Pare că se insistă mai mult decât ar trebui pe riscul major al infectării cu Corona al bătrânilor. În ideea de a curma calea de transmitere prin intermediul vârstnicilor vulnerabili la boli, se instituise un program vizând orele între care li se permitea acestora să părăsească domiciliul în scopul de a-şi procura strictul necesar. (Între orele 11-13). Pe de altă parte pe TV-uri se repetă: „Persoanele cu vârsta de peste 65 de ani să rămână în case”.
La o discuţie pe Digi24 în 16.IV.a.c. orele 21,30 s-a pus întrebarea: „Dacă se va depăşi numărul îmbolnăvirilor, iar posibilitatea de a fi trataţi toţi bolnavii depăşeşte capacitatea de intervenţie şi tratare se va proceda la trierea bolnavilor? Care vor fi criteriile după care se hotărăşte cine poate fi salvat şi cine nu? (adică cine este salvat şi cine este condamnat la moarte) şi cine hotărăşte acest mod de triere?”. Răspunsul doar atât a fost: „Hotărăşte guvernul, parlamentul”.
Deci, iată că fără dubii se întrevede care poate fi soarta bătrânilor – dispariţia lor chiar înainte de vreme.
Pe de altă parte, realitatea arată că acest nenorocit flagel a vizat aproape deopotrivă atât bătrâni, cât şi tineri. Şi atunci?! Să se fi înrădăcinat ideea că cei de vârsta a treia nu numai că nu prezintă atenţie, dar sunt şi consumatori care nu produc şi n-ar fi nevoie de ei?
Iată însă că s-a mers mai departe când acel personaj binecunoscut, medic „cu vechi ştate” la capitolul epidemiologie, propune, nici mai mult nici mai puţin, ca bătrânii să fie scoşi din casele lor, din mijlocul familiilor lor în care aveau un rol bine determinat privind ajutorul în gospodării, dar şi al îngrijirii nepoţilor şi să fie izolaţi, carantinaţi în diferite locaţii. Oare în acest caz s-ar fi sperat la o asistenţă medicală şi îngrijire a lor pe măsură? Nu! Se înţelege că ar fi fost lăsaţi în „plata Domnului”, întrucât ei fiind „eşalonul” neinteresant nu ar mai fi contat că şi-ar fi dat vieţile (mor de bătrâneţe!!!)
Norocul a fost că mai există încă şi oameni cu suflet printre aceşti monştri. Ei au intervenit, interzicând acel adevărat masacru. Bieţilor bătrâni, însă, durerilor şi neputinţelor vârstei li s-a adăugat certitudinea că sunt o povară de care vor să se debaraseze cei mai mulţi.
Dacă pe ici, pe colo, pare a se mai ţine seama de calvarul lor este mai ales pentru a fi protejată populaţia mai tânără căreia i se poate transmite boala. Şi poate pe ici, pe colo, şi din oarece compasiune a progeniturilor lor.
Oricum debarasarea cu uşurinţă de vârstnicii care (e adevărat, pe de altă parte) consumă şi nu produc se află în contradicţie flagrantă cu ideea de umanitate trâmbiţată uneori penibil de mult.
Eu aş spune-o, ba chiar o spun acestora care hotărăsc viaţa sau moartea unor semeni de-ai lor: voi, ăştia care trăiţi de pe urma sudorii bătrânilor, nu credeţi că veţi da cândva socoteală? Ori nu ştiţi că totul se plăteşte în viaţă într-un fel sau altul? Nu credeţi că veţi plăti la fel atunci când copiii voştri vă vor alunga ca pe nişte resturi nefolositoare?
Din copilărie îmi amintesc de-o povestioară. Iat-o:
Părinţii unui copil, într-o zi, stând pe prispa casei, auziră lovituri de topor. Ridicându-se şi mergând în spatele casei au văzut că fiul lor de numai 6-7 ani cioplea un buştean.
– Ce ciopleşti tu acolo? Întrebară.
– Fac o troacă din lemn din care veţi mânca voi la bătrâneţe, aşa cum mănâncă şi bunicii mei, adică părinţii voştri.
Abia atunci înţeleseseră cei doi că păcatele ca şi faptele bune se moştenesc. Învăţate fiind de la părinţi acestea se perpetuează.
Păcat că pildele şi învăţămintele astăzi nu mai au căutare.
N.B. Programul de ieşire a bătrânilor din case între timp s-a modificat. Vor urma alte directive.
Elena OLARU MIRON
