Mihaela Ganţa este artista care „poate să schimbe veşnicia prin picturile ei”. Așa titra un articol semnat de Camelia Tocaci, apărut în publicația „Graiul Maramureșului ”, în anul 2023. Printre altele, autoarea articolului menționa atunci și opinia Managerului Revistei de cultură Nord Literar, Dana Buzura Gagniuc care afirma la rândul său, în legătură cu Mihaela Ganța: „Timidă, dar cu un curaj debordant în a recunoaşte şi a-şi asuma fragilitatea, teama ori lipsa de chef. Un om care susține că se hrănește cu binele, pe care îl inventează ca pe un adevărat panaceu, un artist ajuns la vârsta la care poate survola din ce în ce mai bine spațiile deslușite de ochii minții. Este un artist pe care arta l-a vindecat de fobii, de angoase. Este un om care arde ca o feştilă, cu apetenţă pentru dreptate şi pentru puterea realizării iubirii. Poate să schimbe veşnicia prin lucrările ei, picturile ei. Este la maturitatea şi la vârsta la care poate survola spaţiile delimitate de ochii minţii”.
de Ion Talpoș
sursa foto: Ion Talpoș
Pe Mihaela Ganța am întâlnit-o în Tabăra de creație „Între Tradiție și Inovație” de la Abrud, din vara anului 2024. Se afla acolo alături de un grup mai mare de artiști participanți la cea de-a noua ediție a taberei. Le-am fost alături câteva zile la invitația unor prieteni artiști plastici, cărora le-am mărturisit că mi-ar face plăcere să-i însoțesc pentru a le urmări și promova munca. Am stat de vorbă cu fiecare dintre artiști, rând pe rând, încercând să nu-i distrag de la activitățile lor creative. Cu Mihaela Ganța am închegat o discuție destinsă, după ce artista a aflat că sunt născut pe plaiuri loviștene, în județul Vâlcea. Mi-a mărturisit la rându-i, că „este olteancă, pripășită în Maramureș”. Am abordat-o după ce și-a lăsat instrumentele de lucru pe masa pe care erau așezate, ca suport al lucrărilor sale, câteva pânze de dimensiuni mici. I-am pus câteva întrebări:
Ion Talpoș (I.T.): Vă rog să-mi spuneți ce tehnică de lucru folosiți și de ce lucrați pe formate de dimensiuni mici? Oferiți-mi câteva detalii despre ce se întâmplă aici, acum.
Mihaela Ganța (M.G.): O pânză mare înseamnă mai mult timp alocat lucrării. Ceea ce am pictat acum, acele râpe însângerate, sunt altceva decât ceea ce pictez în momentul acesta. De obicei pictez pe dimensiuni mari, însă în tabere nu am posibilitatea să fac asta. Nu pot nici să-mi procur pânze mari, nu am nici timp suficient să le lucrez, nu am nici unde să le expun. Din lipsă de materiale, am apelat la astea pe care le pusesem în bagaj. Am epuizat pânzele puse la dispoziție de organizatorii taberei…
I.T.: Nu vă solicită mai mult lucrările astea de dimensiuni reduse? Presupun că dacă micșorați imaginea, se micșorează și detaliile pe care doriți să le redați.
M.G.: Nu întotdeauna. Depinde și de starea în care mă aflu. Lucrarea asta, de exemplu, am făcut-o ieri. Asta am făcut-o astăzi… pentru că sunt de dimensiuni reduse, le consider ca fiind mai mult un set de jucării… Sunt lucrate însă cu tot atâta drag, ca și celelalte.
I.T.: Ce tehnică de lucru folosiți?
M.G.: Folosesc acuarelă, folosesc culori acrilice, creioane colorate. Tehnică mixtă, în general.
I.T.: Aveți aici, pe masa de lucru, niște îngerași…
M.G.: Sunt îngerași pe care i-am pornit acasă. Eu le zic îngeri păzitori! Și fiecare este altfel pentru că unul dintre obiectivele mele este să nu mă repet, să nu devin manieristă, să nu-mi găsesc un stil pe care să-l bătătoresc până fac șanț! De câte ori ajung la un hotar, îl sar și trec în altă direcție. În altă formă de expresie, altă tematică, altă tehnică. Nu-mi place să mă repet. Mă plictisesc eu cu mine însămi. Cu riscul de a deruta privitorii, vreau să fiu, de fiecare dată, altfel. Nu reușesc întotdeauna asta, dar mă străduiesc.
I.T.: Sunt anumite detalii care vă caracterizează în arta dumneavoastră?
M.G.: În mod sigur, există! Însă sunt tot eu de fiecare dată, chiar dacă uneori sunt pe fază, alteori nu… Chiar dacă spun versuri sau proză, tot eu sunt care le rostesc. Și atunci, asta nu este altceva decât o modalitate de a arăta alte și alte fațete ale artei mele. Pe unele dintre aceste fațete nici eu nu mi le-am descoperit încă, dar sunt în căutarea lor. În afară de modalitățile diverse pe care le caut, intervine și publicul cu modalitatea lui de a percepe, de a înțelege arta.
I.T.: Ați participat și la taberele de creație anterioare, de la Abrud?
M.G.: La una singură. Am avut apoi o pauză în activitatea mea profesională. Nu una îndelungată, dar justificată. Acum m-am reîntors cu aceeași plăcere, pentru a mă reîntâlni cu vechii prieteni. Pentru că în taberele de creație, acesta este cel mai important lucru. În afară de faptul că vorbim aceeași limbă și ne înțelegem reciproc preocupările, legăm prietenii pentru toată viața.
I.T.: Cred că acesta este un lucru important de subliniat…
M.G.: Foarte important. Nu știu cum ar fi lumea și viața aceasta, fără prietenie. Am o întreagă filozofie despre prietenie… Revenind la ceea ce fac, am obiceiul să las unele lucrări începute și revin asupra lor, după o vreme…
I.T.: Există o motivație pentru asta? Vă luați un răgaz necesar pentru sedimentarea ideilor?
M.G.: Da, așa este. Pentru a exemplifica ce am afirmat, aș vrea să vă arăt ceva. Am aici un portret al fiicei mele, când era micuță. Când l-am început, în urmă cu ceva vreme, într-o altă tabără de pictură, n-am avut în gând, neapărat, să realizez acest portret al fiicei mele. L-am lăsat neterminat și acum am intuit că va fi un moment în care, probabil, nu voi mai avea pânze, pentru că lucrez uneori mai repede, alteori mai lent. De obicei, așa fac. Îmi îndeplinesc datoriile de onoare, după care, dacă îmi mai rămâne timp și energie, lucrez și pentru mine.
I.T.: Ce tehnică de lucru folosiți, de obicei?
M.G.: O lungă perioadă de timp, tehnica mea preferată a fost ulei pe pânză. Până când am început să am niște alergii și a trebuit să renunț la tehnica aceea. O perioadă, pictam în atelier cu geamul deschis și cu toate astea, plecam acasă amețită și cu dureri de cap. De un timp, am trecut la culori de apă, folosindu-le în combinație: și acril, și tempera, și acuarele, și creioane colorate, după cum cere lucrarea. Uleiul are niște calități deosebite de textură, de finețe. Și în ulei poți să creezi efecte vizuale, ca și când ai lucra în acuarelă, dacă folosești ca și liant, diluanții. Sau poți să lucrezi păstos, poți să lucrezi cu cuțitul pe paletă, cu pensule, cu zgâriere… O grămadă de tehnici pe care le afli, experimentându-le.
I.T.: Unde vă expuneți, de obicei, lucrările?
M.G.: Cele mai multe expoziții personale le-am avut în orașul în care locuiesc. În Baia Mare. Acolo am avut în jur de 20 de expoziții personale și participări la expoziții colective și de grup. Recent, am avut o expoziție personală, un fel de retrospectivă, la Brașov. Și aceea a fost o expoziție care m-a încântat tare mult. De obicei, pentru o expoziție îmi aleg o temă pe care o exploatez cât pot de mult… Iar temele sunt, oarecum, divergente. De exemplu, penultima expoziție personală a fost „borangicuri”. Aveam câteva borangicuri moștenite de la bunica mea pe care le-am exploatat, le-am folosit ca și fundaluri. Ajunsesem la un moment dat la concluzia că într-o natură statică, subiectul predilect al acelei expoziții, li se acordă o foarte mare importanță obiectelor și fundalurile sunt tratate ca fiind nesemnificative, neimportante, doar ca să susțină obiectele. De data asta am încercat să schimb paradigma și să pun accent pe fundal. De aceea am conceput foarte multe dintre aceste pânze, cu orizontul sus Am, de exemplu, o natură statică intitulată „Fructe”. Sunt niște caise, folosite ca pretext. Practic, toată lucrarea este o cârpă de borangic cu țesătura ei fină, cu transparențele, cu faldurile ei… Am realizat mai multe lucrări în felul acesta până când am simțit că subiectul nu este epuizat, dar îmi permite să trec mai departe. Și de unde aici am folosit foarte mult alb, griuri rafinate, pentru următoarea expoziție am avut o explozie de culori și de forme… Am ajuns la grădini! Flori și grădini. Mi-am conceput o grămadă de pânze cu foarte multe flori, foarte multă vegetație, cu culori din abundență, cu contraste rafinate, etc. Aceasta a fost, deci, o altă expoziție. Am mai avut o expoziție cu copaci. Am făcut un copac, doi copaci, zece copaci, pădure fără copaci, copaci fără pădure… Acelea au fost lucrări realizate în altă tehnică, cu o altă abordare. Culori destul de puternice dar multe dintre culori au fost făcute cu cuțitul de paletă Și atunci, acele lucrări au și forță, au substanță…
I.T.: Știu că lucrați și portretistică…
M.G.: M-a preocupat foarte mult portretistica. Din asta mi-am dat și teza de doctorat. Din portret. Am cochetat cu portretistica. Mi-am ales ca temă „Portretul: persoană, personaj, personalitate”. Tema aceasta mi-a permis să trec prin Istoria Artei, prin Filozofie, prin Psihologie… Am trecut prin toate aspectele pe care le-am putut asocia cu felul meu de a aborda această temă, de a o concepe, în felul în care o persoană, în momentul în care pozează, devine personajul unui tablou, își relevă personalitatea. Dar, toate astea interacționează cu persoana artistului, cu personalitatea artistului, felul în care îl vede și înțelege pe personajul model, după care interacționează cu persoana și personalitatea fiecărui privitor care, la rândul lui, înțelege ce înțelege din fiecare chestie de felul acesta. În final, intervine personalitatea tabloului, pentru că (mie, cel puțin , așa mi se întâmplă!) pornesc la drum cu o anumită idee destul de clară despre ce vreau să fac și cum vreau să fac. La un moment dat, o culoare pe care o pun eu cere alături o altă culoare, altceva decât la ce mă gândisem. O expresie a personajului îmi cere o anumită așezare în pagină. Sentimentele cu care eu mă apuc de lucru într-o zi, sunt într-un anume fel. A doua zi, poate sunt furioasă, poate sunt tristă, veselă. Și atunci, toate aceste stări intervin asupra felului în care abordez tema, nefiind vorba aici, neapărat, despre portret. Dar acest aspect este mai evident în portretistică.
I.T.: Obișnuiți să le dați titluri lucrărilor dumneavoastră?
M.G.: Sigur că da! La un moment dat, la o expoziție pe care am avut-o în București, am fost ajutată de buna mea prietenă din copilărie, Ofelia Creția (văduva marelui Petru Creția). Ofelia mi-a fost colegă de liceu, fiind și ea literată. Și atunci, împreună, în joacă, la acea expoziție vernisată la Muzeul Literaturii Române, am făcut o poezie din toate titlurile lucrărilor. Fiecare vers al poeziei era un titlu dintr-un poem pe care l-am scris, așa, pe hârtie metraj., desfășurată în centrul sălii de expoziție.
I.T.: Am întâlnit artiști plastici care nu-și intitulează lucrările, lăsând interpretarea lor la latitudinea privitorului.
M.G.: Oricum, privitorul înțelege ce vrea dintr-o lucrare… Sau ce poate, funcție de starea cu care intră într-o sală, sau de prejudecățile pe care la are despre tematică, despre artist. Totul va fi subsumat acestei preconcepții.
I.T.: Este adevărat, o lucrare poate înnobila un spațiu… Sau, un spațiu poate fi înnobilat de o lucrare…
M.G.: Absolut! Am cochetat și cu spații din astea, neconvenționale… În unele tabere de pictură, expoziția finală a fost realizată pe gardul incintei Și a fost foarte bine! Nu există rețete, în acest sens!
I.T.: Pentru că, din fericire, suntem diferiți, ca realizatori ai lucrărilor dar și ca mod de înțelegere a acestora.
M.G.: Așa este. Nu suntem perfecți și de aceea nu ne putem considera etalon.
I.T.: Vă mulțumesc pentru timpul acordat!
M.G.: Cu multă plăcere!
sursa foto: Ion Talpoș
sursa foto: Ion Talpoș
sursa foto: Ion Talpoș
sursa foto: Ion Talpoș
