În numărul trecut, am început să căutăm să înțelegem cum ni se formează identitatea, cum ajungem să ne percepem într-un anumit fel. Vă propun ca, în acest număr, să privim modul în care învățăm cine suntem, în perioada copilăriei.
Oana VASIU |
psiholog clinician, master în psihoterapie analitică
Atunci când ne naștem, ne percepem ca făcând parte din mama. Nou-născutul și mama sunt o singură persoană, mama fiind, din punctul de vedere al celui mic, o parte din el. Dacă lui îi este foame, mama îl hrănește imediat. Dacă lui îi este frig, somn, sau orice altă nevoie ar avea, mama este acolo pentru a-i veni în întâmpinarea nevoilor. Bebelușul învață astfel să aibă încredere în mama, în a-și exprima nevoile, în a exista în siguranță.
De felul în care mama se raportează la bebelușul ei depinde modul în care cel mic învață să se raporteze la propria lui persoană. Astfel, dacă mama se raportează cu iubire, căldură si răbdare, cel mic va învăța că asta este ceea ce merită, preluând în interior acest model de raportare la el însuși și utilizându-l ca model principal pentru tot restul vieții. Ca adulți, ajungem să avem o percepție emoțională a vieții și a propriei persoane, bazându-ne în primul rând pe raportarea emoțională a mamei la noi, în perioada intra-uterină și în primii ani de viață. Dacă mama ne-a primit în sufletul ei, cu iubire și implicare, vom percepe viața și lumea aceasta ca pe un loc primitor, în care avem locul nostru, raportându-ne la noi înșine cu iubire. Dacă, dimpotrivă, mama nu ne-a dorit sau a avut o raportare emoțională rece și distantă în relație cu noi ca bebeluși, vom considera lumea ca un loc rece și vom încerca să nu ne implicăm prea mult emoțional pe parcursul vieții.
Pe parcursul creșterii, în primii ani de viață, interacționăm, evident, cu mai multe persoane. Următoarea persoană (și relație emoțională) importantă este tatăl. Din modul în care tata se raportează la noi, învățăm să ne raportăm și noi la ceilalți. Din această relație se formează modelul principal de relație cu celelalte persoane importante din viața noastră, cu munca, prietenii, colegii, chiar și modul de a ne implica în diverse activități. Astfel, dacă tatăl are o atitudine relaxată în interacțiunea cu cel mic, acesta din urmă va învăța să fie și el relaxat in privința celorlalți și în activitățile sale zilnice, model ce va fi folosit ca bază pentru tot restul vieții. Dacă tatăl este rigid, strict, iritabil, rece, nerăbdător, acestea vor fi caracteristicile de bază folosite de copil pe parcursul dezvoltării sale și în viața de adult.
Pe aceste modele de bază, copilul adaugă caracteristici învățate din alte relații importante, cum sunt cele cu bunicii, persoanele care îl îngrijesc, alți copii cu care interacționează mai des etc. În plus, putem observa că se manifestă și anumite trăsături moștenite, devenind astfel un melanj între ceea ce se manifestă în noi de la un nivel genetic, cu modelele parentale și cu alte modele din relațiile secundare din perioada copilăriei.
Tot în această perioadă, începem să învățăm cine suntem și din ceea ce ne spun ceilalți despre noi înșine. Auzim că suntem “un copil cuminte“, “copil rău“, “copil deștept/prost“, “copil ascultător/neascultător“ etc., învățând aceste lucruri despre noi ca fiindu-ne definitorii. Cum altfel am putea să le privim, atâta vreme cât ele provin de la persoanele în care avem cea mai mare încredere, de care depinde chiar viața noastră – mama și tata?
Vă propun acum, ca exercițiu, să încercați să vă amintiți ce ați învățat despre propria persoană de la părinți. Ce obișnuiau să spună despre voi când erați copii? Cum erau relațiile cu ei în copilărie? Cum își abordau ei principalele domenii ale vieții, relațiile cu prietenii și unul cu celălalt? Ce ați preluat din acea perioadă, utilizând până acum ca fiindu-vă definitoriu?
Oana VASIU
psiholog clinician, master în psihoterapie analitică
telefon: 0740.074.070
