Economia mondială, conform FMI și Banca Mondială, a înregistrat o contracție la nivelul anului 2020 de (-) 3,5%. În cazul statelor cu economii avansate, contracția a fost mai accentuată, respectiv (-) 4,9%, iar în țări cu o piață emergentă și cu economii în curs de dezvoltare, precum România, contracția a fost mai redusă, respectiv o medie de (-) 2,4%.
Se preconizează că producția economică globală va crește cu 4% în 2021, dar va rămâne în continuare cu peste 5 procente sub tendința sa pre-pandemică.
Conform raportului emis de Banca Mondială în ianuarie 2021, contracția cu 5% a economiilor țărilor cu piețe emergente și a economiilor în curs de dezvoltare s-a regăsit în 80% dintre acestea, ca urmare a crizei COVID-19, o cotă mult mai ridicată decât în situația unei crize financiare globale, când doar 1/3 din economiile acelor țări au înregistrat o astfel de contracție.
În anul 2020, drept consecință a crizei COVID-19, nivelurile datoriilor au atins maxime istorice, făcând economia globală deosebit de vulnerabilă la stresul pieței financiare.
România va fi înregistrat, la sfârșitul anului 2020, o datorie publică de până la 50% din PIB, ultimele date oficiale sunt aferente lunii octombrie a anului trecut, perioadă în care datoria publică era 44%. Având în vedere că, în ultimele două luni ale lui 2020, Ministerul Finanțelor a continuat seria împrumuturilor, este destul de probabil ca datoria publică să se fi apropiat de 50% din PIB. Tratatul de la Maastricht permite statelor membre ale Uniunii Europene o datorie publică de maximum 60% din PIB-ul național, ceea ce plasează România încă într-o zonă de confort și siguranță. Deficitul bugetar, cel de-al doilea criteriu de politică financiară stabilit în același Tratat, în anul 2020, depășește limita de 3% admisă, respectiv 9,79% deficit bugetar.
Dacă vom compara doar cifrele rezultate, ale României cu ale altor țări din UE, precum Spania, care înregistra o datorie publică de 118% din PIB la sfârșitul anului 2020, am putea spune ca situația României este una foarte bună. Totuși, comparația nu ar fi corectă. Interpolând, și explicând in termeni de business, România poate fi comparată cu o companie în curs de dezvoltare, o companie relativ tânără, fără prea multă experiență, cu indicatori de performanță care, deși par a fi pozitivi, sau în limitele acceptate, prezintă în realitate un risc economic ridicat. Spania poate fi comparată cu o companie dezvoltată, cu indicatori de perfomanță care nu sunt întotdeauna favorabili, însă cu o economie matură, puternică, credibilă, al cărei reviriment este mult mai accelerat odată ce criza va lua sfârșit.
Un stress testing (simulare de criză) ar fi relevat riscurile la adresa stabilității financiare ale României ori a capacităților acesteia de a interveni și susține mediul economic, dar nu numai – sistemul de sănătate, cel educațional etc. Anul 2020 a demonstrat că, într-o situație de criză, România răspunde anevoios la necesitățile mediului economic, ordonanțe de guvern privind stabilirea unor măsuri pentru susținerea mediului economic au existat, însă punerea lor în aplicare s-a dovedit dificil de realizat.
De ce? Este destul de simplu: suntem departe de a avea o economie sănătoasă, matură, care să poată susține o intervenție a statului de o asemenea dimensiune, în condiții de criză.
Probabil, anul 2021 va genera României numeroase frământări politice, ca rezultat al diferențelor de viziune și abordare între USR-PLUS și PNL, frământări sociale ca urmare a nemulțumirilor crescânde ale sindicatelor din diferitele sectoare și, nu în ultimul rând, frământări economice, cel puțin pentru o parte a industriilor grav afectate de criza COVID-19. Va fi un an dificil, atât pentru guvernanți, dar mai ales pentru societate, în ansamblul său. Speranța unor vremuri mai bune stă în relansarea economiilor avansate și într-o reziliență a economiilor emergente, precum cea a României.
