Unii regretă regimul comunist afirmând: „Da, era frig în case și era mult întuneric, dar n-a murit nimeni”. Oare?! „A fost criză alimentară, dar nu eram flămânzi.” Cinice afirmații.
Dar, omule, știi câți copii subnutriți existau? Știi că aici își au rădăcinile nenumăratele maladii care s-au instalat mai târziu în adolescență și maturitate, în trupurile vlăguite lipsite de hrana esențială? Tu care afirmi că se trăia bine pe atunci, pesemne te născuseși mai târziu, nu știi și nu crezi în spusele nevoiașilor de atunci. Sau ești cumva vârstnic și nostalgic în primul rând după vremea tinereții tale când „făceai rost” de una, de alta prin diferite tertipuri?! Nu-ți doresc să trăiești un an măcar cu 250 gr pâine pe zi muncind în fabrică sau pe un șantier. Fără absolut nicio fărâmă de carne, mezeluri, fără unt, ouă, ulei, făină, mălai care se dădeau la rație dacă nu cumva lipseau din depozite. Pe întuneric seara, curentul electric fiind întrerupt din 3 în 3 minute ajungeau să-ți sfârâie creierii de nervi. Copilul tău să-și facă temele să-nvețe la lumânare (petrol nu se găsea, ba uneori nici lumânări). Iată mai jos o improvizație pe care o asamblasem din scândurele și un beculeț cu posibilitatea de a fi conectată această instalație empirică la bateria autoturismului.
Să nu te poți deplasa cu mașina proprie în caz de forță majoră urgență medicală)? În acea situație intrai în panică, neștiind încotro s-o apuci. Să fii nevoit să te așezi la rând, iarna, mai ales de la ora 3 noaptea, pentru unul sau cel mult doi litri lapte (străveziu, sărac) pe care adeseori nu reușeai să-l cumperi deoarece se termina în fața ta. Te întorceai acasă cu sacoșa goală, fără lapte pentru copii. Lămâile, portocalele, bananele nu le vedeam decât în fotografii. Poate apăreau la 4-5 luni într-un magazin unde oamenii își rupeau hainele și se agresau dornici să „pună mâna” pe câteva bucăți de astfel de fructe. (Auzisem că o femeie mâncase și coaja bananei). O iarnă întreagă nu se găsiseră mere. Piața goală și nici măcar un măr. (Într-o zi apăruse o femeie cu desagi în care se aflau mere. Le-a vândut la preț de speculă. Când tatăl copilului meu sosise victorios acasă cu un kg de mere, constatasem că erau amare, stricate.) Și era tocmai perioada când alimentația copilului mic trebuia îmbunătățită diversificând-o.
Altfel?! Era nespus de bine!
Astăzi, cineva care-i reprezenta în acele vremuri pe cei descurcăreți și cu „origine sănătoasă”, el care beneficiase de „ajutoare” substanțiale, de bursă de stat pentru studii de acordarea unei locuințe de la stat, fiind confruntat acum cu anumite alte fațete ale vieții de după 1989 și fiind nevoit a se încadra în actualele norme care nu-i convin, astăzi, într-un mod mucalit rânjind, spune: „ei, ce să-i faci, e greu, dar mergem înainte că înainte era mai bine”.
Da, era bine, foarte bine pentru astfel de specimene care nu prea știau atunci ca și acum că doar prin muncă ai dreptul să te ridici, prin sudoarea frunții.
Furtișagurile sau trocul se aflau la ordinea zilei. Marfa furată și oferită la schimb. Și astăzi se folosește expresia: „nu se găseau alimente, dar cei mai mulți aveau frigiderele pline”. Acum, desigur că nu mai este posibil, deoarece multe din întreprinderile alimentare, dacă nu au falimentat sub presiunea acaparatorilor de foloase, s-au privatizat. S-a cam terminat astfel cu sustragerea șuncilor, salamurilor, cărnii care erau legate de glezne pe sub pantaloni, prin tricouri. Glucoza spre exemplu fiind depusă în întreprindere în recipiente de 15 kg era aruncată de cei din schimbul de noapte cu recipient cu tot peste gardul unității, de unde erau preluate de alții și vândute la un preț modic. Aceste fapte se practicau doar de unii. Majoritatea flămânzeau. Știi tu, tinere de azi sau mai puțin tinere, că mergând pe stradă să te înspăimântezi la ideea că pe undeva pe după cine știe ce colțuri ești filat? Fără un motiv, știai bine adesea. Dacă se dorea nimicirea renumelui tău, a calităților tale prea evidente, ușor se improviza un delict în care erai implicat în cine știe ce matrapazlâcuri. În cel mai bun caz erai trimis la „munca de jos” existând convingerea că speranței de avansare a intrusului nu i se va așeza nicio priveliște în cale.
De moșteneai cumva o căsuță, erai vizat și obligat la a te retrage din mijlocul societății asemeni unui ciumat. Fiind considerat „exploatator” (care ai supt sângele poporului) desigur că nu puteai fi agreat. La bloc locuiau cei agreați. Toți la bloc în cămăruțe minuscule în care nu exista posibilitatea să agonisești prea mult înfrumusețându-ți cumva cât de cât zilele, ci putând fi controlați și supravegheați toți mai ușor de către vreunul anume numit cu această sarcină și care locuia alături.
Că în ajun de sărbătorile religioase se întrerupea pentru ore întregi distribuirea apei potabile a gazului metan și curentului electric pentru ca gospodinele să nu pregătească ceva cât de cât pentru o masă mai acătării, știi? Ai fi avut răbdarea să aștepți în fața unui vas aflat pe aragaz să se „dea drumul” gazului metan?
Unii politruci presați de consoartele lor „făceau rost” de un brăduț în ideea de a fi împodobit în taină de Crăciun. Ba de doi brăduți. Cel de-al doilea era ținut pe balcon să vadă prostimea că el, tovarășul, păstrează bradul pentru… anul nou.
Cunoscusem o familie care erau atât de credincioși comunismului, încât se putea spune că-l mânca „pe pâine”. Ei bine, de sărbătorile religioase în locuința lor se instala o stare de austeritate crasă. Cele mai mari sărbători când se coceau cozonaci și se consumau mâncăruri mai bune era de 1 mai și 23 august. Cu toate acestea,totul era doar… fațadă. Dacă ai fi avut ocazia să tragi cu coada ochiului spre hotelul și restaurantul partidului și alte stațiuni și cabane turistice puteai descoperi sutele de pachete cu toate bunătățile pregătite pentru căpeteniile comuniste. Dar… era bine, foarte bine (pentru ei).
Toți țăranii erau încurajați să migreze spre orașe. Să părăsească avuțiile, ogoarele (și așa totul fusese luat la Gospodăria Agricolă Colectivă, astfel fiind numită la început. Animale, unelte, terenuri agricole, păduri, totul fusese luat. Apoi denumirea acestei organizații își schimbase titlul curând numindu-se Cooperative Agricole de Producție, uitându-se de avuția țăranilor care multă vreme crezuseră în „întovărășirea” lor prin alăturarea a tot ce deținuseră fiind încredințați că încă le aparțin. Ușor însă au uitat.
Astfel s-a îngroșat rândul muncitorilor în fabrici și uzine. Ei însă nu erau nici țărani, nici orășeni. O tranziție, o clasă socială bizară. Urbanizarea a însemnat 3-4 generații care ignoră și azi ogorul și viața de țară cea adevărată. Dar… ce minunat era! Zici tu.
Trăiau toți, mai bine zis viețuiau agățându-se diminețile de barele autobuzelor arhipline pentru a ajunge la serviciu, opt ore și până la 10-12 ore pe zi, șase zile din șapte ale săptămânii. Când era cerută marfă la export, muncitorii erau chemați să lucreze noaptea, dar și duminica. Ieșeau adeseori în zori epuizați, iar acasă îi așteptau copii care trebuiau hrăniți. Cu ce? De unde?
E adevărat că nu existau șomeri. Un loc de muncă se găsea oricând și pentru oricine în situația în care ramura economică funcționa cu toate metehnele sale. Locuințe așa modeste, dar existau (înainte secțiile de spații locative de pe lângă Consiliile Populare erau veșnic pline, iar cererile și scandalurile se țineau lanț. Apoi au fost construite numeroase blocuri).
Se demolau edificii și clădiri de patrimoniu în favoarea blocurilor cu spații cât mai reduse. S-au demolat lăcașuri sfinte distrugându-se cu jale mare parte din vestigiile trecutului.
S-a demolat, iată, spre exemplu, impresionanta clădire (a doua după Schönbrunn) Cazarma 90 infanterie din centrul Sibiului, motivându-se cotropirea zidurilor de către șobolani care săpaseră nenumărate galerii. Desigur, după ce spațiile din interior deveniseră depozite de alimente, era de așteptat să se întâmple. Astfel, în loc de efectuarea unei deratizări masive, s-a preferat demolarea unei astfel de clădiri-monument cu ziduri de grosime a 3-4 m. Și, culmea cinismului și lipsei de inteligență, pe acel spațiu s-a amenajat o… parcare, iar tovarășa mare șefă a urbei din acele vremuri a sărbătorit cu mare fast evenimentul înconjurată de o liotă de figuri anoste, tăind panglica de inaugurare a „importantului obiectiv creat – parcare auto”.
Poate fi recunoscut faptul că exista totuși posibilitatea ca toți copiii, începând de la primele luni de viață să beneficieze de locuri în creșe și grădinițe până la învățământul primar mediu și chiar universități în mod aproape gratuit. Altfel,părinții bebelușilor n-ar fi fost în măsură să muncească peste program în unitățile statului.
Spunem, desigur, adevăruri cu aceeași ușurință cu care criticăm afirmând că în general copiii beneficiau (numai unii) de o sumă infimă de ajutor. Mamele nu beneficiau de nicio indemnizație pentru creșterea copilului și nici de concediu plătit în acest scop. Aveau dreptul doar la câteva zile de concediu medical în cazul îmbolnăvirii copilului mic.
Știai, cunoșteai acest aspect, omule mulțumit de regimul trecut?!
Acum li se oferă copiilor tablete pentru comunicare, dar și multe alte avantaje pe lângă alocații speciale. Când copiii începeau cursurile primare, atunci, înainte de 1989, cei mai mulți de vârsta școlară erau lăsați singuri, cu cheia apartamentului atârnată de un șnur la gât, hălăduiau pe maidane.
Nu uităm că se mai distribuiau și bilete de odihnă și tratament salariaților prin sindicat la sume accesibile.
Este cât se poate de real că mai exista pe atunci totuși ceva foarte important de altfel și demn de apreciat: asistența medicală și spitalizarea gratuite.
Aceste avantaje erau însă scump plătite prin nenumăratele neajunsuri alăturate unui regim socio-cultural controlat și supravegheat cu o severitate absolut distrugătoare de rațiuni și principii personale. Un regim auster în care toate tipăriturile de valoare aparținând celor mai mari scriitori și poeți (sigur, unii cu orientări liberale) fuseseră interzise și chiar distruse. Se studiau mai ales scriitorii și poeții sovietici și cei autohtoni supuși regimului.
Era bine, nu-i așa? O, cât de bine mai era!!!
Criza alimentară era însă cea mai dură.
Îmi amintesc că, în fiecare vineri, la un chioșc aflat în Piața Teatrului din Sibiu se vindeau oase goale-goluțe. Desigur, se stătea în rânduri de 15-20 m. Nu voi uita cât voi trăi comentariile a două femei. Iată-le:
Una-i spunea celeilalte: „Ce bune sunt oasele astea. Prepar o supă grozavă cu ele”. Cealaltă: „da, aveți dreptate. Eu prepar o supă din aceste oase, apoi le scot și le introduc în frigider. În săptămâna ce urmează mai pregătesc încă o supă din aceleași oase și este foarte bună”.
Știi tu, omule care tânjești după vremurile acelea, cum se trăia în acest fel… bine?!
Știi cât de întunecate erau străzile orașului, acestea care acum strălucesc noaptea? Ca în vreme de asediu. Un asediu prelungit fusese. Totul era tern, gri, pustiu.
În mediul rural, uneori pe furiș se mai sacrifica un vițel abia născut, carne care se vindea în mare taină. Dacă medicul veterinar în cunoștință de cauză, știind că urmează a se naște vițelul, și acesta dispărea, avea obligația să reclame organelor de ordine. În această situație era „bai mare”: țăranul respectiv era condamnat la mulți ani de închisoare.
Dar era bine! Era sublim, nu-i așa?
Și vorba ăluia, vorba ta: nimeni n-a murit. Chiar? Nici nu a fost devansată moartea din pricina uzurii îndelungate a stresului și subalimentării?
E-n ordine, ce zici?!
Câte femei, mii poate, au murit din cauza avorturilor empirice, știi? O întrerupere de sarcină descoperită constituia o gravă încălcare a legii care interzicea avorturile, fiind pedepsit de asemenea cu ani grei de închisoare. Se apela la acest procedeu de teama apariției unui nou membru care trebuia hrănit și îmbrăcat. Dar câți oameni cinstiți au fost urmăriți și arestați, rămânând ani buni în închisoare unde erau torturați datorită faptului că aveau legături (pașnice) cu rude aflate în afara țării? Sau, cine știe, poate mai „scăpau” câte o vorbă care nu plăcea ălor mari. Câți salariați cu înaltă ținută morală și profesională, câte cadre militare au fost demise sau trecute în rezervă (în cel mai bun caz) pe motive puerile?
(Un cadru militar se zbătuse să se pregătească pentru a-și completa studiile superioare, studiind nopți întregi. Imediat după absolvirea institutului respectiv, datorită faptului că fratele soției sale nu se mai întorsese în țară dintr-o excursie, fusese îndepărtat și cu greu obținuse să treacă în rezervă pe motive… medicale. În plus, bietul om era urmărit pas cu pas și convocat periodic la Securitate. Cât privește fiica sa, și ea fusese urmărită, intenționându-se după toate aparențele să se meargă până la a fi exmatriculată din facultate).
Iată vieți ratate, bietule om naiv și credul!
Ieșirea în afara țării nu era permisă decât poate în proporție de 1-2% și cu motive foarte determinate. Alții,suprasaturați de mizerie și oprimare, încercaseră să treacă fraudulos granițele. Știi tu ce au pătimit aceștia? Știi câtor copii nevinovați li s-au barat căile spre afirmare, spre o instituție formatoare din cauza unor astfel de aspecte?
Ei, dar altfel era tare bine! Paradis!
Exista obligația de a participa la demonstrațiile de 1 mai și 23 august, strigând lozinci mincinoase indicate de agitatori. Uneori, se mai strecurau unii dând din coate, sperând că poate mai prind câte 1-2 mititei. Era o îmbulzeală de nedescris. Stând la rând 30-60 de minute, îți trecea pofta. Sărbători mari, ce vreți?
Acestea nu fuseseră singurele nemulțumiri. Pe lângă cele nerelatate, mai era și interdicția de a intra în biserică.
Încolo era bine! Nemaipomenit! Liberi, sănătoși și (mai puțin) voioși. Așa spui tu, bietule om trăit cu capul acoperit în ceața manipulărilor pe care din păcate nu reușești s-o împrăștii nici acum. Iertăm, da, dar să uităm nu-i bine. Suntem un popor îngăduitor și supus, poate prea supus. Când însă culminează cu lașitatea și umilința devine rușinos.
Musiu, dragă, încearcă a-ți depăși lipsa de discernământ dezaburindu-ți judecățile și conștiințele. Precum fiecare om are dreptul la propriile sale aprecieri, în ceea ce mă privește cred că fostul șef al statului, N.C., comunistul, iubea țara natală, fiind un real patriot, cu toată lipsa lui de pregătire intelectuală. Rețeaua de uzurpatori, adulatorii, escrocii care-i stăteau în preajmă, însă, au știut să se folosească de unele metehne ale sale (cultul personalității) și să manevreze totul după propria lor dorință.
Iată că, imediat după revoluția anticomunistă de la noi din țară – 1989, o sumedenie de „FOȘTI” și-au etalat sume uriașe de valută cu ajutorul cărora s-au lansat în afaceri de anvergură (dacă la omul obișnuit se găseau 3-4 dolari la o percheziție, acesta era imediat încarcerat).
Așadar, tot ei!
Astăzi, bietul om de rând privește cum se scurge averea națională fără a avea posibilitatea să strige: „GATA”.
C-așa suntem noi, plebea: privim și mereu așteptăm ca cineva să facă dreptate. Se pare însă că, în afară de Dumnezeu, nu prea are cine s-o facă.
Omul de litere, filosoful Petre Țuțea a fost și rămâne cel mai drag cap luminat. El a iubit poporul român cu o dragoste ajunsă la idolatrie. Era încredințat că nu există pe lume o nație care să posede mai multe calități decât poporul român. Cuvintele sale de dragoste pentru stirpea sa nu au egal. Cu toate acestea, dezamăgit, mai târziu spunea: „Am stat în temniță 13 ani pentru un popor de cretini”. (Citatul a fost copiat după un jurnalist). Se pune întrebarea astăzi, după 30-40 de ani, oare astfel ne caracterizăm?
Elena Olaru Miron
