Târându-și sumedenia de tălăngi și tinichele într-un vacarm asurzitor, bătrânețea sosește planând în fiecare zi tot mai vizibil, amuțind impetuozitatea tinereții, domolind speranțele prea îndrăznețe, adormind visele furtunoase, credințele în tinerețea veșnică. Imboldurile de orice fel se cumințesc rând pe rând și năvalnica fericire care gâlgâia debordant își încetinește avântul.
Încep renunțările. Astfel se declanșase dezastrul care urma să pângărească gândurile și intențiile mele bune. Privirile devenind mai adânci, mai insistente, mai limpezite, înțelegeau din ce în ce mai mult.
Rând pe rând, ușor, parfumul de altădată al răsăriturilor toate, mă hrăneau cu tot mai puține clipe bune până când mă mulțumeam să prețuiesc și fărămiturilor lor. Numai că și acestea, la un moment dat, începură a se sfărâma, a se topi ușor, pierind ca un abur. Pierea aș spune acea savoare a dimineților însorite sau a serilor târzii, domoale. Duioșia, gingășia acelor clipe devin iată răni ce nu se vor mai închide niciodată. Le vom plânge de-a pururi.
Astfel începusem a reduce drastic din speranțe, mulțumindu-mă în fiecare zi trecută cu tot mai puține… fericiri.
Acum pare că aproape totul s-a spulberat. Nu mai există decât urme ale bobilor de sămânță care să mă ducă la convingerea că în biata mea viață mai poate încolți un grăunte din bucuria aceea care mă copleșise cândva.
Unde am ajuns?! Doamne, unde?
Să mă mulțumesc cu un simulacru de fericire ca cel dintr-o oarecare zi când ajunsesem mulțumită acasă după ce hălăduisem în oraș pentru a-mi achita unele taxe? Să rup o bucățică de bine ca pe o recompensă că-mi dezmorțeam tălpile, genunchii?
Dar fiecare zi începe și se termină aproape în același fel. Parc-ar fi trase la indigo toate. Mereu având același ritm anevoios, devenit un fel de stereotipie enervantă. Dușul de dimineață care-mi stoarce vlaga. Apoi, așezată într-un fotoliu, îmi „trepanez” creierul cu vorbe și fapte aproape în totalitate banale oferite de TV-uri, toate la unison și repetate fără limite!
Aici am ajuns? Aici mă aflu?
Să fiu fericită că am reușit să achit coșeritul? Sau că mi s-a citit contorul de apă? Sau lumină? Sau gazul metan? Sau am reușit să achit taxele de înmormântare la societatea la care aderasem?
O alta din nenumăratele „fericiri” de-acum o constituie și vizitarea locurilor de veci ale soțului și ale părinților mei care-mi creează o adâncă amărăciune. În clipele acelea pe care le petrec șezând pe o bancă în fața lespezilor funerare le transmit cu pioșenie durerile și neîmplinirile mele promițându-le solemn cu voce tare, ba chiar sperând cu ardoare că în curând mă voi alătura lor. O scânteie de bucurie se ițește atunci în sufletul meu, încercând să sper că sunt acolo și ei mă aud ce le transmit. O vagă speranță atunci mă face să întrevăd că nu totul se termină aici, ci sub pământ. Căci spiritele rămân și hălăduiesc în neant dezbrăcate de griji și dureri, imune la orice urmă de simțire pământeană. Poate că există această ancoră firavă născută în ideea că nu totul în această a mea trecătoare și tremurândă verticalitate trupească este pierdut. Doar spiritual de altfel azi mă pot simți în umbra credințelor mele mai mult sau mai puțin înțelepte. Poate că-i doar liantul miraculos care chiar mă mai ține răbdător în viață.
Mă agăț de o seamă de nimicuri ca un naufragiat care se prinde deznădăjduit de orice-i iese în cale, căutând o vagă speranță sau cel puțin un strop de liniște și de calm. Și, astfel, iată, am ajuns să fiu aproape mulțumită dacă nu fericită de faptul că ginerele și nepotul meu au venit să-mi curețe butoiul în care conservasem varză pentru iarnă. Un ajutor neașteptat și nesperat și binevenit.
Nu știu ce se întâmplă, dar câteodată am senzația că mulți oameni au luat-o razna, întrucât reacționează ciudat, nejudecat. Sau poate pierd eu capacitatea de a aprecia, de a înțelege? Expediasem, de pildă, unei publicații un articol. Mă străduisem ca tema pe care o tratasem să reflecte cu totul și cu totul realitățile privind modul în care viețuiseră cei mulți într-un regim dictatorial și oprimator. Ei bine, deși transmis și apoi retransmis editurii, acesta nu a mai apărut. În schimb, în publicația cu pricina se crease spațiu pentru publicarea unui articol al cuiva intitulat „Clasa profesoarei”. Așadar se pare uneori că nu s-a realizat nicio evoluție așteptată nici măcar în ceea ce privește libera exprimare a ideilor. Și atunci mă întreb: ce s-a schimbat dacă și din acest punct de vedere am rămas a fi cenzurați ca și mai înainte de 1989? De ce mai există încă atât de multă ură împotriva adevărului? Să fie doar o părere (a mea) personală? Să fie apanajul vârstei înaintate emiterea unor astfel de critici? Să fie motivat de simțământul de dreptate și echitate mult prea înrădăcinate în conștiințe vârstnicului trecut de prea multe ori prin „foc și sabie”? Poate!
Am ajuns, iată, să mă bucur de un apel telefonic, chiar și dacă veștile primite nu sunt cele sperate, ci mi se anunță că ultimii colegi se află în suferință sau câte unul decedează. Oricum majoritatea colegilor și prietenilor nu mai sunt. S-au prăpădit. Pe când în alți ani casa noastră era plină de amici, astăzi, o duminică întreagă nimeni nu mă apelează. Telefonul rămâne mut, iar eu în singurătatea mea mă simt tot mai părăsită.
Adeseori încă lacrimile mai alunecă pe obraz. Până când totul va înceta să se mai producă. Apoi?!
Unde mă aflu? Ce am ajuns?!
Da, să mă bucur că am reușit să introduc firul de ață în urechea acului?! E și aceasta o victorie. Victoria senectuții, a disperării.
Fericiri, speranțe unde sunteți? Dacă ați existat cândva încep a mă îndoi. Oricum azi sunteți învăluite într-o ceață care pe zi ce trece devine tot mai densă. Un astru ce stă să apună, acesta-i trecutul, aceasta-i viața. Clisa tot mai îmbătrânită a trupului se usucă, deopotrivă cu sufletul, devenind o masă amorfă crăpată de uscăciune, secătuită.
Nici florile de primăvară care înfloresc în grădina mea nu mă mai încântă. Le percep doar ca pe niște plante care au nevoie să fie udate și privite. Când și cele mai mărunte și neînsemnate preocupări mă năpădesc, îndur cu mai multă sau mai puțină înțelegere totul din inerție mai ales. De cele mai multe ori nu numai că regret că părăsesc viața care nu mai înseamnă altceva decât suferință de altfel, dar îmi doresc sincer să plec dincolo unde poate că mă voi debarasa definitiv de orice sentiment omenesc ce doare. Cred că a fost îndeajuns! Prea puține urcușuri și prea multe coborâșuri.
Timpul acesta de pe urmă se scurge uneori pentru mine cu viteza melcului. Nu mai am curajul și răbdarea să parcurg aceleași etape ale ultimilor ani. Este mai mult decât banal, este hristic. Aștept aceleași dimineți în adâncul nopților mele nedormite urmărind acele ceasornicului. Mă ridic anevoie sprijinindu-mă de mobilă și încerc să-mi îndrept șalele. Este mărunta mea mulțumire atunci când reușesc să-mi redresez pașii, este suprema mea fericire de acum de când, iată, am sărăcit cu totul, atât fizic, cât și spiritual.
Când și cele mai mărunte și neînsemnate preocupări mă năpădesc, îndur totul mai mult din inerție. De cele mai multe ori, însă, nu numai că nu regret să părăsesc viața care nu mai înseamnă decât suferință, de altfel, ci îmi doresc cu hotărâre să plec dincolo oricând. Oriunde să ajungă propriul meu spirit cu condiția să devin imună la orice sentiment omenesc.
Elena OLARU MIRON
