Crăciunul e foarte aproape și știu că toată lumea vrea să se uite la „Love Actually“ și să bea vin fiert, dar, pentru cei care preferă să se ghemuiască lângă foc cu o carte în mâini, am întrebat câțiva oameni care fie lucrează cu cărți, fie scriu cărți, fie predau cărți (în orașul Sibiu), ce citesc ei și ce recomandări au pentru vacanța de sărbători.
Cristina Ösz, librar
„Forța binelui. Viziunea lui Dalai Lama pentru lumea de azi“ (Daniel Goleman). Nu este nicio noutate că avem imperativ nevoie de o curățenie politică, economică și socială. Vedem clar, ghemotocul de praf s-a metamorfozat într-un gigant. Deoarece e mai puțin important ce se întâmplă și mult mai important este cum reacționăm la ceea ce se întâmplă, în cartea lui Goleman, vom întâlni conceptul de igienă emoțională. Dacă privim acum înăuntru, cred că știm ce avem de făcut. E mai greu, poate, să punem în practică. Soluția lui Dalai Lama, susținută de argumente științifice, este compasiunea, atât pentru noi cât și pentru ceilalți. În DEX, termenul „compasiune“ este sinonim cu „milă“ și „compătimire“. Asta de dovedește a fi fals. Cu toate că sunt multe de spus, diferența fundamentală între termeni o constituie atitudinea orientată către acțiune. Mila se oprește la ceva ce putem evalua și simți. Compasiunea continuă dincolo de acțiune. Atunci începe schimbarea, când înțelegem și acționăm.
Rita Chirian, poetă
„Continentele insomniei“, cea mai recentă carte a lui Gabriel Liiceanu (Humanitas, 2017), este una și despre repaosul duminical, și despre plictisul de „suspendare” a răstimpului activ, deci de vacanță. Când să o citești? Când te întrebi dacă oamenii își doresc de-adevăratelea (sau chiar merită) libertatea – și nicio altă întrebare nu e mai bună în prezentul acesta cam pe de-a-ndoaselea; când vrei să descoperi dacă există vreo legătură între insomnie, solitudine și revelație; când ți se face dor de Emma Bovary, de Bouvard și Pécuchet, de Karamazovi, de Pierre Buzuhov, de Gore Pirgu, de Ulrich cel-fără-însușiri, de Ivănescu și de Cioran; când ți se năzărește că o condiție ontologică este însăși prostia (cu câtă voluptate îi numim pe alții proști!); când vrem un cod pentru frumusețea ascunsă a poeziei; când tragem de frâiele calului negru al senzualității și ni se pare că l-am domesticit. Când vrei o carte de ieșire din ghetoul filozofiei sau de întoarcere în literatură și în viață a filozofiei.
Teodora Coman, poetă
Crăciunului i s-au dedicat multe cărţi, de la Dickens până la la cele mai recente apariţii pentru adolescenţi şi nu numai, dar cartea care m-a emoţionat cel mai mult, tocmai fiindcă iese din tiparul familiei fericite, al mesei pline şi al cadourilor kitsch, care instigă la o fericire artificială, cu toată nebunia consumerită, este „Pomul de Crăciun” scrisă de Michel Bataille, publicată în 1973 de editura Univers, din păcate nereeditată până acum. Dacă o cauţi pe internet, nu afli nimic despre ea, doar starea în care se află cel care a pus-o la vânzare: uzată, cu urme de praf, cel mult în stare „bună”. Relaţia dintre un tată şi fiul care nu mai are mult de trăit emoţionează şi te scoate din foamea de a avea, de Sărbători, orice altceva în afară de căldură umană, cum ni se întâmplă. Băiatul, Pascal, se îmbolnăveşte de cancer în urma unui accident atomic. Scena de început îl surprinde alături de tatăl său într-o barcă, asistând la prăbuşirea avionului cu încărcătura letală într-o zi perfectă de vară, numai bună pentru scufundări, pentru ca nici unul să nu bănuiască tragedia care va urma. Când află de boală, Pascal îşi dezvăluie o ultimă dorinţă, neobişnuită pentru un copil: să aibă un lup adevărat. Tatăl lui chiar ajunge să fure o pereche de lupi de la Grădina Zoologică şi îi aduce acasă, unde devin veritabile animale de companie. Pascal reuşeşte să şi-i facă prieteni, singurii care-l asistă în clipele morţii, culcaţi alături de corpul prăbuşit lângă pomul de Crăciun, când tatăl nu era acasă. Copilul apucase să deschidă cadourile şi să îi scrie părintelui său două cuvinte: MULT NOROC.
Aşadar, nu copii oropsiţi sau exploataţi, nu poveşti cu moşul de la Pol, ci o carte cu un copil minunat, inteligent, care ştie să profite de ultima perioadă din scurta sa viaţă.
Krista Szöcs, poetă
De obicei, în vacanța de iarnă recitesc, cu mult entuziasm, cărți pentru copii sau povești care, atunci când eram și eu copil, mă făceau cel mai mult să simt atmosfera Crăciunului, oricât de clișeic ar suna asta. Acea atmosferă pe care o vedeam în filmele difuzate la TV, în toate cele trei zile de Crăciun. Micul Prinț, Vrăjitorul din Oz, Poveste de Crăciun sau Crăiasa Zăpezii sunt numai câteva exemple care pot ajuta la ignorarea kitsch-ului din orașe și a consumerismul ajuns la maxim din această perioadă. Numai dacă privesc sărbătoarea aceasta prin ochi de copil pot, într-adevăr, să mă bucur de ea, chiar dacă și această afirmație este un clișeu. Anul acesta, în schimb, lucrurile s-au schimbat. Am rămas la una dintre plăcerile vinovate, și anume Frank Sinatra, pe care îl ascult toată luna decembrie, dar lectura s-a oprit la Paul Auster. Am terminat de citit „The Invention of Solitude“ și a fost, cu siguranță, cartea care m-a scos din realitate, deși, în această carte, realitatea este cea care te zdruncină, autobiografia cea care te include în poveste, iar descrierea tatălui e motivul care te face să îți dorești să fi petrecut mai mult timp cu familia. Până la urmă și despre asta e Crăciunul, nu? După „The Invention of Solitude“, am căutat pe internet povestiri, interviuri sau eseuri de Paul Auster și am dat, pe npr, de povestirea scurtă „Auggie Wren’s Christmas“, citită chiar de autor. „Auggie Wren’s Christmas“ a fost scrisă în 1982, când Paul Auster a fost rugat de The New York Times să le ofere o povestire care avea să apară în ziar chiar în dimineața Crăciunului. Detaliu care se regăsește și în povestire, unul dintre personajele principale fiind scriitor. Am ajuns la a doua, la a treia, chiar la a patra audiție și sunt sigură că până în ziua Crăciunului va mai fi ascultată de încă două ori, cel puțin. Nu este o poveste obișnuită de Crăciun, chiar dacă titlul ar putea să sugereze asta. Nu este o poveste cu brazi, cu cadouri și luminițe, nu este o poveste despre miracole. Este o poveste despre generozitate, despre familie, despre timp și cum acesta poate fi captat, cel mai bine, în fotografii, despre scris, despre oameni și cum lumea se modifică pentru ei în zilele de dinaintea Crăciunului, despre minciună și adevăr sau, mai exact, despre unde se termină minciuna și unde începe adevărul, doar că expus în sensul cel mai naiv. Am putea încerca un exercițiu: să spunem că avem câteva ornamente, câteva luminițe, cartea „Auggie Wren’s Christmas and Other Stories“, un glob de sticlă în care stă cuminte un om de zăpadă și pac, am făcut fotografia. Am putea încerca și noi tehnica lui Auggie Wren, și anume aceeași fotografie, din același loc, în diferite zile. Am putea să o postăm pe instagram și să fie poza cea mai apreciată și la care ceilalți zâmbesc. Ne-am putea surprinde chiar pe noi in a Winter Wonderland calculând timpul pe care l-am încercuit atenți în calendare, ca pe o cămașă împachetată perfect și apretată.
Ștefan Baghiu, critic literar și poet
Pentru cei pasionaţi de istoria recentă, povestea generalului sârb Ratko Mladić, trecută pe fiction de Clara Usón, într-un roman apărut la Polirom cu titlul „Fiica Estului“, ar trebui să fie un argument în sine. Deşi unii o pot găsi prea sentimentală, e foarte bine scrisă şi, din câte am văzut, documentată dement. Urmăreşte traseul numelui lui Mladić de la erou naţional la criminal de război. Şi mai ales felul în care afectează treaba asta viaţa fiicei lui.
La categoria romane româneşti, fără nicio reţinere, recomand „Greva păcătoşilor“, semnat de Florin Chirculescu şi publicat de Nemira. Un autor care se mişcă la fel de bine pe roman docufiction plasat în secolul VII, pe cât se mişcă, narativ, în Bucureştiul contemporan. Un medic evreu trăieşte între musulmani şi îl îngrijeşte pe Mahomed în ultimele zile de viaţă; un medic român face sindicat şi încearcă să-şi reprezinte colegii între politruci şi televiziuni. Mythopoezie vs. birocraţie, idealuri şi principii vs. dezamăgiri şi compromisuri, calofilie vs. mizerabilism.
Cătălina STANISLAV
