptămâni în care transferurile puteau fi făcute, însă dacă asta nu se întâmpla nu era o problemă: „E perfect ok, poți să te răzgândești până în ultimul moment. Problema era că ei nu dădeau banii și nici nu returnau niște comisioane pe care oamenii le plătiseră”.
În cei patru ani în care Marius a lucrat acolo, pagubele create au fost în jur de 1.000 de dolari: „ 32 de cazuri au fost în patru ani, iar noi semnam câte 8-10 odată. Noi nici nu știam. Singura noastră legătură era momentul acela în care mergeam să semnăm contractele. Iar polițiștii ne-au spus din start, mie și lui Matt, că «noi știm că voi n-ați știut de chestia asta pe care o făceau chinezii». Când am auzit, am fost super ușurat”.
Cu toate acestea, la sfârșitul celor 24 de ore petrecute în beci, polițiștii l-au lăsat pe Matt să plece acasă, însă nu și pe Marius. „Pe mine m-au dus în Casa de Detenție unde am așteptat doi ani ca să fiu condamnat la 8 ani pentru exact aceeași chestie pentru care Matt a plecat”.
Teroarea primilor doi ani
Și l-au băgat în Centrul de Detenție, l-au lăsat acolo doi ani de zile în care nu a mai venit nimeni la el. După ce o zi întreagă în care le-a spus tot ce văzuse în firma respectivă, l-au pus într-o cușcă în care a așteptat să fie judecat:
„M-au aruncat într-o cușcă de 12 mp, înconjurat de chinezi cu care nu puteam vorbi. Niciunul nu vorbea engleză. Așa i-au selectat, ca să fii singur. Nu era nimic în cușca aia, nicio piesă de mobilier, dormeai pe jos… nimic, nimic, nimic! Primeai doar o păturică roz, pe care au tras-o pe holuri mizerabile, au băgat-o printre gratii în cușcă. Aia fusese folosită de zeci de alți oameni. Era umplută cu toate mizeriile și tu trebuia să stai pe ea și să te și învelești cu ea. Era atât de dezgustătoare că mai degrabă preferam să dorm gol decât să pun chestia aia pe mine.
Totul făcea parte dintr-o strategie foarte bine gândită, încât în doi ani de zile să-ți slăbească orice urmă de voință ai avea ca să te aperi. Așa am ajuns eu. După doi ani de zile nu am mai vrut să fac apel. Le-am zis: condamnați-mă la ce vreți numai să plec de aici, să nu mai rămân în cușca asta. Măcar la închisoare poți să vorbești cu alt străin și erai un pic, un pic mai liber”, ne povestește Marius.
În detenție, scopul primilor doi ani a fost să-l zdrobească psihic. Nu puteai să contactezi pe nimeni, erai complet scos din sistem. „N-am ieșit doi ani din cușca aia, n-am văzut soarele”, a punctat Marius. „Știam că e iarnă sau vară pentru că vedeam undeva, la 1 km distanță, printr-o mică ferăstruică ce dădea într-o altă fereastră din hol, un vârf de copac. Vedeam dacă are frunze și e verde sau nu. Ăla era singurul meu contact cu realitatea”.
În cazul altor deținuți care aveau familii, Poliția lua soțiile și copiii și îi puneau și pe ei în Centrul de Detenție până când acuzatul mărturisea fapta, chiar dacă nu era vinovat. Tot ce voiau era o mărturie și erau în stare să-i țină pe copii închiși între bare până când o obțineau, conform spuselor lui Marius.
Propagandă și „cafeaua de dimineață”
În acea cameră minusculă se afla un singur lucru: un televizor pus aproape de tavan, într-un colț. Iar sub el se afla „baia”, adică o gaură. Marius ne-a povestit despre un ritual pe care trebuiau să-l facă în fiecare zi, ceva halucinant, despre care a spus că a fost precum „cafeaua de dimineață”:
„În fiecare dimineață băgau o tablă de orez printre gratii și după aceea se pornea televizorul, începea propaganda, slăvirea liderului suprem, a partidului și erai forțat să privești la televizor. Trebuia să ne aliniem pe niște plute, dintr-un fel de gumă, pe trei rânduri și să privim. Dar tu de fapt nu priveai la TV pentru că gaura era chiar sub televizor și tu îl priveai pe ăla care merge să-și facă nevoile acolo. Era o ierarhie: cel mai vechi în cameră mergea primul. În funcție de senioritate merg și ceilalți. Dacă erai ultimul ajuns în cameră, ultimul mergeai. E ceva de necrezut. E o chestie psihologică, te supune. Și asta se întâmpla în fiecare dimineață… să respiri și să vezi chestia asta în timp ce-ți toarnă propaganda pe gât la TV”, spune Marius.
Tentative de sinucidere. Nu mai rezistau
Din cauza condițiilor în care a fost ținut doi ani de zile, Marius nu a mai avut puterea să lupte pentru libertate, așa că nu a făcut apel când a fost dus în fața unui judecător. Clujeanul se simte recunoscător pentru faptul că a avut o moștenire teologică, însă situația a fost mult mai dură în cazul altor deținuți care au încercat prin tot felul de metode să se sinucidă:
„Dacă nu ai ceva de ce să te prinzi, instant intri într-o stare de disperare și ești dispus să faci orice numai ca să scapi. Vedeam oameni care încercau să se sinucidă în diferite moduri. Eu am avut noroc cu moștenirea asta teologică, de care mă lăsasem, dar la care am fost forțat să mă întorc. Nu mai aveam nicio altă variantă. Mi se luase pământul de sub picioare și priveam în gol și am zis «Doamne, m-am prins, scutură-mă cât vrei, nu mă las. Dacă mă las de tine, mă duc și mă dau cu capul de pereți cum fac ăștia». Unii ce făceau: dintr-o parte a cuștii fugeau spre cealaltă parte și se izbeau cât puteau de tare cu capul de perete, sperând că așa reușesc să se sinucidă. Niciodată nu reușeau, numai se răneau, dar acolo te aducea sistemul”, mărturisește clujeanul.
Nimeni, niciun om din toți cei condamnați în China vreodată nu a avut parte de un proces corect și transparent, spune Marius Balo: „La toți a hotărât milițianul cu zece clase care spunea: la ăsta îi dai 10 ani, la ăsta îi tai capul… și erai tot timpul cu sabia deasupra capului. Ei pot să te omoare și dacă ești acuzat de o infracțiune financiară. Asta e justiția”.
După ce la proces (pe care clujeanul l-a descris ca pe o șaradă) a fost condamnat la 8 ani de închisoare, Marius a fost mutat din Centrul de Detenție la penitenciar și imediat a fost băgat în regimul de muncă forțată. La închisoare existau clădiri pentru dormitoare, însă acestea ocupau o suprafață nesemnificativă comparativ cu cea ocupată de fabrici.
Nici măcar cei care erau pe moarte nu scăpau de munca forțată
De dimineață până seara, deținuții trebuiau să lucreze, indiferent de cum se simt. Stăinii erau ținuți la muncă mai ușoară, în timp ce chinezii erau duși în fiecare dimineață încolonați în fabrici, unde lucrau cu mașinării.
„Toate închisorile au fabrici și sunt milioane de întemnițați care sunt puși acolo pentru un singur scop: să lucreze de dimineața până seara. Noi (n.r. – străinii) nu ieșeam din clădirile noastre, nu mergeam la fabrici, ci lucram înăuntru. Dar pe chinezi îi încolonau în curte la ora 06:00, noi îi vedeam pe geam. Ieșeau sute și sute din fiecare clădire, se încolonau și începeau să-și cânte rugăciunile de dimineață, adică premărirea liderului”, își amintește Balo.
După cele 15 minute de rugăciuni, prizonierii porneau în pași de marș spre fabrici – „e marșul ăla pe care-l vezi în filmele cu lagărele naziste”, spune clujeanul. Chiar și cei care erau pe moarte erau obligați să meargă la fabrică: „O parte dintre ei erau prea bătrâni sau prea bolnavi ca să poată să umble, dar regula era: toată lumea trebuie să iasă din clădiri și acestea să se închidă. Nu conta dacă unul era bolnav, pe moarte, nimic. Pe bolnavi și muribunzi îi aruncau într-un căruț, grămadă, unul peste altul, și îi trăgeau în spatele celor care mărșăluiau”, spune Marius Balo.
Prizonierii chinezi ajungeau seara înapoi în clădire, cât să aibă timp să doarmă puțin și să înceapă munca iar. În fiecare zi se întâmpla același lucru și munceau cam 14 ore pe zi, ne spune Marius: „Nu aveau sâmbătă și duminică libere, era la foc automat. În fiecare zi, în afară de miercuri când erau spectacole propagandistice, la care trebuiau să recite poezii, să profeseze dragostea față de partid. Se făceau îndoctrinări, vizionări de filme de propagandă și trebuiau să scrie rapoarte despre cât sunt ei de nemernici și cât a fost de bun partidul că le-a dat închisoare pe viață (…) Dacă refuzai să lucrezi sau să-ți scrii raportul te aruncau în izolare. Te puneau acolo, mâncare îți dădeau numai cât să supraviețuiești, te și electrocutau ca să te liniștească”, mărturisește Marius Balo.
Muncă forțată pentru magazinele pe care le vedem în mall-uri
Întrebat ce tip de lucruri produceau acolo, Marius ne-a spus că se făceau produse pentru toate marile firme: „Tot ce vedem în mall la noi, firmele de îmbrăcăminte, tot e făcut acolo, în închisoare. Practic, o firmă subcontractează o firmă chinezească care să-i facă produsul: să pună etichete, să-i coasă hainele, etc. Firma chinezească e ok, dar subcontractează și ea la încă două, trei mai jos. Până la urmă acolo se ajunge – în închisoare, pentru că acolo munca e gratis. Pe tine nu te plătește cu nimic, îți dă cam 2 dolari pe lună cu care nu ai ce să faci. Aveam ceva magazin, dar totul era de fațadă, o mască, să arate frumos dinafară.”
Străinii erau puși să facă produse mai ușoare, fiindcă nu voiau să riște ca aceștia să-și facă rău la mașinăriile din fabrică. „Noi aveam de făcut lucruri mai ușoare: să lipim etichete pentru haine, plicuri, pungi pentru cadouri, felicitări… Trebuia să lipești tot felul de chestii. Și trebuia să faci șase pe minut, nu în ritmul tău. Trebuia să îți îndeplinești norma – unul la 10 secunde”.
Marius Balo a reușit să scoată din închisoare, pe ascuns, câteva dintre etichetele pe care era obligat să le facă: „Aveam agende cu niște pereți mai groși, pufoși, și eu am luat chestiile astea, am deschis agenda pe dinăuntru și am îndesat etichetele astea în coperțile alea. Mi-am scos trei agende pline cu dovezi de acolo”.
În același timp, Marius Balo a reușit să-și scoată zeci de foi pe care a scris ce s-a întâmplat în închisoare, care vor sta la baza cărții pe care o scrie despre experiența sa. Sub pretextul că pe acele foi a scris detalii despre cărțile pe care le-a citit în 8 ani în închisoare, a reușit să-i convingă pe paznici să îl lase să le ia cu el. Ce nu știau ei, însă, este că între rânduri Marius și-a ascuns mărturiile legate de ce se petrecea în penitenciar.
„Te dezbracă de orice drept. Pot să-ți facă orice”
Marius Balo spune că de când Xi Jinping a venit la putere, măsurile în închisorile chinezești s-au înăsprit din ce în ce mai mult. El susține că acolo chiar „te dezbracă” de orice drept: „Puteam să sun acasă de două ori pe lună, 7 minute, la început, dar acum nu se mai poate suna deloc. Au venit cu reguli noi. Acum le interzic și telefoanele, e imposibil uneori să-ți contactezi familia. Pot acum să-ți facă orice, iar tu nu poți suna. Îi izolează complet. Prizonierul poate să moară și tu să nu afli ani de zile că a murit acolo”.
Continuarea pe Monitorul de Cluj:
