O vizită făcută cu un grup de persoane, într-o zi toridă din vara anului 2024, la Câmpeni/Alba, ne-a oferit prilejul să facem un tur ghidat al orașului fiind însoțiți de Anca Mirela Mariana, responsabil al Centrului de Informare Turistică din localitate. O doamnă amabilă, sociabilă, care ne-a prezentat câteva repere importante în peisajul istoric al localității. Aș aminti aici de podul „Regele Ferdinand” cu o vechime de mai bine de o sută de ani, de Muzeul „Avram Iancu” din Câmpeni, din păcate închis, atunci, pentru renovare, de Muzeul „Beciul lui Horea”- locul care amintește de evenimentele care au determinat izbucnirea răscoalei lui Horea, Cloșca și Crișan… Și acela, închis!
Nu ne-am pierdut nădejdea și ne-am continuat turul ghidat către centrul localității, să vizităm statuia ecvestră a lui Avram Iancu. O statuie impozantă, încadrată de busturile tribunilor Clemente Aiudeanu (1820-1913), Mihai Andreica (1828-1902) și Nicolae Corcheș (1810-1885).
Ion Talpoș
foto: Ion Talpoș
Locul înfierbântat de arșița soarelui era răcorit de cele câteva jeturi de apă curgând de sub soclurile busturilor tribunilor. Un ansamblu arhitectural bine realizat, bine amplasat, care-i dă orașului aerul acela de modernism de care are nevoie în epoca noastră, fără a estompa însă patina timpului pusă ca o pecete permanentă, de acum, asupra acelor locuri mustind a istorie…
-Aș putea să vă arăt, dacă doriți – ne-a spus Anca Mirela Mariana – alte câteva obiective interesante, de aici: bisericile din localitate, cimitirul, în care veți afla mormintele tribunilor ale căror busturi le-am văzut împreună mai devreme și casa în care a locuit tribunul Clemente Aiudeanu, marcată cu o placă comemorativă.
Am fost încântați de idee! Nu ni s-a mai părut nici cald afară, nu ni s-a mai părut nici lung drumul parcurs prin oraș. Am mers împreună, agale, prin acele locuri fiind încântați de cele văzute și auzite. Doamna Anca Mirela Mariana ne-a fost un ghid excelent! Nu numai că ne-a dat o serie de explicații interesante, argumentate, în legătură cu locurile vizitate dar ne-a oferit și posibilitatea să stăm de vorbă cu oamenii locului, aflându-le părerile legate de ce a fost, ce este și ce va să fie în urbea lor.
Am cunoscut-o atunci pe Elisabeta Suciu din Câmpeni, o femeie harnică, destupată la minte, a cărei locuință se află în apropierea cimitirului din localitate. Pentru că dânsa, împreună cu soțul ei, fac din când în când curățenie prin cimitir, ne-a vorbit despre biserică, despre cimitir și monumentele funerare din cimitir în care le sunt adăpostite trupurile tribunilor și ale altor personalități de seamă ale orașului. S-a oferit să ne însoțească pentru a ne ușura căutarea mormintelor tribunilor, în cimitir.
-Îmi cer scuze, zic eu, după câțiva pași făcuți împreună, nu v-am reținut numele…
-Elisabeta Suciu, așa mă cheamă.
După ce-i spunem ce căutăm, începe a ne povesti:
-După Revoluție, or venit unii și or desfăcut sicriele, ale lui Clemente și Abrudenu… Or fi crezut că vor găsi ceva important în sicrie. Sicriele sunt grele, pentru că sunt din plumb! Că or găsit, că n-or găsit, asta nu mai știu! O venit Poliția să cerceteze și n-or găsit pe nimeni vinovat! Și o venit un vecin să bage sicriele înăuntru, să le așeze așa cum or fost. Cum erau desfăcute, am zis către el: Mă, desfă un pic capacul, să vedem și noi ce e acolo. Erau hainele intacte! De șaptezeci și ceva de ani erau morți și hainele lor erau intacte! Părul lor era descompus complet, dar păpucii lor străluceau! Vă spun, am rămas uimită!
-Și spuneți că sicriele lor sunt din plumb?
-Da, sunt foarte grele! Și-s făcute așa, cu picioare din alea, ca de leu. Foarte frumoase! Când era Luminația, la 1 noiembrie, întotdeauna se deschidea cripta și se vedeau sicriele alea, că erau puse acolo, cu o sticlă în față. Acum nu mai are nimeni cheia, nu se mai ocupă nimeni de ei.
Ne continuăm urcușul, mergând agale pe poteca de pe terenul înclinat ușor accidentat, ce duce spre capelă. Cărarea către aceasta se acoperise de lăstari care făceau înaintarea greoaie. În fine, se zărește cripta. Fiind un monument impozant pentru acele vremuri, a devenit ușor vizibil încă de departe. Trecem pe lângă un copac falnic, al cărui trunchi a căpătat, acum, o oarece grosime.
-Gorunul ăsta, îmi spune Elisabeta Suciu, vă dați seama de câți ani o fi fost aici, pentru că eu așa îl știu de când sunt! Tot așa îl țin minte! Aicea ne jucam, aicea era locul nostru de joacă! Nici nu erau morminte multe, pe-aci. Dacă erau vreo douăzeci de morminte, că în partea asta, de la gorun încoace, era a´ ungurilor. Și p´ormă, după ce-or venit la putere care-or venit, s-or băgat la un loc și unguri, și români. Da la noi, aici, în partea asta nu știu dacă mai sunt vreo patru familii de unguri.
-Dumneavoastră vă ocupați de acest cimitir? Aveți la dumneavoastră în permanență cheia de aici, de la intrare?
-Nu, dar eu împreună cu soțul meu, mai facem curat prin cimitir, câteodată.
Ajungem la criptă. Un monument interesant, lucrat cu grijă. Nu mă abțin să nu exclam: Doamne, cât este de frumoasă!
-Vă dați seama, că se degradează? îmi spune Elisabeta Suciu, privindu-mă în ochi. Am mai legat noi grilajul de deasupra, am mai legat și grilajul de la ușa de intrare în criptă. Uitați-vă la gardul ăla din fier forjat, de când îi făcut și ce bine arată, încă! Aicea, pe perete au fost puse două plăci din alea, de marmură, pe care erau scrise nume. Le-or furat! Uite, se mai vede scris acolo, pe placa aceea de marmură, de deasupra intrării în criptă: Aici odihnesc în D-L în Cripta Familială Corcheș Sabastian, Florica, Virgilia, Longhin, Brutus.
La intrare în criptă, pe două cărămizi, erau așezate două scânduri, fiind improvizată în felul acesta o bancă. Peste scânduri, cineva așezase câteva cartoane… Elisabeta Suciu, vădit deranjată de felul în care arăta intrarea în criptă în momentul vizitei noastre în cimitir, s-a apucat să smulgă câteva buruieni din preajma intrării.
-Vedeți, locul se luminează imediat, dar nu vine nimeni să facă un pic de curățenie aici.
-Păcat, pentru că acestea sunt valori ale spiritualității neamului nostru…
-Uitați-vă doar! Aicea am legat noi grilajul ăsta cu sârmă, pentru că se ducea jos… Stați să iau un pic păianjenii ăștia de aici, că sunt urâți. Și banca asta a fost improvizată de femeile la care le-or murit bărbații, c-or venit aici să-i plângă, ș-or șezut pe banca asta…
Era o căldură teribilă! Poate erau ceva peste 30 de grade la umbră, eram un pic în criză de timp pentru că trebuia să ajungem la Abrud, la vernisajul unei expoziții de artă. Aș fi vrut să găsim și cel de-al doilea mormânt.
-Mie îmi pare rău și de placa aia, cum mergi acolo, către piață (casa Clemente Aiudeanu-n.n.), că de ce nu scrie din nou literele, să se vază ca lumea! Și-am tot zis către cei pe la Primărie, dar nici că-i doare undeva pe ei de ce zic eu!
Ne desprindem de criptă. Reluându-și oful, doamna Elisabeta Suciu ne spune:
-Le-am zis de atâtea ori! Mă, oameni buni, scrieți cu bronz, să se vază ca lumea! Dacă nu, cumpăr eu bronz și pui pe cineva să scrie! Astea sunt niște lucruri extraordinare pentru noi! Bine c-or murit pentru noi și Avram Iancu, și tăți ăilalți! Nu-i mai doare capul, pe nimeni! Să știți că noi, cei din munții aceștia, avem o stimă deosebită pentru cei ce-or pierit pentru noi. Păi, vă dați seama, și taică-meu e îngropat aici. O murit la 82 de ani, l-o călcat unu cu mașina. Și-o fost în lagăr doi ani și șase luni, în URSS. Acolo n-o murit și l-o omorât un nemernic, acasă. Sigur, a fost o greșeală de-a șoferului, dară el, săracu, s-o dus!
Strașnică femeie Elisabeta Suciu din Câmpeni! Ne-am luat rămas bun de la dânsa și am coborât la poarta cimitirului. După câteva fotografii făcute cu poarta lăcașului, frumos încrustată în lemn, am pornit către o altă locație din apropiere: casa Clemente Aiudeanu.
-O să vă duc să mai faceți o fotografie plachetei de pe casa lui Clemente Aiudeanu, ne spune Anca Mirela Mariana. Facem câțiva pași împreună și vedem o casă cu o plachetă de marmură, pe care stă scris: „ Aici a locuit tribunul Clemente Aiudeanu (1820-1913) luptător în Revoluția de la 1848-49, sub comanda lui I. Buteanu, Avram Iancu și S. Balint”. Avea dreptate Elisabeta Suciu! Placa aceea ar fi trebuit recondiționată cu o vopsea proaspătă, pentru a fi accentuate literele.
Câtă istorie aici! Câte urme lăsate de înaintașii noștri, de care reprezentanții urbei ar trebui să se îngrijească mai mult, să nu se piardă. Nu știu cum vor arăta aceste urme și dacă le vom mai găsi intacte, peste ani, când vom mai avea prilejul să revenim aici. Până atunci, vom trăi cu gândul că speranța, moare ultima!
foto: Ion Talpoș
foto: Ion Talpoș
foto: Ion Talpoș
foto: Ion Talpoș
foto: Ion Talpoș
