Omul, în general, aflându-se în „floarea vârstei”, temerar și tenace refuză a privi viața în întregul său cu toate perioadele pe care urmează a le traversa. El se simte și se vede imbatabil, viguros, puternic, foarte convins că pe umerii săi puternici se sprijină întreaga planetă.
Observă în treacăt că aparține celorlalți mai mult decât sieși. Se adapă și se îmbată din aplauze, adulare și recompense, fiind convins că este produsul unic. Chipul său reflectat în oglindă i se pare că întrunește cele mai înalte performanțe. Aplauzele îi acoperă trăsăturile. Nu se recunoaște ca fiind propriul său stăpân și nu caută a-și evalua cu atenție meritele ca și aspirațiile sincere. Totuși este egocentric. Are „veleități” pe cât de caudate, pe atât de încrâncenate. Dacă o forță puternică îl cucerește și îl subjugă, spălându-i creierul iremediabil, se închină, predându-se cu totul acelei forțe. Oricât s-ar încerca a-l abate de pe acea cale plină de capcane atrăgătoare și mincinoase, nu se va reuși. El este vândut, captivat pe vecie. Refuză cu îndărătnicie și habotnicie orice argument care să-l aducă pe calea adevărului. Pentru el, adevărul este numai cel sădit cu forța aceea malefică ce l-a subjugat irevocabil.
Lupta sa este doar pentru păstrarea criteriilor false însămânțate cu migală în timp în cugetul său. Este surd și orb la alte idei, alte obiecții, lipsindu-i limpeziunea judecății în stabilirea adevărului. „Tună și fulgeră” atunci când cineva încearcă a-i dezaburi judecata. Totuși, mai mult decât acest aspect îl constituie alergarea după titluri, după măriri, după notorietatea care, desigur, nu poate fi reală, ci bazată pe aceleași interese meschine.
Nu înțelege, ba chiar refuză a accepta că toate acestea nu înseamnă nimic. Absolut nimic. Dar îngâmfarea, măreția asumată nu-i permit să observe această latură. Este orb și surd.
Ușor, tot acel amalgam de trăiri cu senzația deplinătății propriei sale persoane se succed astfel încât nefiind analizate, luate serios în seamă, rămân mai mult sau mai puțin tulburi în mintea lui.
Un om conștient de împrejurări, însă, caută să-și descopere și să-și asume oarecări valori ca și defecte cu multă răbdare și perseverență. Acel om poate afla mai ales la vârsta pârguirii înțelepciunii, când arealul său începe a se limpezi și când vremea cugetărilor profunde se naște, că există adevăruri care trebuiesc folosite pentru limpezirea ideilor și înlăturarea artificiilor. În acele clipe, privind în spate, este posibil să realizeze că lipsa de analiză profundă și tratarea cu superficialitate a aspectelor majore pot să bagatelizeze întreaga sa nație de om ca ființă superioară, îndreptând-o spre cărări de-a dreptul nefaste.
Nu ignor cu totul ideea că, cine știe, poate că există și oarece adevăr de partea cealaltă. Mă gândesc la stupizenia unor inși de a se coborî în acest real haos de toate zilele, amăgindu-se prin nenumăratele artificii care strălucesc. Mă întreb: oare nu cumva aceștia câștigă mai mult ignorând totul prin superficialitatea lor?
Și tot eu, în cele din urmă, desigur neg alternativa respectivă. Nu, hotărât nu. Cum este posibil să ignori ideile esențiale, făcându-te că nu există? Folosindu-te de ignoranta amăgire, indolență, refuzul de a căuta în străfunduri cu stăruință denotă faptul că nu te-ai ridicat la nivelul de ființă umană, rațională.
Este o adevărată risipire de timp să ignori esența și să te acoperi cu hlamida nonșalanței, minimalizării, sfidând realitățile! „Nimic nu este mai toxic decât să-ți subjugi sufletul. Drumul spre înțelepciune și libertate este un drum spre centrul ființei tale”, spunea Mircea Eliade.
Exemple sunt cu nemiluita. De ambele părți. Totuși balanța, din păcate, înclină mai mult înspre cei ce fac parte din gloata insignifiantă în care clocește incultura crasă, credulii, indoctrinații.
Așadar, aș putea aminti nenumărate întâmplări aparent banale, dar care vorbesc prin atitudine, gesturi și cuvinte despre nivelul de educație – bună creștere, cum s-ar zice – precum și inteligență cultivată și care adesea sunt profund demonetizate. Astfel de năluci parșive se pare că se află din ce în ce mai des întâlnite în acest vid de cultură în care băltim acum. Iată o întâmplare care oglindește exact caracteristicile actuale ale nenumăraților pierde-vară ce se ridică, cocoțându-se în frunte.
Era o zi mohorâtă și în cimitirul comunei se strânsese mai tot satul. Se oficia slujba de înmormântare a unei femei; oamenii prezenți, cerniți cu toții, miros de ceară topită amestecat cu acela de tămâie. La urmă, unul din cei doi preoți evocă în mare viața răposatei. Nu avusese urmași, iar soțul său o părăsise cu mulți ani în urmă, plecând în lumea „drepților”. Cu deosebită evlavie, unii se închinau fără întrerupere, vărsând câte o lacrimă pentru acea biată văduvă năpăstuită de o viață atât de tristă. Casa ei mare și frumoasă, îngrijită cu o dragoste de mamă, rămânea să fie doar bântuită de duhurile celor duși.
În toiul acestei ceremonii, într-un capăt al adunării se ivi un bărbat. Nedumeriți de această apariție străină, toți întorceau capul, sperând să afle cine era domnul. După îmbrăcăminte și alură, părea un domn de oraș, nicidecum un localnic. Apoi, după ce ultimul bulgăre de pământ fusese aruncat peste mobila de deasupra și ultimele coroane așezate pentru a acoperi parcă nenorocirea, toată adunarea fu poftită la o masă de pomenire. Cei care se îngrijiră de toate obiceiurile cunoscute în astfel de momente fuseseră cei doi nepoți, fiii surorii moartei. Ei alergară pe la toate serviciile speciale, ei avansaseră și suma necesară (care nu era deloc de neglijat) socotind că o parte din aceasta le va fi returnată în momentul în care vor ridica ajutorul de înmormântare pe care-l oferă statul în aceste situații.
Ușor, sala în care fuseseră rânduite tacâmurile pe mese se umplu. Toți observară că străinul domn arunca priviri furișe, dând impresia că analizează și cântărește cu severitate fiecare persoană. Apoi, cu hotărâre, intră în sală și se așeză la masa la care se aflau cei doi preoți și cantorul. Niciun cuvânt nu pronunța. Părea că stă la pândă, analizând cu o severitate acerbă totul. Începuse apoi a sorbi supa cu un zgomot ce părea a irita auzul celor prezenți. Bucățele de zarzavat i se lipiră pe favoriți. Oricine se străduia cu nădejde a îngurgita cu repeziciune de hămesit mâncarea și mai ales tăria pe care-o dădea pe gât mai mult decât s-ar fi cuvenit în acele împrejurări. În sfârșit, după ce masa fu încheiată cu rugăciunea cunoscută și preoții plecară, insul, domnul deschise gura. Și ce credeți că cerea: să i se predea certificatul de deces al moartei. Pretindea că este nepotul soțului femeii înmormântate.
Toți păreau înmărmuriți. Apoi se ridică, îndreptându-se spre cei doi nepoți, tinerii care se ocupaseră atât de ajutorarea femeii pe timpul vieții sale, dar și de pregătirea pentru înmormântare. Era atât de hotărât, de trufaș, încât i se înmână respectivul certificat de deces fără comentarii.
Ce a urmat este de-a dreptul năucitor. După ce a încasat suma destinată înmormântării femeii, domnul solicitase cheile casei acesteia. Desigur că la presiunea la care fuseseră supuși cei din mijlocul rudelor femeii, aceștia au renunțat cu umilință la orice. Se știe că oamenii din popor sunt înzestrați cu atât de mult bun simț, gratitudine și sacrificiu, încât cedează cu ușurință unor astfel de presiuni, convinși că oricine va plăti cândva pentru faptele sale.
Domnul de oraș așa pusese stăpânire pe toate bunurile mobile sau imobile ale decedatei. Casa devenise un spațiu în care se țineau felurite chiolhanuri… Nimeni nu solicitase o judecată dreaptă. El, domnul, prin cine știe ce tertipuri, devenise proprietarul acestora. Periodic sosea cu câte un grup de ghiftuiți în mașini luxoase și încingeau câte un chiolhan, încât tot satul nu se putea odihni 2-3 zile și nopți.
Se vorbea că „domnul de oraș” ar fi mare „bidiganie” undeva. Nu prea era de crezut, întrucât însăși fizionomia sa, ca și a celor din clica lui cu care petrecea, nu sugera o cât de măruntă scânteie de inteligență, ba dimpotrivă. Era de o vulgaritate crasă, începând de la trăsăturile chipului, până la modul de comportare, diabolic, grosier, orgolios și răzbunător, într-un cuvânt un parvenit ridicat din marea masă a troglodiților.
Astfel se dezvăluia impostura în fața bieților, naivilor săteni care cunoscuseră demnitatea și omenia moștenită din străbuni. Apoi, cu timpul, viața le aduse acestora în față și alte exemple care mai de care ticăloase pe lângă care se învățară să treacă privind cu răceală, dar și cu durere în suflet. Unii se adaptară acelei vieți tâlhare, iar alții rămăseseră așa cum îi dăduse Dumnezeu: curați și blânzi.
Iată dar că acele specimene considerate ca făcând parte din noua generație de elită, din păcate, se pare că nu s-a ridicat nici pe departe la valoarea adevăratelor și valoroaselor elite care străluciseră cu vreme în urmă prin inteligență, orientare, atașament, dăruire și sacrificiu pentru pământul și poporul lor.
Oare n-a venit vremea ca unii să-și mai spele și obrazul, nu numai mâinile pentru a scăpa de molimele tot mai numeroase și mai ucigătoare ce se abat asupra noastră?
Elena OLARU MIRON
