„Crăiasa zăpezii“ din Bâlea Lac

Elena Stanciu este prima şi singura femeie meteorolog din istoria staţiei Bâlea Lac din Munţii Făgăraşului (judeţul Sibiu), locul unde se măsoară iarna cea mai mare zăpadă din România, de regulă de peste un metru, la 2.057 metri altitudine.

„Bâlea Lac este a doua casă pentru mine. Sunt singura femeie de la această staţie. Eu am fost prima şi singura femeie care a venit aici. Se făceau pariuri la început, cât voi rezista… Eu am 21 de ani de când lucrez la Bâlea Lac. Sunt din Bucureşti, locuiesc în Bucureşti şi fac naveta Bucureşti – Bâlea Lac. Şi îmi place foarte mult. Aş fi putut să mă mut la Institut, în Bucureşti, dar nu am dorit. (…) Când merg acasă, după două săptămâni, am senzaţia că toată lumea intră în mine, fiind aglomerat, mai ales dacă merg în centru. Eu nu prea ies în oraş din cauza asta“, a declarat Elena Stanciu, pentru AGERPRES.

 Face naveta 300 km

 Pentru a ajunge la serviciu, de 21 de ani, meteorologul Elena Stanciu face naveta de la Bucureşti la Bâlea Lac. O distanţă de peste 300 de kilometri, din care, cea mai spectaculoasă porţiune este cea de 3.700 de metri, dintre Cascada Bâlea şi Lacul Bâlea. Pentru a ajunge la serviciu, meteorologii de la Bâlea Lac sunt obligaţi iarna să parcurgă cu telecabina cei 3.700 de metri, iar dacă aceasta nu poate funcţiona din cauza condiţiilor meteo extreme, atunci sunt nevoiţi să meargă pe jos, cu salvamontiştii, printre brazi, pe lângă o cascadă, înfruntând pericolul de avalanşe. Întrebată ce spun vecinii ei din Bucureşti despre faptul că iubeşte atât de mult Masivul Făgăraş încât e dispusă să facă naveta din Capitală până în inima muntelui, Elena Stanciu recunoaşte râzând că, „de multe ori, vecinii spun că sunt un pic nebună, că vin aici, la serviciu, în munţi. Mulţi mă întreabă şi nu pot să înţeleagă cum stau eu aici, la Bâlea“.

 Soț din Porumbacu

 Destinul Elenei Stanciu e legat de acest loc. Pentru a o înţelege, trebuie să ştii că la Bâlea Lac şi-a întâlnit soţul, un sibian din localitatea Porumbacu de Jos. Tot aici, într-o iarnă, a făcut nunta. Şi tot iarna, într-un 1 decembrie, în urmă cu 21 de ani, a început să vină la Bâlea Lac, după ce lucrase deja la Institutul Naţional de Meteorologie, de la Bucureşti.

 În sălbăticie

 Trecerea a fost de la aglomeraţia Bucureştiului, pantofi cu toc şi fustă, la haine de schi, bocanci, rucsac şi uneori, lupta pentru supravieţuire în condiţii extreme, într-o zonă de o frumuseţe rară, dar deosebit de periculoasă dacă te aventurezi pe creste şi unde au loc avalanşele cele mai mari din România. „Prima mea tură aici a fost – am venit pe 1 decembrie, iarna. Nu cunoşteam pe nimeni. Am urcat de la Cârţişoara, până la Bâlea Cascadă, pe jos. Lucrasem la Institut în Bucureşti şi eram obişnuită să merg la serviciu cu pantofi cu toc şi fustă şi m-am trezit aici, cu rucsacul în spate. Era pustiu în jurul meu şi îţi doreai să vezi un om. Am avut noroc şi timpul a fost bun, am urcat cu telecabina, până la Bâlea Lac. Nu m-am gândit să renunţ. Am ajuns la serviciu, toate bune şi frumoase, iar când a trebuit să cobor, am coborât cu telecabina. Când am ajuns la Bâlea Cascadă, nu era maşină şi din nou a trebuit să merg pe jos. Eu nu ştiam că trebuie să mergi la cabană, să anunţi că pleci pe jos. M-am întâlnit cu un turist şi am coborât cu el. (…) Mi-a zis să o luăm pe o scurtătură, prin pădure, că mai fusese, am luat-o cu el, prin pădure. La un moment dat, îmi zice că ne-am rătăcit, că el nu a mai făcut drumul de mult timp. La un moment dat, am ajuns în sat“, povesteşte Elena despre primele ei zile ca meteorolog la Bâlea Lac.

 Iubește muntele

 Ea spune că şi-a dorit foarte mult să lucreze într-o staţie meteo de munte. A avut de ales între staţia din staţiunea Păltiniş, un loc fără avalanşe şi zăpezi record, mult mai populat, mai aproape de Sibiu, unde ajungi uşor cu maşina, şi Bâlea Lac. „Nu m-au detaşat. Eu am ales să vin la Bâlea Lac. Mi-aş fi dorit să lucrez într-o staţie de munte. Singurul loc liber era la Păltiniş. Pe urmă, m-am dus la Institut. Ştiţi cum sunt părinţii… «hai acasă». Când am venit prima dată la Bâlea, nu ca meteorolog, mi-a plăcut foarte mult zona şi peisajul. Mi-au plăcut foarte mult oamenii de munte, care erau altfel. Totul era altfel faţă de viaţa din Bucureşti, unde stăteam. (…) Acum, majoritatea turiştilor care vin aici nu sunt oameni de munte, nu schiază. Vin să viziteze, să bea un ceai şi cam atât. Dacă le spui că e risc de avalanşă, să nu urce într-un anume loc, că e pericol, mulţi nu te iau în seamă“, explică Elena Stanciu.

 La serviciu, printre urși

 O leagă de Bâlea aproape jumătate din viaţă. Are 45 de ani şi puterea să povestească zâmbind despre toate peripeţiile de aici. E clar că nu e un loc obişnuit de muncă. Acum are puterea şi râde de întâlnirile cu vulpea şi ursul şi chiar nostalgia zilelor în care zărea de aproape caprele negre. Singurele care se aud acum şi nu prezintă un pericol sunt marmotele. Cel mai mult se teme de turiştii care ignoră sfaturile salvamontiştilor şi ale meteorologilor. „Dacă sunt turişti care nu te ascultă, dar care pleacă, am un pic de teamă, ca nu cumva să se declanşeze o avalanşă, dacă merg în zona cu pericol mare“, spune meteorologul Elena Stanciu.

 Cea mai mare avalanșă din ultimii 25 de ani

 Ea se numără printre puţinii meteorologi din România care fac măsurări nivologice, care măsoară riscul de avalanşă. Elena Stanciu a prins cea mai mare avalanşă de după 1990. „Am prins avalanşa care a fost în 1997, aici, în martie. Eram de serviciu. A trebuit să coborâm pe jos până la Bâlea Cascadă. Când a fost avalanşa, eram în Cabana Paltinu. A fost cea mai groaznică tură a mea. A fost dimineaţa. Atunci venisem din concediul de maternitate, după un an de zile. Pentru că a fost avalanşa, am rămas fără curent, nu aveam căldură. A trebuit să mai stăm trei – patru zile să se liniştească vremea, după avalanşă. Când am ieşit afară din camera mea, zăpada era până în restaurantul cabanei. Atunci am fost băgaţi în şomaj tehnic o lună de zile, pentru că nu a fost curent. În urma avalanşei, un turist a scăpat, l-au găsit salvamontiştii, iar pe celălalt, l-au găsit vara, e o placă pusă pe stâncă. A fost cea mai mare avalanşă pe care am prins-o eu, practic, a coborât până jos, dincolo de zona Bâlea Lac. A fost atunci foarte mare zăpada. A nins foarte mult. (…) După avalanşă, am coborât pe jos, după trei zile. (…). Asta a fost cea mai grea tură a mea din Bâlea Lac“, rememorează Elena.

 „După două săptămâni, începi să vorbeşti singur“

 A fi meteorolog la peste 2.000 de metri altitudine a însemnat, în anii trecuţi, pentru Elena Stanciu şi colegii ei, să se poată descurca şi fără curent sau fără telefonul de serviciu. Să nu funcţioneze transportul pe cablu şi să fie nevoiţi să meargă ore în şir, înotând în zăpada care ajunge până la gât. Să îşi învingă propriile limite. Atât fizice, cât şi psihice. „A mai fost o tură grea, când am stat doar eu cu cabanierul, în cabană, două săptămâni. Nu aveam televizor. Nu existau telefoanele mobile. Aveam curent atunci şi transmiteam printr-o staţie radio, care se mai defecta. Atunci, am transmis din şase în şase ore, pe telefonul fix, al cabanierului. Nu mergea telecabina. Nu erau turişti. Deci, ajunsesem la un moment dat să dorm cu geamurile deschise, că mă sufocam, aveam senzaţia că dacă închid geamul nu o să mai plec niciodată din Bâlea. După două săptămâni, începi să vorbeşti singur în cameră. Cedase şi cabanierul în a doua săptămână. Ieşea afară, spărgea gheaţa şi spunea: «Nu mai pot»“, relatează Elena.

 12 ore prin zăpadă

 Nu a fost singura iarnă pe care femeia meteorolog a prins-o la Bâlea Lac, fiind nevoită să meargă pe jos, ore în şir prin zăpadă, pentru că s-a defectat telecabina şi astfel a trebuit să facă drumul lung de peste 3.700 de metri, la peste 2.000 de metri altitudine, până la 1.234 metri, prin pădure, cu rucsacul în spate. „Am coborât pe jos, eu aveam fata jos, la Cabana Bâlea Cascadă şi îmi era dor de ea. Era gheaţă sub zăpadă. Am coborât cu salvamontiştii… Am avut pantalonii tăiaţi. Am făcut 12 ore de la Lac până la Cascadă. Două săptămâni, abia mai mergeam. Au fost multe… Când îţi aduci aminte acum… tot asta aş face, dacă ar fi să o iau de la capăt. Tot meteorolog, la Bâlea Lac“, spune Elena.

 Curaj și răbdare

Curajul – fără el, nu rezişti, la Bâlea Lac. Elenei i s-a întâmplat chiar să fie o dată în telecabină, când aceasta s-a oprit. Era doar ea şi angajatul telecabinei înăuntru, la zeci de metri înălţime, deasupra solului, în bătaia vântului. „Mi s-a întâmplat să se blocheze şi telecabina. Mi-am dat drumul cu sacul, cum e vorba, şi am mers pe jos. Am fost sub pilonul 2, unde e mai abrupt. La început, angajatul de la telecabină mi-a pus hamul. M-a întrebat dacă îmi e frică. Era ceaţă, bătea vântul. Am spus: «Lasă-mă puţin». Eram doar eu cu el. (…) Mi-am făcut curaj şi am zis la un moment dat să ne dăm drumul, cu sacul, pe acel cablu şi am coborât până jos, în siguranţă. Chiar mi-a plăcut pe urmă. Aş fi repetat experienţa, dar nu s-a mai întâmplat de atunci“, descrie zâmbind, Elena, ziua în care s-a blocat telecabina. Mai greu de atât e să fii prizonierul vremii, chiar şi meteorolog fiind. Înainte să se construiască un sediu pentru meteorologii de la Bâlea Lac, aceştia lucrau într-o cameră a Vilei Paltinu, prima cabană construită în această zonă.

„Am avut perioade când eram nevoită să rămân la serviciu, mai mult decât îţi era tura, din cauza condiţiilor meteo, nefuncţionând telecabina. Colegul care trebuia să te înlocuiască era jos, la Cascadă, dar nu putea urca până la Lac. Nu aveai unde să îţi duci provizii. Îţi puneai pâinea să se usuce pe un calorifer electric, o tăiai cubuleţe şi o mâncai cu ceai fierbinte. Sau îţi fierbeai cartofi“, povesteşte Elena.

„Senzaţii tari“ sunt multe în 21 de ani, ca meteorolog la Bâlea Lac. De Paşti, când ceilalţi aşteaptă Iepuraşul, aici meteorologii se întâlnesc cu vulpea care vine să le fure ouăle înroşite. Cel mai înfricoşător a fost când Elena a dat nas în nas cu o ursoaică, într-o noapte, în timp ce făcea măsurătorile afară. „Mi s-a întâmplat să merg să citesc afară, noaptea, cu lanterna, aparatele şi acolo m-am întâlnit cu ursoaica. Pe moment, nu am ştiut ce să fac. M-am întors la cabană. Pe urmă, toată noaptea, am ieşit cu telefonul mobil, l-am pus să cânte muzica. Aşa am reuşit să fac toate măsurătorilor în timpul acelei nopţi“, spune Elena.

 Riscurile meseriei

 Aici, la Bâlea Lac, într-o mare de zăpadă, totul e diferit de munca unui meteorolog dintr-un birou. Aici, dacă nu eşti atent o secundă, rişti să aluneci şi, dacă condiţiile meteo sunt vitrege, nu ajungi foarte repede cu un picior rupt, la spital. Şi Elena şi-a fracturat piciorul la Bâlea Lac şi a fost nevoită să stea aşa cum el, o săptămână. Şi degerăturile fac parte din „riscul“ meseriei de meteorolog într-o staţie ca asta, de munte. Şi după toate aventurile astea, în 21 de ani, Elena Stanciu, continuă să iubească muntele şi meseria de meteorolog. Chiar dacă din oră în oră trebuie să transmită „cum e vremea“ la Bâlea. Iar o dată pe săptămână măsoară riscul de avalanşă, afundându-se cât un stat de om în zăpadă. Acum, la Bâlea Lac, condiţiile de muncă sunt foarte mult îmbunătăţite. Aparatura este performantă, iar cei doi meteorologi care sunt pe tură se pot ajuta reciproc. „Fiind o staţie de munte la peste 2000 metri altitudine, la Bâlea Lac nu se efectuează măsurători şi observaţii pentru toţi parametrii întâlniţi la o staţie obişnuită care-şi desfăşoară activitatea în condiţii normale, iar platforma meteorologică în acest caz are dimensiuni reduse. Parametrii meteorologici măsuraţi şi observaţi sunt: temperatura aerului, viteza şi direcţia vântului, umezeala relativă a aerului, precipitaţii, nebulozitate (acoperire şi tipuri nori), vizibilitate, grosimea stratului de zăpadă“, conform Centrului Meteorologic Transilvania Sud.

 Recorduri

Din 1992, angajată ca observator meteorolog la staţia Bâlea Lac, Elena Stanciu, împreună cu ceilalţi colegi ai ei, au prins multe recorduri la această staţie meteo. Spre exemplu, „cantitatea maximă de precipitaţii înregistrată la staţia Bâlea lac a fost de 236.7 l/mp şi s-a înregistrat în intervalul 10-11 iunie 2011, în 24 de ore. Cea mai mare temperatura maximă a fost de +24.8 înregistrată în 24 iulie 2007, iar cea mai scăzută temperatură minimă înregistrată la staţia meteorologică Bâlea Lac a fost de -31.7 gr. C în 1 martie 2005. Grosimea maximă anuală a stratului de zăpadă a fost de 388 cm şi s-a înregistrat în luna mai a anului 1997“.

 … tot s-arată soarele!

 Întrebată dacă ar fi să o ia de la capăt ar alege să fie tot meteorolog la Bâlea Lac, Elena Stanciu a răspuns: „Da. Tot asta şi tot aici. Nu pot altfel.“ Una din cele mai frumoase experienţe trăite aici e atunci când apare soarele. Într-o „căldare“ imensă, o rezervaţie naturală înconjurată de crestele munţilor, aici o zi cu soare, fără vânt, este o binecuvântare. „Spre exemplu, după un viscol de câteva zile, când ai numai ceaţă, nu vezi nimic şi auzi numai vântul, când dau primele raze de soare, parcă ai primi o nouă viaţă. Vezi totul alb şi vezi soarele, parcă ai primi o nouă şansă la viaţă. (…) Am avut şi perioade în care s-a schimbat foarte repede, era frumos afară, senin, în iulie, brusc, în mai puţin de trei ore, a fost lapoviţă, s-a schimbat în ninsoare“, afirmă Elena Stanciu.