Am fost întrebat recent, într-o apariție publică, de ce românii nu se revoltă în fața unor evidente devieri ale puterii, confruntați cu măsuri ce le sunt vădit potrivnice, suportând efectele unei guvernări pentru care, în esență, interesul general e mai degrabă sfidat și batjocorit. Eu am dat un răspuns (și-l voi reproduce), dar e mai puțin important decât a încerca să înțelegem ce simt oamenii, ce cred ei, de ce (nu) reacționează în felul în care o fac.
Viorel NISTOR
E o lungă istorie a mișcărilor de protest postdecembriste din România, de la „mitingul continuu” din anii 90, la „cvasiabsența” acestuia în anii ce au urmat și până la revoltele „complete” și „decisive” din ultimii ani care au dus (cel puțin) la răsturnarea a două guverne. De fiecare dată, protestele (în limitele legii) au însemnat ceva (uneori, în ciuda aparențelor) și au generat câte ceva și e bine să înțelegem corect locul lor (participativ) într-o societate democratică, acela de element complementar sau substituent al democrației reprezentative, atunci când aceasta își arată limitele. Mai greu e de explicat de ce ies oamenii în stradă (atunci când o fac) și de ce nu o fac (când nu o fac) atunci când ar părea că ar trebui s-o facă. Au existat în această perioadă mai mulți coagulanți sociali, în măsură să închege diverse forme de protest, cum ar fi mișcarea anticomunistă, lupta anticorupție, schimbarea clasei politice, hegemonia PSD. În orice caz, se poate constata că oamenii, grupați în ceea ce putem numi societate civilă, se revoltă uneori, în situații critice, și nu o fac în situații identice, fără a putea găsi explicații complete la acest tip de comportament. România n-a fost a țară bogată (în această perioadă), tot timpul au existat nemulțumiri ale oamenilor, mai mereu puterea „perioadei de tranziție” a fost abuzivă, deci orice protest și-ar fi putut găsi justificarea.
Ce motive au acum românii să fie nemulțumiți de actuala putere?
1.Neîncrederea. Românii nu au încredere în politicieni și nu se duc la vot (cazul ultimelor alegeri parlamentare), dar absenteismul creează o frustrare accentuată (progresivă) ce se tranformă în furie și nu poate fi compensată altfel decât prin proteste, deci înafara jocului politic obișnuit. Fiind vorba despre procente atât de mari (60% absenți), revoltele de acest tip sunt greu predictibile, masive și nu fac deosebirea putere-opoziție. Deja s-au probat în mai multe rânduri.
2.Populismul. Populismul se accentuează în perioade grele (pentru cetățeni sau pentru politicieni) și generează așteptări mult peste posibilitățile reale. Cu cât angajamentele electorale sunt mai mari, cu atât mai mari vor fi frustrările declanșate de neîndeplinirea lor. PSD a câștigat atât de categoric ultimele alegeri pentru că a făcut promisiuni exagerate, nerealiste, sfidătoare la adresa cetățenilor și a opoziției. Dacă există o spirală a promisiunilor, există și una a frustrării generate de nerespectarea lor. Nemulțumirile de acest fel au și efect de antrenare.
3. Hărțuirea. Românii au un sentiment de hărțuire continuă în raport cu puterea: trebuiau să aibă salarii mărite, dar le au doar cei privilegiați (parlamentari, primari); unele pensii au crescut (puține), altele sunt amenințate (pilonul 2); li s-au promis reduceri de impozite și taxe, dar acestea cresc; mediul economic e tot mai puțin predictibil, prin schimbări/propuneri îndoielnice, nefundamentate; în general, se zice una și se face alta, măsurile pozitive sunt amânate, cele negative apar instantaneu, programul de guvernare e doar invocat, nu respectat etc. Răbdarea oamenilor este prea mult încercată și lucrurile evoluează, inevitabil, către un punct de inflexiune, înspre nemulțumire și frustrare.
Pe lângă aceste motive generale, există altele punctuale, ce afectează categorii mari de cetățeni. De pildă:
1. N-avem nici o economie dinamică, de creștere accelerată (de dreapta), dar n-avem nici o politică de redistribuire a avuției naționale (de stânga). Mai degrabă, avem o oscilație continuă, sub forma unor bâjbâieli și improvizații perpetui. Nemulțumiți sunt și patronii și angajații. Și cei de la stat și ei din privat. Și tinerii și pensionarii. Și muncitorii și intelectualii…
2. Sunt afectate grav, prin măsuri aleatorii, neștiință sau rea-voință, sistemele sociale fundamentale, precum educația și sănătatea. Managementul prost, lipsa de viziune, provizoratul, parțialitatea, lipsurile (de profesori calificați și de manuale, de medici și de medicamente, de interes și de perspectivă etc.)nemulțumesc pe toți și devin caracteristici care nu mai pot fi controlate prin mijloace de PR.
3. Scumpirile și inflația își fac efectul. Și astfel se accentuează cercul vicios, până când se rupe: măririle de salarii produc o creștere a consumului, care induce o creștere economică nesănătoasă și produc creșterea inflației (și a ratelor) și scăderea puterii de cumpărare și a nivelului de trai.
4. Încercări reluate și manevre legislative ale puterii (uneori greu de înțeles pentru cetățeanul de rând) din zona justiției pun în pericol statul de drept și echilibrul puterilor în stat. E mult doar până când oamenii obișnuiți încep să înțeleagă,cândsimt înșelăciunea și frustrarea că nimic nu e pentru ei.
Toate aceste lucrurinu pot trece neobservate de către cetățeni și fără să genereze urmări. Opinia mea este că frustrarea și nemulțumirile acumulează în timp un soi de energie negativă care degenerează, la un moment dat, în furie, căpătând amploare și forță nebănuite.
Direcția este aproape sigură, doar momentul este greu de identificat.
