Avram Iancu rămâne, în conștiința românilor, cel mai de seamă dintre conducătorii Revoluției de la 1848-1849 din Transilvania, atât de determinantă pentru evoluția devenirii națiunii române până la 1918, pentru că a fixat programul acesteia, care se va realiza în etape. A fost personalitatea care, prin exemplul său de luptă până la sacrificiu pentru revendicările națiunii sale, a înflăcărat poporul, cu care s-a identificat.
După absolvirea facultății de drept, Avram Iancu s-a înscris practicant la Tezaurariatul țării, cu sediul în Sibiu. A fost primul său contact cu Sibiul. Aici s-a convins, în scurt timp, că accesul său într-un mediu rezervat doar națiunilor „dominante” nu are mari sorți de izbândă. După câteva săptămâni, Iancu părăsi birourile Tezaurariatului și plecă la Târgu Mureș, înscriindu-se „cancelist”, adică practicant la Tabla Regească (curtea de apel a Transilvaniei, cel mai înalt for judiciar), spre a deveni avocat, pentru că avocat putea fi și dacă nu era nobil, iar nobilii nu se făceau avocați, ei monopolizând doar funcțiile publice. Practica avocațială în Târgu Mureș și-a făcut-o între 1846 – primăvara anului 1848, când a izbucnit revoluția, dar el apucase să obțină diploma de avocat. Nu va ajunge să practice oficial această profesie. Lumea era în schimbare, zorii revoluției îi vor da prilejul să se dăruie cu toată ființa idealului eliberării poporului român din Transilvania, de pretutindeni.
Tânărul matur
În martie 1848, în Târgu Mureș, un centru al maghiarismului, Iancu a fost cel care din rândul tinerilor români prezenți acolo a dovedit o deplină maturitate politică, pronunțându-se pentru înțelegerea cu forțele revoluționare maghiare, pretinzând, însă, așezarea acesteia pe temeiul principiilor sfinte ale libertății sociale a țărănimii și al drepturilor politice ale românilor. Au loc în diferite centre ale Transilvaniei întruniri ale tinerilor intelectuali români, în curând fruntași revoluționari, care căutau căile de urmat. Simion Bărnuțiu, cărturar cu mare reputație deja printre români, a dat din Sibiu în noaptea de 24/25 martie cunoscuta sa proclamație, „Provocațiune”, în care indica drumul de urmat al românilor în revoluție, pretinderea neabătută a recunoașterii politice a națiunii române și a limbii sale, dreptul românilor de a participa la conducerea treburilor publice ale Transilvaniei, în conformitate cu numărul lor, egalitatea socială, ștergerea iobăgiei și împroprietărirea țăranilor fără despăgubire. Era o schiță de program revoluționar, drept și radical și care se va impune în programul marii adunări de la Blaj, cea din mai, care a stabilit programul revoluției. Ideile lui Bărnuțiu, Iancu le-a îmbrățișat pe deplin, de acum considerându-l pe Bărnuțiu drept mentorul său și cu care va conlucra strâns, mereu cerându-i sfatul pe toată durata revoluției.
Comitetul Național Permanent
La Blaj, la Marea Adunare, Iancu a fost însoțit de toți cărturarii din munți și de circa 10.000 de moți, organizați și disciplinați militărește. De acum Iancu a devenit un conducător unanim recunoscut al poporului. La Blaj s-a ales și Comitetul Național Permanent, reprezentanță națională, compus din 25 de fruntași români, având ca președinte pe episcopul ortodox Andrei Șaguna și vicepreședinte pe Simion Bărnuțiu, Avram Iancu făcând parte din Comitet.
De la Blaj, Iancu va merge la Sibiu, pentru a participa la ședința Comitetului Național Român. Prima măsură luată de Comitet va fi să expedieze delegațiile hotărâte de Adunarea Națională, una la Viena pentru a se prezenta împăratului, cealaltă la Cluj, pentru a interveni pe lângă dieta țării să dezbată revendicările formulate pe Câmpia Libertății. Membrii Comitetului se întruneau în fiecare zi, discutând mersul evenimentelor politice; Iancu ia parte la aceste discuții care îi deschid orizonturi noi și îi îmbogățesc experiența politică, urmărind, totodată, cu atenție frământările în creștere care neliniștesc masele poporului.
„Eu mă duc în munți să fac revoluție!”
În loc să se aplece la doleanțele românilor, dieta nobiliară din Cluj a decretat „uniunea” Transilvaniei cu Ungaria; împăratul Francisc și guvernul imperial au recunoscut revoluția ungară și programul ei, iar grofii ardeleni au început să-și formeze gărzi înarmate, trecând la terorizarea populației românești, iar fruntașii români încep să fie urmăriți pentru a fi arestați. Iancu tocmai participa la ședința Comitetului Permanent la Sibiu, când s-a produs vărsarea de sânge de la Mihalț, pusă la cale de comitele suprem de Alba de Jos, un baron Bánffy. La aflarea veștii, Barițiu povestește că Avram Iancu, furios la culme, a sărit peste trei bănci și l-a bruscat pe un membru al Comitetului, un consistoriatorist ortodox din Sibiu care a afirmat că și tinerii fruntași români sunt vinovați că ațâțau poporul și cu mare greutate Bărnuțiu și Barițiu l-au calmat; Iancu ar fi spus „dacă este așa, de dumneavoastră ascult, dară să țină minte secuii!” și ar fi continuat: „discutați, domnilor, discutați, eu mă duc în munți să fac revoluție, pentru a lovi de acolo direct în Aiud, de unde a venit pieirea mihălțenilor și unde-l țin închis și-l torturează pe Simion Balint”.
Într-adevăr, Avram Iancu a părăsit imediat după acea ședință Sibiul, în 5 iunie, și a început în munți, în clandestinitate, căci era urmărit și vânat de gărzile ungare, înarmarea și organizarea cetelor de moți, pentru a fi gata oricând să riposteze.
Mobilizare generală
În vara anului 1848, în loc să aplice legea dată de guvernul revoluționar ungar de desființare a iobăgiei, nemeșii maghiari cu gărzile lor au dezlănțuit teroarea generală. Iancu a fost ascuns în munți de către moți, însă a fost foarte activ. Ca atare, fruntașii românilor, îndeosebi prin inițiativa lui Ioan Axente Sever, au convocat în septembrie o a treia adunare națională pe Câmpia Libertății de la Blaj. Se hotărăște înarmarea și organizarea militară și administrativă a românilor, se afirmă hotărât din nou programul revoluției române. Sub presiunea degradării continue a evenimentelor, Comitetul Național, recunoscut de acum de imperialii habsburgi ca un „Comitet de pacificațiune”, în frunte cu Simion Bărnuțiu, elaborează planul mobilizării generale, Transilvania organizându-se în 15 prefecturi conduse de un prefect cu atribuții administrative și militare. Fiecare prefectură trebuia să ridice la arme 20.000 de bărbați în stare să lupte, în Apuseni organizându-se Legiunile lui Avram Iancu, Ioan Buteanu, Petre Dobra, Simion Balint. Respingând, din nou, uniunea Transilvaniei cu Ungaria, românii declară că recunosc noua constituție liberală și vor colabora cu conducerea armatei împărătești, la rândul lui, generalul comandant Puchner promițând românilor armament din depozitele militare austriece și coordonarea operațiunilor militare. Aceasta, după ce guvernul maghiar proclamă Ungaria independentă, practic declarându-se starea de război.
Iancu revine la Sibiu doar în luna decembrie, în special din nevoia de a se informa de la Comitet, întrucât, copleșit de grijile campaniilor militare care începuseră între timp prin pătrunderea armatei maghiare în Transilvania, combinată cu acțiunea militară a secuilor împotriva românilor și a trupelor imperiale, el nu mai avea știri directe de la Comitetul din Sibiu și nici nu era informat precis cu privire la colaborarea cu imperialii. La Sibiu este informat de atitudinea cu totul neamicală față de români a generalului Puchner, care evită să-și ia angajamente politice și în mod efectiv să-i înarmeze pe români. Pentru ziua de 28 decembrie, Comitetul convoacă o adunare care afirmă ferm și pentru cunoștiința generalului doleanțele românilor. Dar Iancu nu participă la adunare, sosind la Sibiu știrea despre înaintarea trupelor maghiare în Ardeal. Se îndreaptă în grabă înspre Câmpeni, cartierul său general, începând să pună în funcțiune de îndată apărarea teritoriului locuit de moți. Până în vara anului 1849 Iancu nu revine în Sibiu, cetele lui Iancu purtând bătălii disperate cu trupele regulate maghiare, care pătrunseră în munți pe toate direcțiile, Iancu fiind recunoscut de toți prefecții refugiați în munți drept prefectul general al revoluției, conducătorul militar pe care-l recunoșteau unanim. Au fost 14 lupte sângeroase, în urma cărora Avram Iancu și moții săi au rămas nebiruiți, Munții Apuseni rămânând în primăvara lui 1849 singura zonă din Transilvania necucerită de armata ungară comandată de generalul Josef Bem.
Victoria
Aflată într-o situație disperată, armata imperială e nevoită să se refugieze în Țara Românească. Ea se va reîntoarce în Transilvania împreună cu trupe țariste, la care împăratul apelase. La începutul verii trupele țariste și austriece sunt într-o ofensivă continuă în Transilvania, în timp ce, dinspre apus, trupele austriece au înfrânt definitiv armatele ungurești în Câmpia Panoniei. Victorioși, la sfârșitul lui august austriecii au cerut prefecților români să desființeze gloatele, să dezarmeze pe lăncieri și să predea armele. Cu demnitate, Iancu a depus armele înainte ca imperialii să-i impună.
Înapoi la vatră
Noul guvernator al Transilvaniei, Wohlgemuth, îl invită pe Iancu la Sibiu, împreună cu Axente, în luna septembrie și insistă să desființeze îndată toate oștile rămase pe teren. Ei au declarat că lăncierii vor depune armele fără întârziere, întorcându-se la vatră. Comisarul austriac Eduard Bach raporta în 5 septembrie 1849 că cetele românilor au fost desființate, despre Iancu afirmând că dorește să intre în armata imperială. Între timp, delegațiile românilor, cu Șaguna, Ioan Maiorescu, A.T. Laurian, prezintă revendicările românilor noului împărat Franz Joseph, neprimind decât promisiuni. În loc să fie recunoscute și aplicate punctele din Protocolul de la Blaj, cererile drepte ale românilor transilvăneni nu cunosc înțelegere. Mai mult, conducătorii lor sunt urmăriți, amenințați, închiși.
După depunerea armelor
Viața lui Iancu după depunerea armelor, din toamna anului 1849 și până în 1852, adică până la retragerea sa totală de pe scena vieții publice, este iarăși plină de învățăminte pentru generațiile care i-au urmat. În tot acest timp el era peste tot, „când la Viena, când la Sibiu”, ocupându-se, totodată, de soarta tristă a compatrioților săi munteni, ale căror cauze în chestiunea pădurilor amenințate de pretențiile fiscului austriac le apăra nu numai în calitate de confrate a lor, ci și ca avocat, Iancu dăruindu-se încă o dată revendicărilor sociale.
Guvernul din Transilvania nu răspunde memoriilor lui Iancu în chestiunea pădurilor revendicate de moți. Noul guvernator, prințul Schwartzenberg, a propus o soluție de compromis cu care Iancu nu a fost de acord, dând în acest sens și instrucțiuni în toate comunele din munți. Când a fost primit, în vara anului 1852, împreună cu protopopul Simion Balint la Sibiu în audiență de guvernator, Iancu se dovedește din nou intransigent, el admițând doar recunoașterea integrală a dreptului revendicat. Urmează persecuțiile, Iancu fiind arestat, mai întâi în târg la Hălmagiu, eliberat fiind pe loc de moții revoltați, ofițerul austriac spunând că a fost o confuzie. Din nou este arestat, în 17 august 1852, baronul Springenfeld, comandantul militar al districtului Alba Iulia, trimițând la Câmpeni în acest scop trei companii de soldați. Temându-se să păstreze un om atât de primejdios în apropierea Munților Apuseni, autoritățile imperiale l-au expediat la Sibiu, unde i s-a înscenat la repezeală un proces pentru a i se comunica o sentință de achitare. După eliberare, Iancu e primit în casa ospitalieră a lui Ilie Măcelariu, prieten și coleg de la drept, unde e consemnat pentru câtva timp. Fără îndoială că a fost eliberat pentru impresia nefavorabilă produsă nu numai între români. Episcopii români Alex. Sterca Șuluțiu și Andrei Șaguna s-au ținut de datoria lor să informeze guvernul despre consecințele dezastruoase pe care le-ar fi putut avea în popor regretabilul incident. Astfel se explică și oferta ce i se face lui Iancu în Sibiu de către un împuternicit al guvernatorului Schwartzenberg, baronul colonel Heydte, de a primi o funcție la Viena cu un salar de 2.400 de florini anual, iar la Sibiu, cu 1.800 de florini, ofertă pe care eroul a refuzat-o. Tot atunci, la propunerea guvernatorului, împăratul Francisc Iosif aprobase să li se acorde lui Iancu, Balint și Sever, pentru daunele suferite în timpul revoluției, câte un dar în bani în valoare de 9.500 florini.
Urzitor al Astrei
Din banii care i-au revenit, Iancu și-a achitat datoriile făcute în închisoare, a plătit despăgubiri unora dintre cetașii săi care au suferit daune în timpul revoluției. Nici banii rămași, Iancu nu i-a păstrat pentru sine, el împreună cu Axente Sever și Simion Balint hotărăsc „fundarea unei societăți literare române” care urma să aibă drept țel „cultura și dezvoltarea limbii române și publicarea de cărți folositoare”, în care scop „au depus la bancă un capital de 2.500 florini (sumă foarte mare pentru acea vreme), și denumiră cinci bărbați pentru compunerea statutelor”; pe această temelie va lua ființă, peste nouă ani, Astra sibiană, Iancu fiind un urzitor al ei.
A murit de două ori
Exact în perioada pe care a petrecut-o în Sibiu în toamna lui 1852, umilințele din închisoare și ingratitudinea au făcut ca mintea sa ageră să se descumpănească. Exprimă un adevăr dureros cuvântul lui Ion Gorun, că Avram Iancu a murit de două ori: l-a ucis întâi falsitatea și perfidia și abia în 1872 l-a atins și coasa vremii. Ilie Măcelariu a constatat că simptomele bolii care îl cuprinde sunt îngrijorătoare, dar se pare că eroul încă nu se afla sub îngrijirea constantă a unui medic. Spre sfârșitul toamnei a venit tatăl său, Alisandru, spre a-l duce acasă; ajunși la Apold, Avram Iancu a dispărut, hoinărind o zi prin pădurile înconjurătoare. Tatăl său l-a readus la Sibiu pentru a cere părerea medicilor; nu se mai putea face, însă, nimic. Era destul de liniștit, uneori chiar comunicativ, dar a început să bea.
În vremea revoluției, când Iancu venea la Sibiu ca membru al Comitetului Permanent, pentru a participa la ședințele acestuia, sau după ce începuse războiul cu ungurii, izolat fiind în Munții Apuseni, pentru a se informa despre mersul evenimentelor politice, sau pentru a discuta despre demersurile pe care fruntașii români trebuiau să le facă pe lângă autoritățile imperiale, fie să ceară comandantului militar austriac arme pentru luptătorii lui și organizarea în munți a unor depozite de alimente, el trăgea îndeobște la hanul „La curtea Mediașului” (astăzi pe str. Mitropoliei nr. 7), unde erau găzduiți și alți membri ai Comitetului Permanent. Se pare că a locuit, sau cel puțin a fost prezent în clădirea aflată azi pe str. Avram Iancu nr. 27, în care între septembrie 1848 – 11 martie 1849 a funcționat sediul Comitetului națiunii române.
În anii următori nu s-a îndepărtat de zona Apusenilor, pribegind pe cărările munților, cântând din fluierul care-l face vestit, venerat fiind de moții lui care l-au ocrotit mereu. Uneori este cuprins de un dor de pribegie, în intenția de a-și vizita vechii camarazi. Mai bucuros a vizitat Sibiul prietenului său Ilie Măcelariu. În primăvara anului 1872, Iancu mai ia, pentru ultima oară, drumul Sibiului. Se crede că nu a ajuns în oraș, se păstrează doar amintirea trecerii sale prin satele sibiene Apoldul Mare și Aciliu. O informație găsită în arhivele sibiene ne spune că a ajuns mai aproape de Sibiu, în comuna Galeș din Mărginime, unde a tras la casa notarului Avram Acelenescu, fost luptător în cetele sale. A doua zi dimineața când a plecat și-a uitat jacheta, piesă care astăzi se găsește la Muzeul Unirii din Alba Iulia, donată muzeului pe care Astra tocmai îl întemeia. Câteva luni mai târziu, în 10 septembrie 1872, Avram Iancu închidea ochii în Baia de Criș.
Sibienii i-au cinstit memoria
Sibiul a fost între 1848-1918 centrul de necontestat al mișcării naționale românești din Transilvania, acest fapt datorându-se și legăturilor lui Avram Iancu cu Sibiul. Sibienii i-au cinstit memoria, îndeosebi când românii din Ardeal traversau dușmănoasa epocă a dualismului austro-ungar, strângându-și rândurile și organizându-se politic, menținerea trează în conștiința oamenilor a ideilor revoluției și a celui mai reprezentativ conducător al ei constituind un izvor de învățăminte. Cunoscutele ziare românești sibiene, „Telegraful Român”, „Observatoriul”, „Tribuna” și „Foaia Poporului”, l-au evocat aproape cotidian. Iar când din inițiativa cunoscutului gazetar Ioan Russu Șirianu, începând cu 1894, s-a lansat o colectă pentru ridicarea unui monument lui Avram Iancu, îndeosebi „Tribuna” s-a implicat prin publicarea repetată a listelor cu sumele colectate de la românii de pretutindeni. Banii strânși au fost trimiși la Sibiu pe adresa altui redactor al „Tribunei”, Tit. Liviu Albini, drept pentru care în 1897 a fost arestat și deținut timp de 13 luni în închisoarea din Alba Iulia. Fondul bănesc în creștere a fost depozitat în banca sibiană „Albina”, iar ca urmare a prigoanei dezlănțuite de autoritățile ungare împotriva colectorilor sau donatorilor de fonduri, fondul a fost trimis la București, și într-un final confiscat. Pentru implicarea sa în comemorarea permanentă a memoriei lui Iancu, ziarului „Tribuna” și gazetarilor săi li s-au înscenat repetate procese politice de presă, la cumpăna sec. XIX-XX.
În primii ani de existență ai României Mari, Asociațiunea din Sibiu, dar și guvernele din București și-au manifestat dorința de a înființa în Vidra de Sus un muzeu istoric al Munților Apuseni, al Revoluției de la 1848 și a eroului său Avram Iancu. În 1922, la împlinirea la 50 de ani de la moartea sa, Astra a organizat mari serbări în Munții Apuseni, iar începând cu 1922, apropiindu-se data centenarului nașterii sale, 1924, Astra a organizat mari colecte publice pentru înființarea în Vidra de Sus a Muzeului Iancului, în casa părintească restaurată, și Casa Națională pentru sătenii din Vidra. Serbările din 1924 organizate de Astra și guvernul României în toate localitățile din munți, la mormântul de la Țebea și la Cluj în cinstea eroului s-au bucurat inclusiv de prezența familiei regale. În anul următor, Astra a comandat atelierului de sculptură Voina din Cluj trei busturi metalice ale lui Avram Iancu, care au fost așezate astfel: unul în Muzeul Asociațiunii din Sibiu (în prezent dispărut), altul în muzeul de la Vidra, al treilea în Casa Națională din Țebea. Tot Astra înființează în 1930 importantul muzeu, Muzeul Unirii, din Alba Iulia, în care istoria Revoluției și faptele lui Avram Iancu este prezentată cum se cuvine.
De asemenea, merită menționat că Sibiul are nu doar o stradă, ci și un liceu care a primit numele lui Avram Iancu în 1996.
Mihai RACOVIȚAN
