După treisprezece zile de protest și consacrarea unei opoziții participative (în stradă), după „căderea în cap” a liderului Liviu Dragnea, după intrarea pe topogan a PSD (atât intern, cât și extern), se pot trage câteva concluzii.
Viorel NISTOR
Ele nu sunt finale (adevărat), dar nici lipsite de importanță:
1. România e vie. Nu mai este nici țara absentă din 11 decembrie (ziua votului), nici țara neutră (așteptândă) din perioada guvernării Cioloș, nici țara scârbită de după eșecului „reformei Colectiv”. E o țară activă, care, în ton cu lumea, pe fondul crizei reprezentativității, suplinește deficitul democratic prin participare directă, solidaritate, proteste deschise, în stradă, de lungă durată și cu revendicări de profunzime. Iar cu asta face istorie și intră în istorie
2. Clasa politică în formula și cu prestația actuale e tot mai străină de interesele și dorințele oamenilor. Ieșiți recent dintr-un proces electoral cu o legitimare slabă (de doar 40% prezență la vot), suntem martorii unui dublu eșec: al puterii, care, cu 45%, s-a simțit îndreptățită să facă ce vrea și să abandoneze programul cu care a câștigat alegerile; al opoziției, slăbită de lipsa rezultatului la vot, dezorganizată, neconvingătoare, nediferențiată. E tot mai limpede (și o arată absentesimul la vot și participările masive la proteste) că oamenii nu se mai simt reprezentați de aceste partide, nu mai au încredere și nu mai sunt dispuși să închidă ochii. Din două una: fie partidele actuale să se „reformeze”(slabă nădejde), fie să apară alte noi (se cere timp). Mai există posibilitatea coagulării și emanației unor mișcări civice (politice) din interiorul mișcărilor de protest. O primă idee: platforma #rezist. Partidele nu se schimbă de bunăvoie niciodată. Contextul (intern) e favorabil, dar și periculos (extern)
3. Nu e destul de clar (pentru nimeni, cred) care a fost planul de bază al lui Liviu Dragnea (și al unui nucleu de penali din coaliția de guvernare): să-și scape pielea (ca beneficiu personal) și să distrugă sistemul anticorupție (pentru partid), în nume propriu, cu orice risc, chiar și acela de a scoate România din UE și NATO; sau planul de a scoate România din parteneriate și alianțe (UE și NATO) a existat de la început, iar celelalte beneficii (personale și de partid) urmau să vină ca niște consecințe firești. Precipitarea, greșelile și lipsa de anticipație ne-ar indica varianta 1. Lipsa de sensibilitate și de reacție la semnalele externe ne duc cu gândul la varianta 2. Probabil nici ei nu știu bine cum a fost întâi, însă pentru oricare dintre căi au fost niște limite: stângăcia, imprudența, străveziul strategiei (ușor de înțeles), lipsa de carismă a protagoniștilor
4. Cu aceste poziții de offside (ale guvernului și ale PSD-ului), România a intrat în grupul țărilor problemă în UE, alăturându-se (ca tipologie) Ungariei și Poloniei (naționalism, autoritarism, tentații centrifuge etc.). Țara noastră făcea notă discordantă, până de curând, prin lipsa unor grupări politice naționaliste (extremiste, xenofobe), fapt ce-i conferea un statut aparte și o aură de stabilitate, încredere și echilibru. Această imagine s-a făcut praf prin preluarea acestui rol de către un partid social-democrat (o contradicție ideologică), grupare care a devenit subid naționalistă, conservatoare, extremistă. Pentru PSD, există riscul real al dezmembrării (ideologice), al pierderii identității și al jocului cu miză unică: demagogia. Pe fond, aceste derapaje se contabilizează în pierderi de imagine, de parteneri și financiare
5. Cu adevărat, contextul (geo)politic zonal și internațional nu este cel mai favorabil „revoluțiilor” și schimbărilor structurale, existând un factor de risc strategic pentru România. Dar acest lucru cade mai degrabă în sarcina și responsabilitatea guvernanților (ce ocupă funcțiile principale în stat) și nu a mulțimii protestatarilor, așa cum încearcă să sugereze media partizane. Acuze că manifestanții din stradă ar fi influențați/susținuți de străini (prin multinaționale), manipulați de forțe oculte sau cumpărați (de Soros) sunt slabe și neconvingătoare, având darul de a incita și mai mult valul protestatar
6. La acest moment, niciuna dintre părțile implicate în conflictul intern nu pare dispusă să cedeze. Pe de-o parte, se află guvernul și Parlamentul (legitimat de vot), pe de altă, se află președintele, puterea judecătorească și amplele mișcări de stradă. Coaliția PSD-ALDE, în mod real, n-a făcut pasul înapoi (ci doar o repliere), mizând pe oboseala protestarilor și lipsa de mijloace a oponenților instituționali. Strada s-a pus sub semnul lui #rezist și arată fermitate, consistență și perseverență. Demisia guvernului ar însemna o victorie, dar puterea încă rezistă
7. Patriotismul nu (mai) e monopol de partid, iar „tricolorul viu”, afișat duminică seara în fața sediului guvernului din Piața Victoriei, are putere de simbol. E un gest de solidaritate frățească, de unitate și o dovadă de forță organizatorică, atunci când în joc se află, iată, o cauză comună importantă. Mă feresc s-o mărginesc într-o simplă idee, principiu, aspirație și să-i spun, mai degrabă, împărtășire, bazată pe sentimentul demnității.
Niciodată, după aceste proteste, partidele nu vor mai fi la fel. Niciodată, de aici înainte, oamenii nu vor mai fi la fel.
