La jumătatea secolului al XVIII-lea, după mai bine de 250 de ani de la construire, sistemul de fortificații al Sibiului a devenit o frână în calea progresului tehnic și economic. Rând pe rând, porțile orașului au fost deschise, iar mai multe turnuri au fost demolate.
Piata Mare, la 1868
Nu o dată, sibienii de ieri și de astăzi s-au întrebat cum arăta în vechime orașul lor, unul dintre cele mai importante și mai mari din Transilvania. Puțini au cunoștință de vechiul sistem de fortificații, distrus în bună parte pentru a face loc progresului tehnic și economic. După mai bine de două secole de întărire a sistemului de apărare, numeroase porți și turnuri au fost demolate. Au rămas puține imagini din orașul anilor 1800. Majoritatea au fost lăsate posterității de Johann Böbel (1824-1887), un franzelar cu minte deschisă și mare talent de pictor. Acesta a reprodus, în acuarelă, marea majoritate a turnurilor existente în oraș, tocmai în perioada când edilii, dorind să modernizeze orașul, au început să le dărâme.
Așadar, pentru noi, cei de astăzi, Böbel este o personalitate a Sibiului nu datorită funcției sale de staroste de breaslă, jude al vecinătății sau membru în magistratură și reprezentanța comunității, ci prin pasiunea sa pentru pictură și istorie.
Scurt istoric
Încă din prima jumătate a secolului al XVI-lea, edilii orașului au fost nevoiți să gândească un sistem de apărare a burgului, capabil să facă față noilor arme de foc apărute și care deveniseră deosebit de periculoase pentru cetățile construite să facă față asalturilor cu arme tradiționale. În aceste condiții, sistemul de fortificații a fost completat cu platforme înconjurate cu ziduri groase ce sunt plasate ușor în afara traseului zidurilor de centură pentru realizarea unor flancări și anfilări de focuri. Platformele, cinci la număr, erau înzestrate cu tunuri, falconete și puști de cetate.
Proiectul lui Klippa
După prima ocupare a Transilvaniei de către austrieci – la 1551 – generalul Baptist Castaldo, comisar special pentru Transilvania, propune împăratului ca vechea cetate să fie reîntărită potrivit noii tehnici de asalt. Un proiect de noi fortificații este elaborat de arhitectul Alexandru Klippa și aprobat de împărat. Planul arhitectului prevedea cinci bastioane de mari dimensiuni, plasate la colțurile centurii. Construcțiile zidite din cărămidă, încheiau platforme spațioase pentru amplasarea tunurilor. Sub platforme erau amenajate cazemate pentru depozitarea muniției și adăpostirea soldaților.
Primele Bastioane
Primul bastion, denumit Haller, a fost construit între 1551-1553, pe actuala stradă a Maternității nr. 1. Din lipsa fondurilor, lucrările începute sunt sistate și reluate în 1559, când începe și ridicarea bastionului de la Poarta Turnului, astăzi Piața Cibin, terminat în 1570. Între 1557-1582 se construiește bastionul de la poarta Cisnădiei, pe locul unde este astăzi Piața Unirii. În 1603, se construieșe bastionul din fața Porții Ocnei, pe locul din fața Liceului „Independența“. Între 1622-1629 se construiește bastionul Soldisch, zis al mercenarilor, pe amplasamentul actual al arenei de sport „Luceafărul“. O dată cu zidirea bastioanelor, fiecare din porțile cetății a fost înzestrată și cu turnuri duble, legate de bastioane și de lanțul zidurilor.
Poarta Ocnei vazută din exterior
Poarta Ocnei văzută din interior
Turnul Soldisch – Turnul masiv al zidului orașului, la ieșirea din str. Maria (Mariagasse), mulți ani depozit militar
Turnurile
Pe lângă noile bastioane, înzestrate cu armament nou, care dădeau cetății o mare putere de rezistență, mai existau, în 1575, 39 de turnuri, dintre care 28 întreținute de bresle și 11 de administrația orașului. În ordinea efectivelor, se găseau turnurile de la Poarta Turnului, apărate de breasla cismarilor, urmate de cele de la Poarta Elisabeta, străjuite de breasla cojocarilor, de la Poarta Ocnei, încredințată breslei croitorilor și Poarta Cisnădiei, apărată de breasla măcelarilor. Celelalte turnuri repartizate altor bresle, erau apărate de efective mai mici.
Poarta Turnului văzută din interior
Poarta Turnului văzută din exterior
Poarta Elisabeta, văzută din interior, în starea ei originală, cu odaia de pază militară (demolată în 1865)
Poarta Elisabeta, văzută din exterior cu noul acoperiș de turn care a fost construit în 1844 (demolată în 1865)
Pe întreg perimetrul cetății, un sistem complex de lacuri și canale creau, prin inundare, în afara zidurilor, un obstacol natural în fața asediatorilor. Lacurile din jurul cetății erau exploatate și ca heleșteie de către patricieni și bresle.
Oraș fortificat
Sibiul devine, în veacul al XVI-lea, orașul înzestrat cu cel mai puternic armament și cu cele mai tari fortificații din Transilvania. După 1668, când orașul trece sub autoritatea comandamentului militar austriac, puterea de rezistență a cetății crește prin noi lucrări de fortificații. Sunt create șanțuri și valuri mari de pămînt ale căror urme se mai văd și astăzi pe Bulevardul Spitalelor, așa zisa Promenadă. În fața Porții Turnului și a Porții Ocnei se amenajează șanțuri adânci și largi numite marele și micul „tranșament“. Din 1700, de paza fiecărei porți răspundea câte un ofițer, iar deschiderea ei era atribuită unor cetățeni de încredere, numiți de magistrat. Toți cetățenii erau datori să ia parte la paza de noapte a porților și a străzilor în afara celor care făceau cărăușie pentru oraș.
După proiectul ing. Visconti, încă o citadelă trebuia să se ridice pe locul, numit mai tîrziu, „Josefstadt“. Construcția a început în 1702, pe suprafața cuprinsă între străzile de astăzi Zaharia Boiu, Dealului și Spitalului Militar, dar a fost sistată după un an, din lipsă de fonduri.
Cetatea devine prea mică
La jumătatea secolului al XVIII-lea, după mai bine de 250 de ani de la construire, sistemul de fortificații al Sibiului a devenit o frână în calea progresului tehnic și economic. Nici din punct de vedere militar acestea nu mai făceau față noului armament de foc, cu mare putere de distrugere, care întrecea posibilitatea de apărare a orașului. Dispariția pericolului invaziilor otomane și existența în oraș a numeroase obiective ale armatei imperiale austriece, cu misiunea de apărare a teritoriului, erau o garanție pentru administrația orașului, care a părăsit cu timpul interesul pentru întreținerea fortificațiilor. Strategia apărării la adăpostul glorioaselor ziduri nu mai corespundea.
Circulația era tot mai anevoioasă la porțile cetății, în special în zilele de târg. Zidurile stăteau în calea dezvoltării comerțului tot mai intens, a activității meșteșugărești și industriale, de aceea ideea îndepărtării lor câștiga tot mai mulți aderenți.
Poarta Cisnădiei văzută din exterior
Poarta Cisnădiei văzută din interior
Turnul Pielarilor
Strada Cetății văzută dinspre răsărit
Se dărîmă zidurile
O hotărîre în acest sens, care dezvăluia renunțarea la apărarea comunității Sibiului cu ajutorul întăriturilor, este luată încă din 1735. Au urmat măsurile cu caracter edilitar și de sistematizare din 1751, când s-a trecut treptat la secarea lacurilor. Doar Lacul blănarilor, în partea de est, și Lacul croitorilor – situat între Promenadă (astăzi Bulevardul Spitalelor) și strada Constantin Noica (fostă Moscovei), au mai rezistat un timp.
În 1771, s-a aprobat construirea unui manej de călărie acoperit deasupra bastionului Haller, iar în 1787 s-a tăiat în zidul din incinta sudică o deschidere largă, în fața fostului cimitir evanghelic, așa numită „poartă a morților“. În 1788 se deschide festiv noul teatru sibian construit pe „bastionul gros“. În 1796 s-a luat hotărârea demolării bastionului Cisnădiei pentru a face loc cazărmii de infanterie, iar în 1839 se dărâmă și porțile.
Deschiderea porților
La începutul anilor 1800, 8 din cele 39 de turnuri trebuiau dărâmate, din cauza pericolului prăbușirii. În 1803, se ajunge la deschiderea tuturor porților orașului, pentru a nu se mai închide niciodată. Poarta Turnului va fi mărită în 1830, dar nu pentru multă vreme, deoarece în 1857 va fi dărâmată. Poarta Ocnei, cea mai impresionantă poartă a cetății, va fi va fi dărâmată în 1854, după ce fortificațiile înconjurătoare fuseseră demolate cu doi ani înainte. Podul suspendat peste Canalul Morilor va cunoaște aceeași soartă. Turnul Sării și străvechiul Turn al Popilor au fost demolate în 1885 și 1898.
Albumul Böbel
Imaginile vechi din acest material sunt preluate din Albumul Böbel, care face parte din colecția de grafică documentară a Bibliotecii Brukenthal. Acesta are titlul „Porțile orașului Sibiu existente odinioară, desenate după natură“. Are format „in folio“ și dimensiunile 50 x 47 cm. Albumul cuprinde 22 acuarele, 5 planuri cu detalii zonale ale sistemului de fortificații însoțite cu explicațiile olografe ale lui Johann Böbel, precum și o hartă a sistemului de fortificații având adosată încă o pagină de texte explicative.
Poarta Leșurilor, văzută din exteriorul orașului
Poarta Promenadei, înainte Poarta Leșurilor, văzută din interior
Drumul Lugubru (al morților), în spatele clădirii mănăstirii, de-a lungul zidului orașului
Capela Crucii, cu holul de intrare din lemn, așa cum era înaintea construirii căii ferate
Sursa foto: Albumul Böbel, care face parte din colecția de grafică documentară a Bibliotecii Brukenthal
