Putem fi surprinși, câteodată, să aflăm că persoane pe care le întâlnim întâmplător în drumul vieții noastre, într-un context oarecare, obișnuit, sunt mai mult decât „simpli cetățeni”. O călătorie făcută cu puțin timp în urmă la București, cu trenul, mi-a oferit prilejul să întâlnesc o asemenea persoană. O doamnă distinsă, având pe măsuța din compartiment așezate o carte, un creion și un caiet pe care își însemna din când în când, câte ceva, mi-a atras atenția. Deși drumul făcut împreună cu trenul, de la Sibiu la București, a fost unul lung, nu am îndrăznit, atunci, să intru în vorbă cu dumneaei, din motive ce țin de normele de conduită în societate.
Surpriza a venit când, la Târgul de carte „Gaudeamus” din București, ediția 31 din 4-8 decembrie 2024, destinație finală a călătoriei mele cu trenul, privirile ni s-au încrucișat la unul din standurile de carte din incinta pavilionului expozițional. Apoi, de aici a plecat întreaga poveste!
foto: Ion Talpoș
Pe doamna prof. univ. dr. Anca Sîrghie, alături de care am călătorit în acea dimineață în compartimentul trenului accelerat, de la Sibiu la București, am revăzut-o în aceeași zi oferind autografe la standul expozițional ale renumitei edituri ieșene Junimea. Amândoi am fost surprinși să realizăm că drumul nostru parcurs cu trenul avea același punct de destinație: Târgul de carte „Gaudeamus”. Am cumpărat o carte, am primit un autograf. Apoi, la întoarcere (în aceeași zi, tot cu trenul!), am avut parte de o surpriză plăcută! Mă aflam din nou în tren, față în față cu distinsa doamnă care își lansase la București recenta carte ieșită de sub tipar: „Lucian Blaga-profesor și mentor”. De data aceasta, discuțiile s-au înfiripat în mod firesc, dialogul purtat fiind unul plăcut, interesant și util. Am aflat detalii legate de munca aflată în spatele acestei cărți interesante, prin conținutul bogat în informații mai puțin cunoscute din viața și opera lui Lucian Blaga. Sau, după cum preciza autoarea cărții în autograful pe care mi l-a oferit la lansare, cartea „reprezintă abordarea celei mai controversate laturi a activității Sfinxului de la Lancrăm”!
Ion Talpoș: Având acum mai mult timp la dispoziție, v-aș ruga să-mi oferiți câteva detalii despre recenta dumneavoastră carte, apărută sub egida Editurii Junimea din Iași. Știu că aveți o bogată activitate literară, materializată în multe alte apariții editoriale…
Anca Sîrghie: Este adevărat, cartea lansată astăzi la București, vine după alte 36 cărți publicate, rod al preocupărilor mele literare de o viață, în care am și îngrijit apariția altor 35 de cărți, prefațându-le pe cele mai multe. Am făcut teza de doctorat din Radu Stanca și apoi, încetul cu încetul, mi-au apărut cinci cărți de interpretare, de comentariu dar și cărți de restituire a unor părți din opera poetului, dramaturg și regizor de la Sibiu. De exemplu, în 2012, împreună cu domnul profesor Marin Diaconu din București, prezent și astăzi la lansare, am publicat volumul “Dăltuiri” la Fundația Națională pentru Știință și Artă din București, după ce am făcut o cercetare simultană asupra operei necuprinse în volume a lui Radu Stanca: eu la Biblioteca Astra Sibiu, dumnealui la București, la Biblioteca Academiei. Am căutat împreună prin documente referitoare la cei 30 de ani activitate ai lui Radu Stanca, să aflăm ce opere nu au fost publicate din 1932, de când a debutat, fiind copil, până în 1962, când a murit. Și am descoperit neașteptat de multe texte, care riscau să rămână risipite în presa timpului. Este un dar de inestimabilă valoare pentru cei care pe viitor vor realiza ediția de “Opere” a lui Radu Stanca, pentru că deocamdată promisiunea lui Ion Vartic rămâne neonorată.
În „Profil spiritual”, o colecție cunoscută în care apar mai mulți scriitori, am avut și noi un volum din opera lui Stanca, apărut în 2015. Dar altfel, trei cărți din seria celor apărute sub semnătura mea, sunt de interpretare, respectiv: “Radu Stanca și obsesia Thaliei-Ipostazele omului de teatru” cu o prefață de Eugen Todoran, apărut la Editura Tribuna, Sibiu în 1996, “Radu Stanca. Evocări și interpretări în evantai, Editura Techno Media, Sibiu 2016 și “Radu Stanca și Sibiul” apărută în două ediții în 2021 și 2022 la Techno Media Sibiu. Am menționat aceste cinci apariții editoriale, pentru că sunt volume în care fac dese referiri la Lucian Blaga. Desigur că “Sfinxului de la Lancrăm” i-am dedicat cartea “Lucian Blaga și ultima lui muză”, prefațată de Ovidiu Drimba și publicată în 2015 la Editura Techno Media din Sibiu, carte care a primit Premiul “Octavian Goga” al Uniunii Scriitorilor din România, filiala Sibiu. Acum, cu referire la această carte recentă, de ce spun că este un domeniu controversat? Unii studenți ai profesorului Blaga își aminteau că a fost un universitar cu un ton de predare prea lent și inexpresiv. Alții afirmau că, citindu-i cărțile de filosofie tocmai apărute, se plictiseau să asculte ceea ce deja aflaseră și de aceea nu mai intrau la curs. I. D. Sârbu, Șt. Aug. Doinaș, Nicolae Balotă, Radu Stanca îl conduceau până la clasă și când să intre în sală, spuneau: ”Noi nu intrăm, pentru că v-am citit tratatele”. Aceștia erau grozavii, teribiliștii… Dar alți studenți erau foarte interesați să-l asculte. Gh. Pavelescu mărturisea că nu a lipsit de la niciun curs al lui Blaga, deși îi citea cărțile, iar la seminarii lămurea și pe colegii lui, mai puțin inițiați. Am cunoscut o studentă (și veți găsi la finalul cărții mele, o anexă ce se referă la acest aspect) care a notat cu sfințenie tot ce spunea Lucian Blaga la cursurile sale din anii 1943-1945. Am găsit mărturisiri de mare admirație pentru felul în care acesta preda. Se știe că Blaga avea o voce mătăsoasă, liniștită și că stilul său de predare amintește de școala filosofică germană…
I.T.: De ce ați ales să vorbiți despre aceste două laturi ale preocupărilor lui Lucian Blaga, cea de profesor și cea de mentor?
A.S.: În cercetarea mea, am demonstrat printr-o punere cronologică a problemei, de când a pornit pentru Blaga visul profesoratului, până la împlinire, că această latură de activitate a fost o experiență de-a dreptul dramatică! Puțini știu astăzi că Lucian Blaga a visat să fie profesor încă din studenție. A și fost în studenție un fel de mentor al colegilor săi, pentru că la Facultatea de Teologie din Sibiu, unde a intrat ca să nu fie încorporat în armată, când începuse războiul, Blaga ținea conferințe la care veneau nu numai profesorii din institut, studenți și colegi de-ai lui, ci și persoane din oraș. El a avut o deschidere spre ideea mentoratului, încă din începuturi.
În toamna anului 1919, Sextil Pușcariu a fost numit de Consiliul Dirigent al Transilvaniei, rector al Universității “Dacia Superioară” din Cluj, fiind însărcinat cu organizarea acesteia. Când a terminat Facultatea de Filozofie de la Viena, Lucian Blaga a venit la Cluj și cel care i-a fost un adevărat înger păzitor, Sextil Pușcariu, entuziasmat fiind de prezența lui în Cluj, i-a promis că în noua Universitate va exista un loc la catedra de filosofie și pentru el. Dar îl sfătuiește să mai călătorească vreo doi ani prin Europa, să prindă experiență, să cunoască lumea. În fapt, lucrurile nu s-au petrecut chiar așa. Nu în doi ani, dar nici în douăzeci de ani el nu a mai reușit să ocupe un post în cadrul Universității! Au apărut tot felul de piedici, încât Sextil Pușcariu, văzând că planul său nu se concretizează așa cum și-a dorit, a găsit o altă soluție: să-l promoveze ca academician, urmând să inițieze o lege ca cei din Academia Română să fie acceptați cu prioritate, în universități.
I.T.: Acesta era, practic, un artificiu …
A.S.: Exact! Și așa s-a și întâmplat. Cu recomandarea și prezentarea Regelui Carol al II-lea, Lucian Blaga a fost admis în Academia Română, fiind apoi propus pentru catedra de estetică din cadrul Universității. Însă, pentru acea catedră de estetică era pregătit Liviu Rusu. Făcuse doctoratul în Franța, scrisese cărți pe estetică… Liviu Rusu și-a dat seama că nu va putea să intre pe postul acela pentru că ultima semnătură pentru numirea sa era a Regelui, în condițiile în care Lucian Blaga era preferat de Rege. Și atunci, Liviu Rusu a venit cu o altă propunere: să fie creată o altă catedră, una nouă, pentru Lucian Blaga. Ideea a fost bună, se creează o nouă catedră de Filozofia culturii. Se obțin aprobările necesare. Între timp, Lucian Blaga a pornit o carieră diplomatică de atașat cultural, consilier de presă la Varșovia, Praga, Berna și Viena. La sfârșitul acestei cariere a fost numit, tot cu recomandarea Regelui, ministru extraordinar și plenipotențiar al României la Lisabona. Era o funcție onorantă și foarte bine remunerată. A fost primit foarte bine acolo, însă gândul lui a rămas profesoratul. După doar șapte luni de activitate la Lisabona, ideea că la Cluj era așteptat la început de an universitar 1938/1939, îl obliga să părăsească această carieră onorantă de diplomat nu a fost tocmai bine primită. Dar s-a găsit și pentru aceasta o soluție: ca timp de un an de zile, postul rezervat lui să fie suplinit de un coleg. Un alt filozof, un ardelean, D. D. Roșca, originar din Săliștea Sibiului, îi ține cursurile în această perioadă. Lucian Blaga se întoarce la Lisabona, liniștit că lucrurile sunt clare. Dar în toamna lui 1938 trebuia să-și țină curs festiv inaugural. A fost multă preocupare în jurul acelui moment, multe emoții. Clujenii s-au gândit să organizeze foarte, foarte atent momentul primului curs al lui Lucian Blaga în Universitate. Au solicitat liste cu numele profesorilor care doreau să participe la eveniment, alături de studenții foarte interesați. A fost o listă cu vreo 20 de persoane din Universitate, dar s-au prezentat doar jumătate dintre profesorii înscriși. În schimb, Clujul intelectual a năvălit efectiv acolo! Onisifor Ghibu, unul din ctitorii Universității, care se afla de față ca profesor, vede că scările spre sala unde era stabilit cursul s-au umplut de oameni. S-a dus la administrator, solicitându-i cheia de la sala cea mai mare, una rezervată numai pentru evenimente universitare deosebit de importante. Nu a primit cheia, însă. Onisifor Ghibu devine foarte categoric și-i spune: administratorului că în lipsa rectorului, care era bolnav, el avea tot dreptul să decidă, pentru că el ctitorise această universitate. Obține cheile de la sala mare, care se umple, dar lume rămâne și pe coridoare. În sfârșit, Lucian Blaga și-a ținut cursul inaugural. Clujul era încântat de „achiziția” făcută de Universitate. Profesorul sosit de la Lisabona află însă de la decan, că a dispărut catedra promisă! Lui Blaga, pur și simplu, nu i-a venit să creadă că a renunțat la postul de diplomat, un post extraordinar, fără să i se asigure alternativa promisă… I s-a spus la Decanat că există un post liber de Sociologie rurală, potrivit lui Blaga care a scris despre balada “Miorița” și despre satul românesc. Blaga nu a avut încotro, a acceptat postul și abia după o vreme, în sfârșit, i s-a restabilit catedra de Filosofia culturii.
I.T.: La ce perioadă din activitatea lui Lucian Blaga vă referiți în cartea dumneavoastră?
A.S.: În cartea mea am urmărit întregul parcurs al profesoratului, de-a lungul celor zece ani, nu mai mult, începând cu momentul anului 1939/ 1940, urmând Dictatul de la Viena, după care Universitatea din Cluj s-a mutat la Sibiu, în refugiu. Pentru Blaga personal nu a fost, consider eu, un neajuns, întrucât el s-a stabilit la Gura Râului, la gândul că ar putea avea loc bombardamente periculoase la Sibiu. Aceeași a fost decizia mai multor colegi. El a continuat să scrie neistovit. Nenorocirea a venit pentru Blaga, în anul 1948 când a fost eliminat din Academie, din Universitate, din poezie, din știință… Din momentul acela, scrierile lui nu au mai putut fi publicate. Dar aceasta nu înseamnă că el nu a mai scris ci, dimpotrivă, sunt unii cercetători care au declarat că perioada 1948-1961 a fost una foarte bogată pentru el. Doar că scria de mână, iar soția lui, Cornelia, cea care-i devenise soție din 1920 și i s-a dedicat cu tot devotamentul, îi bătea textele la mașina de scris. La un moment dat, Cornelia nu a mai făcut față și și-a antrenat în activitatea aceasta, la Cluj, o nepoată. Doar ele două aveau permisiunea lui Blaga să vadă textele lui pentru că, nefiind publicate, pericolul era ca să se fure conținutul manuscriselor lui. Traduce acum poemul dramatic “Faust”, capodopera lui Goethe. A fost trimis la Biblioteca Academiei, unde i s-a dat chiar un post de director adjunct dar, în același timp, atmosfera devenise de-a dreptul otrăvitoare, ideologic, pentru că peste tot în țară, el era dat exemplu negativ, fiind considerat cugetător idealist, care ar fi promovat idei profasciste și legionare. Chiar și Dorli, fata lui, asculta ca studentă asemenea interpretări defavorabile lui Lucian Blaga. În bibliotecile în care a funcționat, a avut situația dramatică de a fi pus să-și scoată din rafturi propriile cărți și să le dea la topit! A fost o perioadă dramatică după ce el a fost îndepărtat din Universitate. Se întâmpla în Cluj ca foști buni prieteni și colegi nici să nu-l mai salute, pentru că Lucian Blag devenise o persona non grata.
I.T.: A fost Gura Râului, pentru Lucian Blaga, un refugiu benefic?
A.S.: Acolo, la Gura Râului, în anii refugiului Universității clujene la Sibiu, Lucian Blaga a continuat să scrie, bucurându-se de mâncare bună, de aer curat, de liniște. De multe ori, când colegii lui plecau la Sibiu să-și țină cursurile, el invita doamnele rămase acasă, în sat să le citească din ultimele versuri scrise, din recentele sale scrieri, pentru că avea dorința de a se verifica, de a auzi cum sună ceea ce scrisese și de a vedea reacțiile unor doamne rafinate. Ele nu îndrăzneau să formuleze vreo observație, dar de cum observa vreo încruntare, el se decidea să verifice acel vers spunându-le metaforic:” Am să-l bat cu ciocănelul de aur pe nicovala de argint.” Tot acolo, câțiva ani mai târziu, s-a întâmplat ca el să se îndrăgostească de o doctoriță, Elena Daniello, o cunoscută a familiei. Blaga era prieten și cu soțul acesteia, Leo Daniello. Dar doamna doctor Elena Daniello l-a inspirat și l-a repus în situația de a crea. Se prăbușise într-atât de mult după 1948, încât ajunsese să declare că el nici nu mai putea crede că a scris vreodată poezie… Doamna aceasta a avut inteligența și sensibilitatea să-l repună pe linia creației. Toate versurile de dragoste erau de acum dedicate ei. Era un nou moment de creație poetică, în domeniul erotic. În critica literară, perioada aceasta a fost supranumită ˂elenică>.
I.T.: Cu permisiunea dumneavoastră, aș vrea să revenim la perioada profesoratului lui Blaga.
A.S.: Făcând o asemenea cercetare, nu m-am axat doar pe linia reconstituirii vieții lui, în care să încadrez profesoratul între atâtea alte dimensiuni ale creației sale în care a strălucit, ci am încercat să răspund la întrebarea: De ce oare, Blaga, a ținut atât de mult să devină profesor? Și răspunsul pe care îl dau în cartea aceasta este că el a realizat că având un asemenea sistem filozofic amplu, formulat în trilogii (trei i-au apărut, a patra nu a reușit să o mai termine), o asemenea construcție monumentală, ca spirit, nu ajungea ușor la mințile celor tineri. Convingerea mea este că el a înțeles că face un lucru bun pentru propria filozofie, dacă o predă esențializând ceea ce considera că este bine ca tinerii să rețină și să ducă mai departe. În sensul acesta, am argumentat ideea unui mentorat, pe care, de la un punct, el l-a realizat în condiții absolut dramatice. Trebuia să ai mare curaj să te duci la Biblioteca Centrală din Cluj, care acum îi poartă numele, să-i faci o vizită lui Blaga în anii 1950-1960. Securitatea era omniprezentă atunci, chiar și pe urmele doamnei doctor Daniello, care era vizitată de Blaga nu numai când avea de făcut o lucrare dentară, dar și pentru că îi făcea plăcere să fie împreună. Se vedeau uneori și de două-trei ori pe săptămână. Adesea, Blaga lua masa la familia aceasta. Am făcut chiar și un film cu doamna Daniello și cu prietena ei Livia Armean, film unic în cultura română, în care Ana, servitoare timp de patruzeci de ani în casa aceea, povestea cum i-a dus mâncare profesorului Blaga chiar și la spital, înainte de a muri. Această atenție acordată hranei se datora faptului că soția lui, Cornelia, nu gătea. Nu-i plăcea să facă asta. De la început, în familia aceea burgheză de bănățeni avuți, era acreditată mentalitatea că nu nevasta trebuie să gătească, ci servitoarea. El a avut de suferit din acest motiv. Mânca la cantină, mânca pe unde apuca…Venea câteodată flămând la doamna Daniello, mărturisindu-i cât de proastă a fost mâncarea din meniul zilei la cantină și cerându-i ceva să mănânce. Asta a fost situația. A suferit și fiica lui, Dorli, care și ea era mereu flămândă. Seara Dorli se plângea că-i este foame, dar mama o culca flămândă, motivând că nu trebuie să se îngrașe.
Pentru Blaga, așadar, profesoratul nu a fost un capriciu, ci s-a constituit într-o parte esențială de activitate, ca și filozofia, ca și dramaturgia… Prin profesorat, Lucian Blaga dorea să sporească dinamica receptării ideilor filozofiei sale, a sistemului său filozofic. De aceea, am adunat multe mărturii. Au fost tineri care, din începuturi, au înțeles ce achiziție extraordinară a fost Blaga pentru Universitate. L-aș menționa aici, din nou, pe Gheorghe Pavelescu, un fiu de țăran, dar un băiat deștept, harnic și conștiincios. Era student, dar era și publicist. L-am găsit cu articole în presă în care saluta stabilirea acestui post de Filosofia culturii, curs pe care el l-a urmărit ca student, fără nici-o absență, așa cum deja am precizat. Și a făcut după aceea și masterate, și chiar trei doctorate, în care Blaga era conducător sau era unul dintre membrii comisiei. Mulți studenți au lăsat mărturii, evocându-l cu mândrie pe profesorul lor, desigur, după ce Lucian Blaga a fost reabilitat. Eu mă număr printre studenții promoțiilor care au trăit în facultate, la Cluj, bucuria reabilitării lui. Primele texte blagiene analizate la Filologie, în Cluj, au fost ciclul “Poemele luminii” și poezia “Mirabila sămânță”. Când am devenit profesoară la liceu, m-am întâlnit cu colege mai vârstnice, care nu cunoșteau nimic din creația lui Blaga. De multe ori, chiar le-am oferit caietele mele cu notițe din facultate, luate pe tema Blaga. Am prins, așadar, momentul postmortem în care Blaga a fost reabilitat. Dar… de murit, el a murit ca un poet și filozof interzis.
I.T.: Ce s-a întâmplat cu opera nepublicată a lui Lucian Blaga?
A.S.: Fiica lui, Dorli, a reușit să ducă unei edituri, în baza unui contract, manuscrise care au făcut obiectul viitorul său volum, intitulat “Poezii”, prefațat de George Ivașcu, despre care el a aflat un moment înainte de moartea sa. Lucian Blaga a avut, pe tema aceasta, o discuție cu fiica sa, spunându-i că nu are rost să se gândească să devină profesoară într-o școală, pentru că va avea sarcina să-i publice opera. Așa s-a și întâmplat după anul 1961, când a murit Blaga. Dorli a avut un rol important în publicarea operei sale, Mă refer, desigur, la cea rămasă în manuscris. A fost o fată conștiincioasă, așa cum aș zice că au fost și fiii lui Onisifor Ghibu. Și opera amplă a profesorului Onisifor Ghibu, constând în mult material memorialistic de valoare, rămas după moartea sa în 1972, a fost publicată de aceștia. În ceea ce privește opera lui Lucian Blaga, nepublicată, și familia Daniello a avut un rol important. Elena a copiat în două exemplare romanul memorialistic „Luntrea lui Caron”, din precauția de a nu se pierde acest text în cazul unei arestări a autorului. În taină, ea a copiat și scrisorile de dragoste primite de la poet. Trebuie să o spunem, nu numai că doamna Daniello l-a adorat, l-a susținut și l-a ridicat din „prăpastia” în care căzuse, efectiv, dar au mai făcut ceva, luând măsuri de precauție, ascunzând textele pe care Blaga i le-a încredințat. Tensiunea în care ei trăiau era maximă, căci ei așteptau zi de zi, noapte de noapte, ca Securitatea să-i aresteze, mai ales pe Blaga.
I.T.: A fost Blaga arestat vreodată?
A.S.: Nu, nu a fost arestat. S-a și vorbit despre acesta, spunându-se că soția lui Blaga ar fi fost prietenă cu soția lui Petru Groza. Ei nu recunoșteau asta, însă Blaga avea o vorbă, spunând adesea: “Probabil că acolo, sus, cineva mă citește și mă apreciază!”. Cu toate acestea, ei se așteptau în fiecare noapte să se întâmple ceva rău. Și atunci, Lucian Blaga a predat familiei Daniello caiete cu notițe, a predat manuscrise, uneori texte bătute la mașină de soția lui. Doamna Daniello nu le punea pe toate în același loc, ca nu cumva să fie descoperite de Securitate și confiscate.
I.T.: Ați cunoscut-o pe doamna Daniello?
A.S.: Da, am cunoscut-o pe doamna Daniello în 1996. De atunci și până în 2010, când a murit la vârsta de 100 de ani, mi-a arătat niște lucruri interesante, evocându-l pe Blaga extraordinar de frumos.
I.T.: Să înțeleg că doamna Daniello a mai păstrat, încă, manuscrise originale?
A.S.: După ce Dorli Blaga a început să publice opera tatălui ei, doamna Daniello a returnat familiei mare parte dintre documente. Dar erau atât de multe volume, încât după moartea Elenei, în 2010, fiica ei, Rodica, medic în Germania, a venit în țară și a predat Bibliotecii Centrale Universitare „Lucian Blaga” din Cluj Napoca tot ce a găsit în casa părinților ei. Nu am putut crede asta! Am fost la Biblioteca Universitară, le-am cerut și mi le-au adus din depozit. Erau 26 de repertorii, din cele mari. Un cărucior întreg! Atâtea lucrări au fost duse de Blaga la familia Daniello, de frică să nu fie găsite și confiscate de Securitate. Îmi amintesc de un alt prieten al meu, de filosoful Constantin Noica. Lui i s-a impus domiciliu forțat la Câmpulung-Muscel și în momentul în care veneau securiștii și milițienii să-l ridice, luau tot ce găseau scris de el în casă, prin serate. Luau și le distrugeau sau le puneau la păstrare. Dar nu mai erau ale lui! S-au recuperat greu acele documente și numai o parte dintre ele, chiar după moartea autorului. Din fericire, Blaga nu a fost arestat, nu a făcut închisoare, dar a trăit o adevărată teroare. Ultimul deceniu din viața lui a fost perioada cea mai grea pentru el.
I.T.: Cum ați cunoscut-o pe doamna Daniello?
A.S.: Am cunoscut-o în luna mai 1996, la o Sesiune de comunicări științifice a Festivalului Zilele “Lucian Blaga”, ediția a VI-a la Cluj-Napoca. Îmi pregătisem tema “Lucian Blaga și destinul universitar al lui Constantin Noica” pe care o anunțasem din timp, ca toți comunicanții. Mă aflam în sală, așteptând să-mi vină rândul la cuvânt, când cineva m-a bătut pe umăr. M-am întors. Era o doamnă vârstnică, puțintică la trup, dar cu niște ochi vii… Mi-a oferit un tic-tac, scos pe deget din cutiuța lui…Am fost frapată de asemenea gest. M-am dus la tribună să-mi prezint tema, pentru care cercetasem documente inedite în Arhivele Statului la București. În discursul meu, am amintit în treacăt și despre rolul de muză al doamnei Daniello în viața lui Blaga. Când am revenit în sală, aceeași doamnă mi-a șoptit la ureche, spunându-mi: “Eu sunt aceea! Pentru mine a scris Blaga „Bocca del Rio”!” Apoi dumneaei m-a felicitat, spunându-mi încântată că-și dă seama că sunt inteligentă și că-i cunosc viața lui Blaga. M-a invitat la dumneaei acasă, pe str. Eminescu nr. 3, după prânz la ora 17. Exista un impediment în faptul că exact la acea oră eram invitată să vorbesc la Televiziunea clujeană, ca și rectorul Universității din Timișoara, prof. univ Eugen Todoran. Cu o reală emoție, la finalul sesiunii m-am adresat profesorului, ca să decidem ce vom alege. El a conchis: ”Ni s-a făcut o invitație de nerefuzat.” Astfel i-am făcut Elenei Daniello prima vizită. Era, cum spuneam, în 1996. Blaga murise în 1961 și aveam o rezervă, gândindu-mă că după atâția ani, oricine se poate pretinde muza unui poet. Nu a fost deloc așa, căci încet, încet, doamna Daniello ne-a cucerit. Am văzut bilețele cu versuri de dragoste scrise acolo, în casa Elenei, inspirate de ea. Mi-a permis să stau pe “locul lui Blaga” de pe canapeaua mare a biroului. Atunci a început prietenia noastră care a durat 14 ani, până la moartea ei din anul 2010. Tot ce ea tăinuise ani buni, de acum avea plăcerea să mi se destăinuie. Mi-a povestit că poeziile pe care le scria sub impulsul inspirației, Blaga i le ducea soției sale, Cornelia, care le bătea la mașină. Mi-a spus Elena Daniello că soția lui Blaga a fost întrebată dacă nu este deranjată de faptul că Lucian mergea la ea des, chiar și de câte trei ori pe săptămână. Răspunsul dat de Cornelia celui care încerca să-i inducă acesteia alte gânduri, a fost: “Dar ce, a mai scris el vreodată poezii de dragoste așa frumoase? Creația primează! Nu contează cine îl inspiră…?” Într-un rând, am luat-o cu mașina mea, invitând-o la Sibiu, ca să revadă Gura Râului cu dragi amintiri. Altădată i-am făcut plăcerea să-i duc la Cluj-Napoca pe doamna doctor Livia Armean, prietena sa cea mai bună din tinerețe. Am chemat pe Radu Ilea de la Televiziunea locală și am filmat partea a doua a interviului dedicat Elenei. Este o peliculă din două părți, unicat în cultura română.
I.T.: Revenind la doamna doctor Daniello, considerați că a fost o idilă între ea și Blaga?
A.S.: Cu siguranță a fost! Între ei a fost o poveste de dragoste frumoasă. M-a purtat prin parcul pe unde ei se plimbau deseori sau ieșeau pe malurile Someșului, așa cum obișnuiau mulți localnici. Dar ei erau urmăriți pas cu pas și într-o seară de plimbare liniștită, ei s-au pomenit înconjurați de câțiva securiști, care au început să-i chestioneze. Nu exista niciun motiv de inculpare, căci ei se plimbaseră fără să se atingă măcar. Dar evident intenția securiștilor era să-i compromită, să provoace un scandal, ceea ce ar fi avut consecințe grave. Până când Lucian a început să parlamenteze cu acei indivizi, Elena, mititică cum era, s-a strecurat după niște tufe și a dispărut în noapte. După câteva minute, nu mai exista motivul inculpării și tovarășii aceia s-au văzut nevoiți să-l părăsească pe poet. Blaga i-a scris foarte multe scrisori de dragoste, splendide! Cu o anumită rezervă, însă. Nu-i scria intitularea și nici data, dar conținutul era admirabil! Când Elena pleca la băi la tratament, el scria în avans câte o epistolă, înflăcărată de simțire și de dor. Scrisoarea ajungea înaintea ei la recepția hotelului, producându-i o mare emoție atunci când ea se prezenta la cazare. Alteori, ei plecau în taină cu autobuze diferite spre pădurea Hoia, unde aveau un punct de întâlnire sau se vedeau la grădină, unde petreceau momente de neuitat, departe de răutatea lumii. Elena m-a purtat prin diferite locuri, povestindu-mi de iubirea lor. Consider că eu am avut o mare șansă, aceea de a-i fi câștigat prietenia, ca Elena să aibă încredere să mi se destăinuie. Desigur că eu am păstrat tăcerea asupra celor destăinuite de ea. Era exclus ca ea să facă publice epistolele primite de la Lucian. Ea le-a păstrat și le-a copiat citeț, cu un scris foarte frumos. Mai târziu, un coleg de-al meu, prof. univ. dr. Ilie Rad de la Universitatea “Babeș Bolyai” din Cluj, a reușit să-i „smulgă” fiicei sale, dr. Helene Rodica Daniello, scrisorile acestea de dragoste, punând-o coautor la un volum apărut ulterior. Un volum superb, intitulat: “Lucian Blaga. „Plin mi-e sufletul meu de tine, plin.” Scrisori către Elena Daniello”, editată la Casa Cărții de Știință din Cluj-Napoca în anul 2023. Eu i-am făcut Elenei Daniello singura filmare existentă cu amintirile ei despre Poet. Filmul l-am proiectat la lansarea minunatei cărți îngrijite de profesorul Ilie Rad.
I.T.: Cât de mult v-au ajutat discuțiile purtate cu doamna Daniello?
A.S.: Foarte mult! Așa cum am afirmat și la lansarea de carte de astăzi, auzind de la Elena în toți anii aceia lucruri frumoase despre Blaga, am tot notat, am adunat mărturiile ei. În felul acesta, în locul unui articol, cum promisesem Elenei, iată că am scris o carte, cum nu intenționasem. Dar pentru mine au fost atât de multe elemente notate, din lucrurile pe care le povestea… Însă, discuțiile purtate mi-au ridicat, la început, un fel de nedumerire: mă gândeam de ce, având doi copii, medici în Germania, nu se duce și ea, vârstnică la 90 de ani, să fie îngrijită acolo de medici. Am făcut atunci o constatare, care m-a mirat. Nu povestea niciodată de copiii ei. Orice mamă ajunge să spună, la o vreme, ceva despre copiii ei. Însă Elena Daniello nu povestea niciodată, nimic, despre ei. Apoi mi-am dat seama, din elanul, din transpunerea cu care îl evoca pe Lucian Blaga, că acesta era lumea ei, acesta era casa unde se simțea bine. Și nu voia să plece din România. Probabil că a mers să-și viziteze copiii, dar lumea ei era aici. Mă duceam în vizită la ea și-mi făcea niște seri extraordinare! Recita multe poezii pe care le știa, pe altele le citea și reintra în atmosfera aceea. Eu eram martor, dar ea se transfigura, revenind la perioada iubirii lor. Am avut noroc că s-a întâmplat să aibă curajul și dorința să-mi povestească mie, despre dragostea lor tainică. Îi spuneam că, odată și odată, o să scriu un articol despre aceasta. S-a întâmplat să moară în 2010 și abia în 2014 mi-am găsit, așa, un moment în care m-am apucat să scriu. Și mi-a ieșit o carte! Atâtea erau de spus despre această poveste! Iar cartea aceasta, cu titlul „Lucian Blaga și ultima lui muză” a luat Premiul Uniunii Scriitorilor din România, Filiala Sibiu în anul 2015. Cartea a fost tradusă și în limba franceză , fiind publicată în anul 2020.
I.T.: Ce elemente inedite are noua dumneavoastră carte ?
A.S.: Am avut șansa să discut cu o fostă profesoară de engleză, din Sibiu. Vizavi de Biserica din Groapă a trăit familia dr. Liviu Ionașiu (medic la Spitalul de Neuropsihiatrie, specialist de mare clasă). Soția lui a învățat foarte bine engleza, pentru că a fost plecată în Anglia și a început să predea, în particular. Tanti Felicia (îi spun așa, pentru că am fost și eu eleva ei) ne povestea de multe ori, printre altele și despre Blaga. Avea două fiice ( Doina, care era doctor de laborator, și Rodica, profesoară de chimie la Colegiul “Gheorghe Lazăr” din Sibiu). După ce a murit tanti Felicia, am rămas prietenă și am devenit apoi colegă de serviciu, la Colegiul “Gheorghe Lazăr” din Sibiu, cu Rodica, dar mă împăcam admirabil și cu Doina. Timp de 18 ani am predat la acel colegiu Limba și literatura română și Literatura universală. Ne întorceam spre casă împreună cu Rodica, de multe ori. Mă chema la ea, îi plăcea să povestim. Era o femeie cultă, cu lecturile bune. Avea o bibliotecă vastă, păstrată de la părinți. Ca și Cornelia Blaga, era o doamnă care nu se ocupa cu gătitul. În schimb, avea timp pentru ea, pentru lectură și spectacole. La un moment dat, Rodica (Bota-soțul ei fiind doctor, unul dintre profesorii universitari care au pus bazele Facultății de Medicină de la Sibiu), mi-a dat două caiete de notițe pe care le găsise în casă, rămase de la mama sa. Un caiet cu notițe de estetică, de la cursurile lui Liviu Rusu, profesor pe care, la bătrânețea lui, l-am prins și eu în activitate. Ne-a predat și nouă la Cluj, prin anii 1965- 1966, opera lui Goethe, concentrându-se asupra poemului dramatic “Faust”… Era un cult adevărat atunci pentru marii romantici ai literaturii germane. M-am pomenit cu un caiet, m-am uitat prin el și m-am gândit cum aș putea să-l valorific. Sigur că un caiet de notițe este altceva decât o operă purtând semnătura autorului. Este știut că, scriind într-un caiet de notițe, poți să pierzi o frază, poți să schimbi ceva, greșind sensul unui cuvânt. Dar am găsit niște calități excepționale în caietul acela! Era scris cu o grijă deosebită, cu un elan deosebit, cu un sentiment de sfințenie, aș zice… față de profesorul acesta. Felicia Ionașiu nu a fost doar studentă la 37 de ani! Era căsătorită, mamă de copii, dar între anii 1940 și 1945, când a fost mutată Universitatea din Cluj la Sibiu, intelectualitatea a arătat această deschidere către filologie/filozofie. Doamnele mergeau la cursuri. Nu am reușit să aflu dacă aceste doamne erau introduse în cataloagele studenților și dacă primeau note la examene. Nepoata doamnei Ionașiu, doctorița Misi Crișu, nu mi-a putut arăta un carnet de student al Feliciei, dar e clar că bunica sa a mers cu multă conștiinciozitate, nu numai la cursurile lui Lucian Blaga, dar și la cursurile lui Liviu Rusu, ale lui D. D. Roșca sau Nicolae Mărginean. Era o dorință de „high life”, de elevare prin cursurile acestea. Până la urmă, am decis să cercetez tema iar cursul în sine de Filosofia culturii, susținut de Lucian Blaga, l-am fixat în cartea mea, în anexă. Cursul principal al cercetării mele a avut suficient material. Am încercat să stabilesc adevărul: era sau nu era plictisitor Blaga la cursuri? Era clar că el a avut o anumită concepție despre profesorat. Pe când era în diplomație în Elveția, Indira Gandhi a ținut o conferință la Berna. Indianul a venit desculț, s-a așezat pe masă turcește și le-a vorbit extraordinar de simplu, de rar, fără nicio preocupare legată de felul în care era atras publicul de discursul său prin tonul folosit. Și am senzația, după cum a comentat Blaga referindu-se la conferința aceea, că atunci și-a fixat și el ideea că nu prin tonul ridicat, nu prin gesturi teatrale trebuie să convingi studenții, ci prin substanță ideatică ! Atunci am încercat să stabilesc, pe baza amintirilor lăsate de mai mulți studenți, care este adevărul: Blaga a fost un profesor bun, foarte preocupat. Era genul acela de profesor clasic, i-aș zice, preocupat de instruirea studenților lui, chiar și în anii de război atât de tensionați. Nu și-au permis prea mulți studenți să-și ia la el doctoratul. Probabil, din respect pentru știința lui înaltă… Se cunosc trei lucrări de doctorat ale unor studenți care l-au solicitat pentru așa ceva. La polul opus, se situa Liviu Rusu, genul oratorului spumos și dinamic… La sfârșitul unui curs, se simțea epuizat de efort! Era transpirat de atâta fervoare…În schimb, Blaga era liniștit.
I.T.: În ceea ce vă privește, îmi puteți oferi câteva detalii cu caracter biografic?
A.S.: Sunt brașoveancă. Tatăl meu, făgărășan de obârșie, a fost director administrativ la Spitalul Mîrzescu. Mama mea, economistă (născută în orașul Ocna Sibiului), a lucrat în Ministerul Sănătății la București. Mama s-a tras dintr-un neam care a avut reprezentant o mare personalitate din Ocna Sibiului, pe Nicolae Cristea, preot cu mare dăruire, asesor consistorial, profesor la Facultatea de Teologie din Sibiu și mare publicist. Acesta era străunchiul mamei mele. Mama s-a născut în 1913, el murise în 1902, dar mama auzea în familie vorbindu-se de „uncheșu´”. Așa i se spunea în Ocna noastră. Și acestuia i-am dedicat alte cinci cărți. Cinci cărți cu Radu Stanca, alte cinci despre Nicolae Cristea sau cu textele sale. Am mai avut 11 cursuri universitare, iar la 5 dintre ele le-am scris ediția a doua (șaisprezece au fost în total cărțile dedicate studenților mei), apoi două cu Blaga, mai am o carte cu studii și articole despre Blaga în lucru și trebuie să mai scot una cu Eminescu… Mai am în plan încă multe altele…
I.T.: Relatările dumneavoastră sunt deosebit de interesante. Mi-ar face plăcere să ne reauzim, poate pentru un alt subiect din sfera preocupărilor dumneavoastră. Vă mulțumesc pentru timpul acordat.
A.S.: Și eu vă mulțumesc pentru interesul acordat lui Blaga, participând la lansarea acestui volum.
A consemnat Ion Talpoș
foto: Ion Talpoș
foto: Ion Talpoș
