Dacă în semnificative aniversări ale anului care tocmai s-a încheiat am fost alături de Filarmonica sibiană, fie în sală, fără sau cu mască (după recomandările momentului), fie la distanţă, urmărindu-I cu nesaţ şi curiozitate parte dintre numeroasele ei reuşite simfonice sau camerale, desfăşurate în cele mai neaşteptate locaţii (terase, scări, acoperişuri, balcoane, alei, grădini, esplanade, etc.), era musai ca şi la concertul de Anul Nou, care a dat startul celor ce vor urma în 2021 să-I fiu tot alături.
Mai ales că îmi dădea ghes şi nerăbdarea de a afla ce vrăji a mai făcut această instituţie în inepuizabilele ei resurse organizatorice dar şi aceea de a vedea, cu puţin noroc, noua simfonie de lumini prin care talentatul Radu Drusan face artă, ilustrând decoruri şi creionând atmosferă, înnobilând-o.
Aşa că, instalată confortabil în fotoliul meu de acasă, imaginându-mă totuşi în mijlocul publicului – altfel nu mi-ar fi priit – am aşteptat cu firească emoţie ora 19. Şi când a venit, pentru un ceas întreg, m-am delectat cu un concert-spectacol interesant, bogat, simbolic, reflexiv şi mistic pe alocuri. Un spectacol dominat de sincretismul artelor unde poezia abordării partiturilor, vigoarea, acurateţea şi graţia interpretărilor „impuse” de muzica lui Mozart, Beethoven, Vivaldi, Rossini, Caccini, Lazzaro, Lehar, atât de familiară orchestrei, dirijorului şi soliştilor, subliniată pictural de luminile cu fascinanta lor paletă coloristică în tonalităţi majore, au împlinit cam tot ce mi-am dorit de la un astfel de eveniment. Scena a arătat splendid, cu amplasarea interpreţilor pe diferite niveluri: orchestră şi dirijor sus la galerie, violonceliştii, toţi patru sau câte doi, pe etajul mediu şi la parter scena propriu-zisă, revendicată pe bună dreptate de soliştii balerini, care au nevoie de tot spaţiul ei dar şi de cântăreţi, obişnuiţi să-şi susţină dizertaţia melodică mai mereu prin gesturi largi.
I-am apreciat pe toţi participanţii la această seară unică din an. Şi gazde, şi invitaţi. Dar mărturisesc că mai aproape de suflet mi-au rămas membrii formaţiei camerale PlaCello: Răzvan Suma, Ella Bokor, Ştefan Cazacu şi Mircea Marian, atât împreună în frumoasa şi tinereasca tălmăcire a uverturii operei Nunta lui Figaro de Mozart, cât şi separat, în cele două părţi ale concertului pentru două violoncele şi orchestră de Vivaldi: partea I primii doi, partea a trei următorii doi, devoalându-şi în execuţie tehnica arcuşului, robusteţea dar şi căldura sunetului, stăpânirea nuanţelor şi bucuria de a cânta. Au fost ca o apariţie cinematografică, aşezaţi pe patru podiumuri pe care se întrezăreau, prin jocuri de lumini, picturi moderne, “înrămaţi” asemeni unor fotografii parcă decupate din uitatele dar foarte romanticele rolfilme.
Apoi Graţia. Graţia adusă pe scenă de doi foarte talentaţi balerini ai teatrului de resort din Sibiu: japoneza Ayaka Nagai şi cubanezul Franco Cubero Acosta, care au dansat cu aparte expresivitate trei pas-de-deux-uri neoclasice, variaţii ale aceleiaşi tandre teme, IUBIREA. Cu eleganţa gestică, supleţea şi frumuseţea instrumentului lor de lucru – corpul – , cu o solidă tehnică: prize dificile dar foarte artistice, piruete într-o diversitate de tempo-uri, paşi de legătură felinici şi cadenţaţi în acelaşi timp, ei au reliefat coregrafia particularizată a neo-zeelandezei Aleisha Gardner, notabilă prezenţă în galeria creatorilor cu mare deschidere spre toate genurile baletului şi cu o pledoarie rafinată, mereu încântătoare, pliindu-se perfect pe frazele şi accentele muzicale din Cavatina cvartetului de coarde opus 130, nr. 5, de Beethoven, Largo din Iarna Anotimpurilor lui Vivaldi şi O sole mio de di Capua şi Mazzuchi. Interpretarea, exotismul, expresivitatea şi costumele (uau, ce costume!) m-au încântat de-a dreptul, ostoindu-mi şi câte ceva din dorul nebun de balete – de spectacolele de balet.
Sigur că mi-a plăcut şi tenorul Liviu Indricău, foarte în largul lui pe scenă, cu vocea sa clară, impozantă şi sensibilă în Chitarra Romana de Lazzaro, ca şi în Văduva Veselă de Lehar, unde, împreună cu soprana Veronica Anuşca, o voce puternică şi jucăuşă, potrivită pentru acest gen, a oferit un duet agreabil.
Cât despre Orchestra Filarmonicii de Stat din Sibiu şi dirijorul ei, Cristian Lupeş, jos pălăria. Pentru aceeaşi “în cea mai bună formă”, ea, iar el, pentru echilibristica pe care a fost nevoit să o facă pe întreaga durată a spectacolului, datorită arhitecturii scenei, de altfel ingenioasă, respectiv să tot întoarcă capul ca să vadă/să ţină în mâini şi ceea ce se întâmplă în spatele lui – adică ce este cel mai greu de ţinut – soliştii.
Concertul de Anul Nou de la Sibiu a avut clasă, culoare, lumini astrale, décor interesant, graţie, eleganţă, dans, muzică bună, sensibilitate, umor şi multă atmosferă. Eu l-am savurat din plin. Sper să fie de bun augur.
Doina Moga
