Cazul Trianon la centenar. Similitudini istorice româno-slovace

În 4 iunie, în fiecare an, poporul maghiar este îndemnat şi încurajat – de guvernul său – să comemoreze Tratatul de la Trianon (1920), în timp ce toate popoarele care s-au desprins (formând state naţionale) din vechiul imperiu austro-ungar au „uitat” de mult ce s-a întâmplat la acea dată!

Românii, sârbii, slovacii şi cehii asistă anual la eforturile guvernanţilor maghiari să-şi convingă electoratul că viitorul tuturor maghiarilor este într-o Ungarie Mare, puternică şi ideală, aşa cum de un mileniu şi-au imaginat-o toţi ungurii, influenţaţi de liderii lor încoronaţi sau republicani. La aceasta a contribuit o propagandă asiduă, dusă cu consecvenţă de toate orânduirile ungare, în toate vremurile, ca o moştenire milenară, incontestabilă.

Conştiinţa colectivă şi individuală a maghiarilor a moştenit imaginea unui popor superior etnic şi spiritual, care timp de peste un mileniu a fost principalul stâlp al stabilităţii Europei Centrale şi de Est, cuvântul de ordine al civilizării fiind maghiarizarea. Nu se poate uita îndemnul lui Lajos Kossuth (în ziarul „Pesti Hirlap”): „Să ne grăbim, să ne grăbim, să-i maghiarizăm pe croaţi, pe români, pe saşi, căci altfel ne prăpădim” (Raoul Şorban, Fantasma imperiului ungar şi Casa Europei, 1990, pag. 30).

Ungarismul

În lucrarea lui Raoul Şorban este amintită reacţia preotului martir sas Stephan Ludwig Roth care arăta că: „în Transilvania nu este necesar să fie impusă o limbă prin votul Dietei pentru a fi folosită de toată lumea, fiindcă această limbă există, ea nefiind nici limba germană, nici limba maghiară, ci limba română («Es ist ncht die deutsch, aber auch nicht die madjarische, sondern die walachische!»), pe care o cunosc toţi chiar fără s-o fi învăţat“. Prea puţin cunoscută este parodia publicată de un tînăr preot sas, J.Fr. Geltsch (publicată fragmentar):

Comentând acest „Das Lied von den Magyaromanen” (parodie după „Lied von der glocke” de Schiller), Ioan Lupaş subliniază solicitările care orientează interesele ungarismului, aspiraţiile care îl motivează, dar şi conflictele pe care le generează».

Raoul Şorban prezintă şi toate caracteristicile ungarismului: „În ideologia ungarismului, privilegiile sociale erau rezervate naţionalităţii maghiare, pornind de la ideea că fiecare naţionalitate are pe lume un destin al ei. După o asemenea concepţie, ungurii erau destinaţi să domine celelalte naţionalităţi din cuprinsul – şi chiar din afara – ţări ungureşti. Şi într-adevăr, de-a lungul a mai multor secole, supremaţia ungară asupra naţionalităţilor, care formau majoritatea populaţiei în vechea Ungarie, zisă istorică, fusese deplină în toate domeniile: politic, militar, economică, cultural şi social. „Ungarismul” constă şi în transformarea poporului ungar într-un fel de fetiş, ca şi în susţinerea membrilor săi, fie că aceştia au ori nu au dreptate. În acelaşi timp „ungarismul” este împotriva înfiinţării şi dezvoltării statelor naţionale moderne. Cînd s-a încercat crearea „naţiunii politice” pentru a oferi indivizilor un anumit sentiment de identitate, s-a urmărit crearea unui echilibru înăuntrul unui sistem acceptabil pentru toţi, cît şi proclamării egalităţii tuturor, oricare ar fi originea lor etnică, cu condiţia preliminară de a adera, prin asimilare, la naţionalitatea ungară. Din cauza variabilităţii manifestărilor în diverse contexte, uneori s-a pus întrebarea: „ungarismul” este de aceeaşi natură cu rasismul, sau cele două fenomene sînt diferite? Dar în timp ce noţiunea de rasism a putut fi universalizată, „ungarismul” îşi păstrează caracterul local, înrădăcinat profund în istorie, în instituţiile, în credinţele, ideile şi obiceiurile unui singur popor care şi-a justificat conjunctural cuceririle de tip colonial în jurul teritoriilor locuite de el, prin constituirea puterii sale politice şi militare, a existenţei organismelor sale birocratice faţă de naţionalităţi, dispunînd – acestea – de formaţiuni politice fragmentate, paşnice prin tradiţie. „Ungarismul” a mai fost – şi mai este – înrădăcinat în cele două religii „naţionale”, exprimate de biserica romano-catolică şi protestantă, şi prelungit în cultură, educaţie, activităţi distractive, precum şi în călătorii. (…) În acelaşi timp, în sînul societăţii ungare exista o contradicţie fatală: pe de o parte ea făcea eforturi să asimileze celelalte naţionalităţi, reprezentînd la începutul acestui secol cel puţin jumătate din populaţia ţării, pe de alta tot ea contesta capacitatea naţionalităţilor de a atinge nivelul „perfecţiunii ungare”. Spre deosebire de ideologia rasistă a lui Adolf Hitler, care voia să înrobească „rasele inferioare”, ungarismul a încercat să le înglobeze în masa populaţiei ungare, pentru a-i mări numărul. În schimb antisemitismul manifestat de „ungarism” a evoluat, la fel ca cel practicat de nazişti, spre exterminarea totală a evreilor.“

Elementul de anarhie al Europei Centrale

Istoria Transilvaniei şi a Europei Dunărene consemnează numeroase puncte de vedere privind evoluţia comunităţiilor multietnice, divizate în mai multe state, care au cunoscut răsturnări de graniţe, de multe ori imprevizibile. O interesantă trecere în revistă a istoriei Ungariei o face istoricul român, acad. greco-catolic Zenovie  Pâclişanu (1886– 1958). În lucrarea „Ordinea maghiară în Europa Centrală”, istoricul împarte istoria milenară ungară în trei capitole mari: I. Anarhia maghiară sub regii din dinastia arpadiană; II. Anarhia maghiară sub regii din diversele dinastii 1301-1526; III. Anarhia maghiară în Transilvania. În introducerea lucrării (Zenovie Pâclişanu, Ordinea maghiară în Europa centrală, Bucureşti, 1942), istoricul precizează că lucrarea nu este „o carte de polemică. Scopul ei este spulberarea unei legende prin prezentarea simplă a faptelor istorice, aşa cum au fost stabilite de istoricii maghiari, trăgând din ele unica şi singura concluzie logică posibilă: „maghiarii au fost în tot cursul istoriei lor milenare elementul de anarhie şi de desordine al Europei Centrale”.

Marea majoritate a călătorilor străini care au cunoscut aceste meleaguri şi-au exprimat opiniile atât despre frumuseţea ţinutului, cât şi despre stăpânitorii vremelnici. În sec. XV, italianul Del Borgia constata: „… dacă Ungaria ar putea fi salvată din vârtejul primejdiei pentru un preţ de trei florini, nu s-ar găsi în toată ţara trei oameni gata să ducă acest serviciu”. Iar cronicarul Gheorghe Szerémi scria despre proprii conaţionali, afirmând că aceştia au trei însuşiri: „invidia, blasfemia şi omuciderea” (Marina Lupaş-Vlasiu, Aspecte din istoria Transilvaniei, pag. 95).

Șapte autoamăgiri ale ungurilor

De mare interes este lucrarea „Maghiarii sub semnul (auto)amăgirilor” (Cluj-Napoca, 2019). Jurnalistul slovac Jerguš Ferko (1956, Bratislava, Cehoslovacia – 2001, Bratislava, Slovacia), un cunoscut activist civic, a analizat cu „armele unui fin psiholog” mentalitatea poporului maghiar, plecând de la  constatarea generală: „maghiarii, de-a lungul existenţei lor, au manifestat constant dorinţa de a avea mai mult decât au fost în stare să creeze singuri, de unde s-a născut şi perpetuat patima de a-i domina pe vecini, pe care i-a făcut iremediabil inamici. Demontarea pe rând a clişeelor amăgitoare se face apoi fără prea mare efort”.

Venind cu argumente multiple, scriitorul analizează şi demontează şapte autoamăgiri ale ungurilor, pe care le prezentăm, într-un scurt rezumat (reproducând titlul şi mici fragmente):

1. „Podişul Carpatic «Lipsit de populaţie» – o minciună frumos pictată“: „ei sunt primii care s-au aşezat în Podişul Carpatic, drept cea dintâi populaţie autohtonă”. Istoriografia maghiară a promovat asiduu imaginea unui tablou monumental – numit „Venirea vechilor maghiari” (tablou de 16 metri înălţime, al pictorului maghiar Mihály Munkácsy), opera prezentându-l pe Arpád şi alaiul său bogat înveşmântat, întâmpinaţi de locuitori zdrenţuiţi, semnificând starea acestora de înapoiere şi sărăcie culturală şi socială. Autorul explică adevărul istoric, prin care: „totul era exact invers – cei veniţi au fost din punct de vedere cultural cei mai înapoiaţi. Triburile vechi maghiare, care au apărut în Podişul Dunărean (Carpatic) în secolul al IX-lea, aveau fondul lexical mult mai sărac decât populaţia de aici, mai cu seamă o populaţie veche slavă“.
2. „Cucerirea de patrie – Fuga în capcana carpatică”: „cucerirea de patrie a fost o faptă militară şi politică bine gândită anticipat de către strămoşi. Invaziile nu erau doar nişte expediţii militare; ele se făceau pentru asigurarea şi întărirea statului maghiar”.
3. „Ştefan I – O carte de vizită falsificată”. Această autoamăgire este prezentată de autor, plecând de la legea specială adoptată de Parlamentul maghiar (în 1999), prin care „coroana Sf. Ştefan” din Muzeul Naţional a fost mutată în clădirea Parlamentului, fiind aşezată într-o vitrină specială (vidată) şi stric păzită, ca un veritabil simbol al politicii maghiare. Autorul explică: „Ştefan I nu a fost maghiar, nu a fost regele maghiarilor, şi cu aşa numita coroană a Sfântului Ştefan nu numai că nu a fost încoronat, dar nici nu a văzut-o vreodată, deoarece în perioada vieţii sale ea nici nu a existat. Ştefan I nu a întemeiat Statul Maghiar, iar politica maghiară nu numai că nu respectă ce le-a transmis Sfântul Ştefan, dar va fi decurs de peste două sute de ani în gravă contradicţie cu aceasta, care este una din cauzele tragediei maghiare. Strămoşii ungurilor de la bun început nu o duceau prea bine. Imediat primul domnitor european al lor mai important, provenit din propriile rânduri, Ştefan I (Vaik) i-a trădat aproape pe toate liniile – tocmai de aceea a putut să devină un important domnitor european. Ştefan I a renunţat la majoritatea obiceiurilor strămoşilor săi, a renunţat şi la diferitele culte păgâne, de soţie şi-a luat o nemţoaică, iar la curtea sa regală, (vechea) limbă maghiară «fiecare slugă o arunca într-un colţ întunecat»“.
4. „Trădarea lui Phaeton”: Ungaria Veche este opera maghiarilor; ei au făurit-o şi ei au fost forţa care au cârmuit acest stat. Maghiarii au fost cavalerii Răsăritului, ei au apărat civilizaţia europeană şi au salvat Europa împotriva turcilor. Acest capitol a fost deschis de autor prin două citate importante: „Tragedia poporului maghiar constă în aceea că patria pe care au găsit-o cu o mie de ani în urmă în Pannonia era un teritoriu foarte mare pentru un număr atât de mic de oameni” (E. Neugebauer, om de ştiinţă german). „Supremaţia poporului nostru ar fi cea mai mare nenorocire a noastră” (baronul József Eötvös – 1813-1871, politician şi scriitor maghiar, coautorul politicii lui Déak care a dus la dualism, preşedinte – din anul 1866 – al Academiei Maghiare de Ştiinţe). argumentele autorului pleacă de la fabula grecească Phaeton (fiul soarelui Helios, zeul soare), împărţind istoria Ungariei Vechi, în două epoci distincte: a Ungariei „ungare” şi a Ungariei „maghiare” sau „maghiarizate”
5. Trianonul, „un dictat de pace”, a dus la diminuarea statului maghiar, a fost o îngrozitoare nedreptate istorică faţă de maghiari; urmările acestei tragedii destabilizează şi astăzi Europa Centrală, de aceea trebuie revizuit, În cea mai mare parte insuccesele maghiarilor au fost cauzate de factori externi, îndeosebi de duşmănia vecinilor şi de neînţelegerea marilor puteri. Capitolul este prefaţat de un citat din declaraţia diplomatului slovac Stefan Osuský, făcută după semnarea Tratatului de pace de la Trianon: „Dorim poporului maghiar să mediteze asupra greşelilor sale în linişte şi pace”.

Reproducem selectiv din capitolul intitulat sugestiv „Trianon-ul ca pretext”: „Majoritatea maghiarilor consideră Tratatul de Pace de la Trianon, semnat la 4 iunie 1920, ca o tragedie naţională maghiară. Până astăzi ei folosesc expresia «dictatul de pace de la Trianon» («Trianoni békediktátum»). De la o asemenea ideologie a nedreptăţii, acoperită de asemenea cu formularea „dictatul de pace de la Versailles”, s-a dezvoltat justificarea germană de „revanşă” a celui de-al doilea război mondial. „Este convingerea mea sfântă că Ungaria este pretutindeni acolo unde trăiesc maghiarii”, a declarat în anul 1997 vicepreşedintele parlamentului maghiar de atunci Kávassy Sándor. „Germania este peste tot, unde trăiesc nemţii”, declara Adolf Hitler în anul 1938, deci în ajunul declanşării celui de-al doilea război mondial… Atribuirea greşelilor grave şi tragice ale propriei reprezentanţe politice altora, tendinţa cronică de a căuta cauzele propriilor pierderi şi nereuşite în afară de sine, în altă parte, natural, este mult mai comodă decât orice altă autoanaliză. Trianon-ul a fost o consecinţă logică a sfârşitului şi a capătului politicii neizbutite a elitei maghiare, care elită pur şi simplu a dat chix, a greşit în faţa istoriei: „Politică păcătoasă a domniei uzurpatoare a unei singure clase”. (M. Károly, 1918). „Poporul domnesc” a dat greş în „misiunea sa eternă şi fără răgaz”. Au remarcat acest lucru şi unii dintre adepţii săi mai înţelepţi – cu mulţi ani înaintea Trianon-ului, fatal pentru Ungaria. „Dacă poporul maghiar nu se va ridica în cele din urmă, mai presus de concepţia aristocraţiei maghiare cu privire la naţionalităţi, acest lucru va cauza pieirea Ungariei”, a declarat cu clarviziune deja la 21 iulie 1849 în parlamentul Ungariei ministrul de interne de atunci, Szemere Miklós. Şi nu era vorba doar de naţionalităţi, ci de întregul sistem politic, care nu numai că nu a respectat cele mai elementare drepturi ale altor popoare, dar nici legile proprii, devenind astfel (împreună cu Austria, considerabil mai liberală şi mai civilizată), „închisoarea popoarelor”. (…)

Ce fapt remarcabil a avut loc la 4 iunie 1920 în palatul francez Grand Trianon de lângă Paris? „Înaltele părţi semnatare”, deci puterile victorioase ale Antantei, au convenit aici prin tratatul de pace rezultatele primului război mondial şi, mai cu seamă, au stabilit graniţe noilor state apărute în Europa Centrală. Prin recunoaşterea drepturilor popoarelor la autodeterminare, în sensul tezelor fostului preşedinte al Statelor Unite ale Americii, W.Wilson, în această parte a vechiului continent s-au întâmplat uriaşe transformări democratice, care istoriceşte au pus capăt colonialismului maghiar – şi de aceea până în zilele noastre o parte considerabilă a maghiarilor consideră aceasta ca o nedreptate şi ca o tragedie, tocmai la fel cum strămoşii vechilor maghiari au considerat ca o nedreptate şi ca o tragedie introducerea creştinismului şi în consecinţă şi a valorilor europene. Semnarea Tratatului de la Trianon a fost precedată de o rezistenţă crâncenă a Budapestei în încercarea de a schimba rezultatul războiului şi de a întoarce apoi roata istoriei. Un întreg scenariu de culise a încercat delegaţia maghiară, culminând prin prezentarea unor obiecţii scrise pe mai bine de cinci mii de pagini, prin care încerca să respingă prevederile Tratatului de la Trianon. În demonstrarea aşa-zisului adevăr, prin producerea şi elaborarea unor documente false, politica maghiară excelează deja în mod tradiţional; – este suficient să amintim quintalele de hârtie de proteste maghiare împotriva primei Republici Ceho-Slovacia, adresate între anii 1920-1938 Ligii Naţiunilor, ori kilogramele întregi de documente, elaborate la Budapesta de aşa-zişii ei specialişti, pe care le-au prezentat la Haga cu ocazia disputei pierdute de ei cu Republica Slovacia în legătură cu sistemul hidrologic Gabčikovo-Nagymaros. Lobby-ul maghiar produce şi astăzi şi difuzează prin diferite mijloace de mass-media, inclusiv prin internet, sumedenie de informaţii mincinoase şi incriminări, reclamaţii şi proteste, aşa că în cazul acesta societatea maghiară poate cere, cu şansă de reuşită, să fie înscrisă în cartea recordurilor Guiness. De asemenea, este semnificativ argumentul de sprijin asupra originii denumirii de Maghiar (Magyar) – cică ar proveni de la cuvântul maghiar „magyarázni” – „a explica” (ca şi cum explicaţia adecvată nu s-ar putea face într-o altă limbă). (…) În acelaşi timp, Trianon-ul atât de urât de toţi maghiarii, în mod paradoxal le-a adus împlinirea visului lor de demult – de a avea un stat de-al lor naţional, un stat în care să reprezinte ei, maghiarii, majoritatea. (În vechea Ungarie poziţia poporului majoritar nu a reuşit să o realizeze niciodată – nici statistica, preocuparea cea mai productivă a vechii Ungarii, nu i-a ajutat să depăşească graniţa de 50% din totalul populaţiei). Cine s-a judecat pe sine însuşi trăind numai în minciuna de sine, încetează de a mai fi subiectul istoriei şi devine mai degrabă obiectul istoriei. Visul cel mai mare al maghiarilor s-a împlinit chiar împotriva voinţei lor, însă cu totul altfel, decât ar fi dorit ei – Trianon-ul le-a dăruit, sau mai exact, le-a impus statul lor naţional. Aici trebuie amintit că maghiarii s-au împotrivit majorităţii mişcărilor istorice pozitive – poate o excepţie o constituie trecerea de la comunism spre o societate pluralistă din anul 1989. (…) Trianon-ul, de asemenea, a terminat cu metoda de absorbire a resurselor materiale nemaghiare din jur, scopul principal al politicii maghiare de dinainte. Pentru Budapesta acest lucru a însemnat cu adevărat o catastrofă, sfârşitul asimilării forţate, menţinerea nemaghiarilor la un nivel cultural inferior, prin lichidarea şcolilor lor şi a intelectualităţii nemaghiare şi de întărire prin aceasta a culturii lor proprii, a ştiinţei şi a economiei, deoarece „maghiarimea produce asemenea elemente relativ puţin”! În felul acesta au scăpat din mâini mai bine de 10 milioane de oameni!

Este o catastrofă, care a fost descrisă cu lacrimi în ochi de sute de politicieni, ziarişti, dramaturgi, prozatori şi poeţi maghiari. Natural, fără a arăta cauzele adevărate ale destrămării Ungariei vechi, care au fost mai ales maghiarizarea forţată, colonialismul economic şi terorismul totalitar de stat.  (…)

Uniunea Mondială a Maghiarilor, care nu a uitat să ţină şedinţa sa periodică tocmai în preziua aniversării, cheamă în hotărârea sa la revizuirea (morală) a Trianonului. Deja sintagma de „revizuirea morală” este semnificativă, la fel ca şi celelalte „perle” din fondul de aur al zig-zag-urilor maghiare („minoritatea naţională” sau „autonomia personală”). (…) Democraţia a constituit un factor care a încheiat zenitul lor istoric şi le-a adus gustul amar al insuccesului. Este o ecuaţie simplă: violenţa = succesul, democraţia = insuccesul. În plus, „vina interioară” de  trauma Trianonului nu a fost atribuită principalului vinovat, politicii de violenţă a elitei din Budapesta. „Eşecul fatal de a putea înţelege datele reale ale situaţiei proprii” a întors ura societăţii împotriva minorităţilor – împotriva „trădătorilor de patrie”, prin care s-a făcut din nou legătura cu deceniile anterioare ale campaniei continui şi a luptei împotriva sperietorii artificial construite – a panslavismului. Aversiunea subconştientă faţă de democraţie şi faţă de minorităţi (întărită şi amplificată de înţelegerea greşită a cauzelor ce au dus la Trianon) se manifestă în societatea maghiară până astăzi. Semnele unei astfel de diagnoze serioase le avem în faţa ochilor de ambele maluri ale Dunării – continuarea henleinismului de reptilă, evocarea criminalilor de război (Esterházy, Horthy ş.a.) ca eroi naţionali, încercarea de a impune în Europa drepturilor elective neacceptate aici (adică impunerea privilegiilor) sub formă de autonomie, elogierea aşa-numitei coroane a Sf. Ştefan (pe care Sf. Ştefan niciodată nu a văzut-o) la nivelul de subiect juridic sau atitudinea greşită faţă de sistemul hidrologic de la Gabčikovo-Nagymaros. Budapesta, care este un oraş cu un număr record de încălcare a acordurilor, de mai multe ori a încălcat în mod grosolan prevederile Trianon-ului: – nu a asigurat drepturi pentru minorităţi, nu a restituit (până astăzi) monumentele cultural furate şi a luat parte în campania de revanşă cu ocazia agresiunii militare (martie 1939 – aşa-numitul Războiul mic) prin trecerea graniţelor, pe care le recunoscuse prin convenţie. Dacă maghiarii vor să se întoarcă spre Trianon (care este din punct de vedere juridic confirmat de Convenţia de Pace de la Paris), au şansă şi spaţiu nu numai pentru o revizuire morală – să-şi ceară scuze pentru repetatele încălcări ale acesei convenţii, simbolizatoare a democraţiei, a civilizaţiei şi a păcii, să-şi ceară scuze pentru maghiarizarea brutală, iar victimelor acesteia să le restituie sutele şi sutele de monumente culturale (la care s-au şi angajat în anii 1920 şi 1947), dar pe care nici până astăzi nu le-au respectat. Este vorba de singurul drum civilizat pentru înţelegerea slovaco-maghiară, care însă deocamdată este destul de mult lipsită de speranţă din cauza blocajului de către starea spirituală a societăţii maghiare. Dacă austriecii, după destrămarea din perioada Trianon-ului a Monarhiei Austro-Ungare, au reuşit fără prea mari geutăţi să descalece de pe calul de mare putere, maghiarii încearcă să călărească acest cal până în zilele noastre, prin care se mint pe ei înşişi. Şi din acest motiv politica maghiară rămâne pe mai departe un factor serios de destabilizare în problema „balcanizării” a acestui colţ al continentului nostru. Stabilitatea vechii Europe Centrale nu are nevoie de o revizie de fond. Are nevoie de aşa ceva doar sufletul chinuit al maghiarilor. Aşa numita traumă a Trianon-ului este un bocet fariseic al maghiarilor pe un mormânt ales în mod greşit. Până nu încetează cu acest bocet, rămân un popor trist al timpului pierdut“.

6. În Bazinul Carpatic maghiarimea are o misiune „milenară”: o misiune culturală deosebită şi, în aceeaşi măsură, o menire istorică specială. În trecut a integrat şi a cârmuit popoarele sale, iar pe viitor este predestinată a fi garantul stabilităţii, democraţiei şi liberalismului. Ca urmare, Ungaria este predestinată să-şi asume rolul unei mari puteri regionale în Europa Centrală şi exemplul unei politici cu privire la minorităţi. Puterile Occidentale ar trebui să ia în considerare aceste adevăruri în vederea unui tratament corespunzător faţă de maghiari şi faţă de Ungaria, adică o atitudine specială de garanţie, sprijin şi ajutor permanent.

„Nu poate fi membru al NATO o Ungarie în care ajung la putere grupări naţionaliste şi care colaborează cu mişcările separatise din România şi Slovacia pentru ca apoi să încerce să anexeze teritorii ale acestora şi popoarele care trăiesc acolo” (James Baker, secretarul de stat al USA; Komárno 17 ianuarie 1994, ca urmare a unei invitaţii la întâlnirea cu reprezentanţii minorităţii maghiare din Republica Slovacia).

7. De-a lungul istoriei maghiarii au suferit mai mult decât alte popoare şi de aceea au drepturi de apărare peste standardele obişnuite; este de aceea necesară pentru ei o atitudine specială; nedreptăţile şi ameninţările la adresa lor încă nu au luat sfârşit, mai cu seamă din partea vecinilor, de aceea maghiarii sunt îndreptăţiţi la un ajutor permanent şi foarte larg (împrumuturi avantajoase, privilegii…) garanţii reînnoite şi actualizate de factor, garanţii pentru salvarea lor şi a viitorului lor; aceste ajutoare, reparaţii şi garanţii nu vor fi niciodată îndestulătoare pentru a înlătura, ca factori obiectivi, simţul permanent de pericol care îi încearcă şi nemulţumirea lor cronică.

Un suflet fără cheie? În încheierea analizei despre autoamăgirile maghiarilor, să ne întoarcem puţin spre o imagine metaforică a sufletului de maghiar, care nu este în stare să-şi găsească cheia spre sine, deoarece a ascuns-o cel puţin după şapte autoamăgiri de bază. Şi aici îl aşteaptă încă o dată o suferinţă adevărată – adevărul va fi pentru sufletul maghiar foarte dureros. Nu este însă o altă cale. Spre viitor, spre un viitor comun în Europa Centrală, nu se poate păşi numai cu iluzii, care sunt în contradicţie cu faptele, cu adevărul, cu morala şi cu umanismul atât de proclamat ca o valoare de bază europeană, valoare care tocmai datorită activităţii inadmisibile a politici maghiare agitate, de atâtea ori, în numele ideologiei naţionaliste greşite, a fost şi mai este călcată în picioare. Poporul maghiar merită un viitor mai bun, decât să servească drept uneală noilor şi noilor nenorociri în Europa Centrală şi să fie sclav al ambiţiilor bolnăvicioase ale politicienilor cu „nişte idealuri” de cel puţin din sec. al XIX-lea. Înlăturarea autodeterminărilor anacronice ale sufletului maghiar şi împăcarea morală cu vecinii – victimizaţi poate fi amânată pentru mai târziu, însă nu poate fi amânată la infinit. Cheia problemei o constituie adevărul.“

Pentru toţi românii – care doresc să cunoască adevărul istoric – lucrarea publicistului slovac merită lecturată şi aprofundată. Structurată în şapte mari capitole cu titluri incitante: I. Doamne, ajută-l pe ungur; II. Ucenicii slavilor maghiarizează istoria – cele şapte autoamăgiri ale ungurilor; III. Cultul violenţei şi al violatorilor; IV. Din panteonul maghiar; V. Maghiari, evrei, germani; VI. Filosofia politică maghiară şi tehnologia; VII. Întoarcerea comună la istorie, volumul se încheie cu o postfaţă semnată de romancierul, dramaturg şi publicist Roman Kalisky (1922-2015), un îndemn la a descoperi o „operă închegată din punctul de vedere al ideii şi al conţinutului”: „Nu constituie o istorie a Vechii Ungarii şi nici istoria poporului maghiar. Expediţia proprie şi personală a autorului în istorie a avut un alt scop clar conceput şi scos în evidenţă şi în titlul cărţii (…). Acest scop a fost atins, Jerguš Ferko a reuşit să spună ceea ce a vrut să spună şi ceea ce a trebuit să spună. (…)“.

Ioan-Aurel Pop: „Dialogul şi înţelegerea nu se pot baza pe minciuni“

Lucrarea lui Jerguš Ferko are o prefaţă (la ediţia în limba română) semnată de prof. univ. dr. Nicolae Edroiu, membru corespondent al Academiei Române, preşedintele Părţii Române în Comisia Mixtă Româno-Slovacă de Istorie şi o primă prefaţă, cu titlul „Un autor slovac despre maghiari …”, semnată de acad. prof. univ. dr. Ioan-Aurel Pop. Spicuim din expunerea preşedintelui Academiei Române:

„Rândurile operei …, scrise de un intelectual slovac, arată şi că românii nu sunt singulari în reacţiile lor faţă de naţionalismul maghiar, că nu sunt doar ei «obsedaţi» de trecutul comun şi nici unicii nemulţumiţi de dispreţul faţă de alte popoare şi populaţii care răzbate din când în când dinspre anumite elite din Ungaria şi dinspre anumiţi lideri maghiari din ţările din jur. Este evident pentru oricine că aceste exagerări cultivate de generaţii între maghiari nu trebuie generalizate, că există anumite cercuri cu tentă xenofobă care acutizează lucrurile, că se manifestă adesea, deopotrivă în societăţile ungară, slovacă şi română, forţe puternice ale dialogului, înţelegerii şi colaborării. (…) Cartea lui Jerguš Ferko rămâne un memento, care nu ar trebui să îndemne în niciun caz la dezbinare sau la răzbunare, ci la dialog şi la înţelegere. Numai că dialogul şi înţelegerea nu se pot baza pe minciuni, oricât de frumos ar fi acestea ambalate şi oricât de îngâmfat ar fi debitate, ci pe cunoaşterea şi asumarea de către toţi a trecutului veridic, adică a unei dimensiuni fundamentale a vieţii.“

Grupaj realizat de Marius HALMAGHI