Sunt tot mai clare semnele, tot mai evidente simptomele și tot mai apăsate semnalele de alarmă că omenirea se îndreaptă, din nou, către un moment de răscruce.
Viorel NISTOR
Nu e chiar o constatare personală, nu e doar o idee care prinde contur, nu e tocmai o modă intelectuală (ca subiect de discuție), exhibare jurnalistică (ca subiect de interes) sau simplă „cochetărie” politică (ca temă electorală)… Pare a fi o tendință, un trend, o tentație irepresibilă a oamenilor, din acelea pe care nimeni nu le poate opri până nu ajung la un capăt… Pare a fi grav, nu știm către ce se „întoarce” lumea și la ce să ne așteptăm. Mă întreb (mai degrabă retoric) cine ne-ar putea da un diagnostic sigur și un tratament eficient de prevenire. Poate sociologia (știința relațiilor), poate psihologia (știința gândurilor) sau medicina (știința tămăduirii), poate antropologia (știința „omului”). Sau poate numai, însăși și singură politica (știința oportunismului). Rămâne de văzut.
Până atunci, e întemeiat să ne întrebăm, potrivit regulilor jurnalismului (ca știință a „faptelor”), ce vor oamenii. Căci iată, am văzut ce-au vrut englezii (la Brexit), dar nu e clar cum îl vor obține și, în orice caz, dacă e bine ce-au făcut. Apoi am văzut ce-au vrut americanii (alegându-l pe Trump sau respingînd-o pe Hillary), dar nu e clar ce-au obținut. Începem să vedem ce vor francezii și nu va trece mult și vom vedea ce-i cu nemții. Pe acest mecanism, privind chiar și superficial în jur, ne putem întreba, în continuare, ce vor rușii, ce vor turcii, ce vor ungurii, cu toții părând a vrea ceva (important), aparent, în aceeași direcție, dar cam fiecare în felul lui. Vorba ceea, racul, broasca și o știucă…
Mărturisesc că aceste gânduri mi-au fost prilejuite de alegerile primare (dreapta și centru-dreapta) din Franța și de apropiatele alegeri parlamentare de la noi. Pe de-o parte, pentru că Franța este un simbol pentru Europa continentală și un „simptom” important pentru soarta Uniunii Europene. Pe de altă parte, pentru că nu e deloc clar ce vor românii și nu știm nici cât suntem de anacronici cu dorințele noastre „locale”. În Franța, ecuația prezidențialelor e simplă și complicată, în același timp: pe de-o parte, Francois Hollande (actual președinte), cu un mandat execrabil, s-a „îngropat” pe sine, a „îngropat” stânga și Franța, deopotrivă. Pe de altă parte, toată lumea e de acord că noul președinte se va alege din rândul dreptei, mai precis, dintre Francois Fillon, ca și candidat ales de centru-dreapta, și Marine Le Pen, reprezentanta Frontului Național, de extremă dreapta. „Primarele” (alegerea candidatului unui partid prin votul direct al membrilor și simpatizanților), o procedură politică a democrațiilor „avansate”, mai veche în SUA și mai nouă în Franța, parcă încep să dea rateuri: în America, unde (am mai scris) se spune că orice alt republican (decât D. Trump) ar fi bătut-o pe H. Clinton și orice alt democrat (decât H. Clinton) l-ar fi bătut pe D. Trump. Tristă ironie a politicii, a democrației sau a sorții… În Franța, toate primarele de până acum au dat „chix”: Nicolas Sarcozy a fost candidatul dreptei, ales în 2007, care a pierdut realegerea ca președinte din 2012, revalidat de primare, dar invalidat de francezi; stânga socialistă l-a ales prin „primare” candidat pe Francois Hollande în 2012, ajuns președinte, dar dovedit aproape ca cel mai slab din istoria Franței. Criza internă și mișcarea centrifugă a primarelor de acum din PS face deja victime: a produs un candidat, fostul ministru socialist Emanuel Macron, înafara partidului, Francois Hollande ezită dramatic în a recandida, iar actualul premier Manuel Valls vrea să se sacrifice (candidând) pentru a mai salva ceva din stânga făcută praf. Primarele dreptei de acum, prin votul a peste patru millioane de membri și simpatizanți, l-au ales candidat la prezidențialele din mai 2017 pe Francois Fillon, după toate estimările, un câștigător surpriză, care i-a învins, fără drept de apel, în primul tur, mai ales, pe Nicolas Sarkozy (favoritul tuturor primarelor), și în turul doi pe Alain Juppé (fost premier chiraquist), favoritul de moment, cu un scor de 66% la 33%. Cu programe aproape identice, în esență, pe cei doi finaliști, i-a departajat, se spune, calea de înfăptuire: radicalismul moderat al învingătorului (F. Fillon), moderația reformistă a invinsului (A. Juppé ). Cu alte cuvinte, a învins candidatul care s-a adresat unei „Franțe care suferă”, o Franță mai conservatoare și mai protectivă față de cetățenii ei, care vor o schimbare profundă și rapidă. Sună cunoscut, aproape un refren. Asta vor francezii și asta ar fi, pentru toată lumea, opțiunea dezirabilă, în raport cu extremismul nationalist al candidatei Marine Le Pen, cu un discurs antieuropean, împotriva străinilor…
Nu știm ce vor românii, dacă vor ceva și dacă sunt conștienți că în democrație nimeni nu face cadouri. Trebuie să vrem ceva. Unora li s-a urât cu binele (și nu mai votează), altora li s-a urât cu răul (și o fac cu disperare). Prea votăm părelnic și absentăm nemotivat ca să n-o „încasăm”. Votul e un efort, al fiecăruia, de înțelegere (a vieții, a țării, a lumii), un compromis necesar (cu sine, cu oamenii, cu politica), o asumare obligatorie (a unui rezultat, risc), un gest minim de sincronizare (cu vremurile, tendințele și crizele). „Căruța istoriei” nu stă o clipă, trasă înainte (de unii) sau înapoi (de alții). Că ești osie, roată, obadă sau spiță.
