Unul dintre fenomenele cele mai nocive, mai periculoase și mai fără de noimă, de la noi și din vremurile recente, este acceptarea și perpetuarea stării de complicitate. E mult mai grav și mult mai dăunător decât ne închipuim.
Viorel NISTOR
Nu că toată lumea din jurul nostru e în deplină armonie – conflictele și contradicțiile politice bântuie în toate direcțiile, de la nord la sud și de la est la vest.
Nu că alte societăți sunt perfect echilibrate – există dizarmonii și inechități în toate sensurile, de la capitaliști la comuniști, de la cei săraci la cei bogați, de la cei puternici la cei emergenți etc.
Nu că omul altor teritorii civilizate e mai coerent, mai rațional sau mai moral – sunt dovezi tot mai convingătoare că o stare de dezordine se întinde peste tot, că o criză a valorilor e tot mai evidentă și că reperele sunt tot mai relative.
În al doilea rând, complicitatea (și ruda ei mai mare, compromisul) nu este ceva, din capul locului, rău (iremediabil) și blestemat (pentru totdeauna).
Ceea ce se întâmplă în țara noastră în aceste vremuri tulburi are o dublă caracteristică specifică: are ceva românesc sută la sută și o autenticitate balcanică de netăgăduit. N-ar fi nimic dacă n-ar genera un prezent rușinos și un viitor incert și primejdios. Or, noi, românii, nu suntem destul de mari și puternici ca să ne permitem orice.
Nu-i ușor de vorbit despre complicitate atunci când ea circulă în societate asemenea unui fluid imponderabil și de nevăzut. Pe de altă parte, complicitatea din societatea românească la acest moment e principalul suport al actualei puteri, o putere lipsită de legitimitate(fiindcă nu are mandat popular pentru ceea ce face), o putere abuzivă (derapajele, excesele și abuzurile fiind certificate atât din interiorul, cât și în afara țării), o putere fără perspectivă (fiind lipsită se resurse viabile – umane, economice, de leadership etc. – singura ei bază fiind exclusiv politică). Fără această încuviințare tacită din partea unei însemnate și importante părți a societății românești, fără pasivitatea deliberată a acesteia, fără refuzul implicării explicite a ei, actuala putere ar fi trebuit de mult să cadă.
Acum suntem în avalul acestei situații, la un moment pe care unii îl consideră tardiv și cu consecințe grave și ireversibile, cel puțin o parte din ele. Dar să vedem ce se află în amonte și cum s-a ajuns aici. Încă din campania electorală, puterea pesedistă (concentrată/abandonată în mâna unui singur om – Liviu Dragnea) avea planul gata făcut: să umfle promisiunile la maximum și să cumpere cât mai multe conștiințe și creiere (în special, intelectualimea bugetară), pe de-o parte, și să găsească țapi ispășitori pentru dezechilibrele și neajunsurile create cu bună-știință, pe de alta. Avea nevoie de liniște și pace socială (cumpărată cu mari și împovărătoare cheltuieli bugetare), dar avea nevoie și de conflict, simulat, simbolic, abstract, împins până la caricatură în zona politicului.
În paranteză spus, schema cu care s-a lucrat e una destul de laborioasă și am serioase îndoieli că a ieșit din vreun creier autohton (e prea precisă, cinică și eficientă), dar face parte din arsenalul populist, foarte la modă acum. Populismul aplicat la noi e atipic, pentru că, în teorie, elitele țintite de politica populistă sunt, îndeobște, „intelighenția” (elitele tehnice, artistice, avocații, profesorii etc.), elitele economice, bancherii, milionarii, reprezentanții la vârf ai politicii etc.. Or, la noi, clasa politică (din motive de relevanță) a fost redusă la președintele Klaus Iohannis, iar „tirul” a fost îndreptat împotriva unor ținte mai puțin precise, cum ar fi „statul paralel” (o chintesență a „elitelor abstracte”), selectiv, împotriva unor magistrați potrivnici și împotriva puterii din umbră a serviciilor secrete. În mod evident, populiștii noștri nu puteau ataca „elitele intelectuale” sau cele economice, care erau deja de partea puterii se manifestau, tacit, în complicitate cu ea.
În fond, și „pacea socială” (un fel de somnifer popular) și „conflictul continuu” (un fel de război cu umbrele) sunt niște iluzii, niște ingrediente politice și comunicaționale cu efect pe durată limitată.
Acesta este argumentul pe care „complicii” puterii (o bună parte din ei) îl știau, sperau să fie așa sau pe care preferau să mizeze, fără prea multă bătaie de cap.
Complicitatea cu actuala putere (cum spuneam, abuzivă și ilegitimă) a atins cote mari și nebănuite, din motive foarte diverse și, uneori, opuse între ele.
Complice a fost și președintele Iohannis, prin pasivitate și prea multă îngăduință (cu speranța autocompromiterii definitive a puterii), complici au fost și partidele de opoziție (uneori involuntar, prin lipsă de pregnanță și relevanță), complice este aproape toată lumea justiției (din teamă și/sau oportunism), complici sunt serviciile secrete (devenite brusc oarbe, surde, mute și impotente), mulți oameni de afaceri (așteptând să prindă „valul cel bun”), jurnaliști confuji sau non-jurnaliști, guvernatorul BNR (din al cărui „arsenal de luptă” au mai rămas câteva „adjective”) etc.
Dar pe acești complici îi știam, îi bănuiam. Ei sunt importanți și ar fi putut, prin abandonul complicității și al demonului convenabilității, să stopeze evoluția nefastă a lucrurilor.
Dar în afara lor, pe aceleași coordonate etice, se află o altă „armată” de susținători din umbră, compusă din mii, zeci de mii, sute de mii (milioane?) de „complici anonimi”. O bună parte dintre ei înțeleg ce se întâmplă, cei mai mulți știu că nu „va ține”, toți simt că nu e bine.
Dar tac mâlc, așteptând să vină toamna, să cadă frunza, singură!
Viorel NISTOR
