Andy Fazekas, mesaj emoționant: ”Aproape sigur că am boala Lyme”

De mult timp m-a frământat această dilemă, dacă este ok sau nu, să pun pe tapet poate cea mai mare luptă a mea cu viața. Lupta cu boala Lyme, care la un moment dat, am crezut că are șanse mari să mă învingă, și cu care, de aproape 7 ani, m-am luat la trântă. Am primit în ultimii 3 ani multe apeluri de la oameni care trec prin asta, unii dintre ei povestindu-mi plângând chinurile care pentru mine erau deja atât de cunoscute. Între timp, am citit și postări similare, iar cele ale Teodorei Rusea și a lui Alex Buiuc, care chiar dacă nu e pe aceeași speță, dar e la fel de intensă, mi-au dat ultimul imbold pentru a face acest lucru. Le multumesc, îi admir, și le doresc tot binele din lume pe drumul vindecării.

Fiind o afecțiune extrem de perversă, cu multiple moduri de manifestare, o să fac, cu scuzele de rigoare, o descriere mai complexă a tabloului general, și a contextului stării mele de sănătate de dinainte, tocmai pentru a da căt mai multe indicii celor care sunt in această situație.

De copil, sportul de performanță și solicitările fizice, uneori extreme, au fost rutina mea. În afară de nenumărate rânduri de piele schimbate, fracturi și rupturi, nu am avut niciodată probleme de sănătate majore. Răceam odată la cincinal, iarna eram sumar îmbrăcat, uneori nu purtam mănuși până spre minus multe. Ok, admit și că tinerețe, coaie crețe, dar așa a rămas la mine până târziu, spre 45-47 de ani, când încă pot să spun că cel puțin 2 sporturi, snowboard și hard enduro le făceam la nivel înalt. Aveam o capacitate de efort foarte mare, datorită probabil și faptului că mi-am antrenat psihicul și am invățat să-mi controlez corpul și capacitatea lui de a da randamentul maxim, chiar și atunci când era epuizat. La 47 de ani, profesor de sport fiind, reușeam să demonstrez tot ceea ce ceream de la elevii mei, iar la probele de viteză sau rezistență extrem de rar mă depășea cineva. Niciodată nu am fumat, iar cu băutura am fost rareori prieten, deși ne-am respectat:).

In 2016 eram la o competiție internatională de hard enduro, pe care o organizam de câțiva ani deja în Turcia. Într-una din zile, am urcat cu câțiva rideri foarte buni pe traseul gold, cel mai dificil, până la finish-ul competiției pentru a verifica traseul și a cronometra timpul de parcurgere a secțiunilor respective. Totul minunat, a fost greu, dar distractiv și ca de fiecare dată, plin de emoție și de o satisfactie motrică deosebită. Peste două zile, urma să facem același traseu. După câțiva km, când încă nici nu îmi intrasem în ritm, am simțit o sfârșeală extremă, și am început să transpir excesiv, total în dezacord cu nivelul efortului depus, și a conditiei fizice pe care o aveam la momentul acela. Mi-am zis că poate sunt obosit, sau e prea cald, am făcut 5 min de pauză, după care am continuat, dar această stare s-a menținut, ba mai mult, am început să am niște cârcei groaznici, abia am ajuns sus. Seara au început să mă doară mușchii și articulațiile, capul, și mi-am spus că sunt de mândra minune că la 35 de grade am reușit să răcesc sau să fac o gripă. Am dormit mult în noaptea aceea, iar dimineața m-am trezit cu aceeași senzație de dinaintea unei gripe. Nu prea am băgat de seamă pentru că aveam destule batăi de cap cu pregătirea concursului, și mi-am umplut timpul cu asta. Au trecut zile și săptămâni, iar stările astea au început să apară și să treacă în valuri. Ba mă trezeam dimineața ca și cum nu aș fi avut niciodată nimic, dar seara începea din nou, ba invers. Ceea ce am observat însă, capacitatea mea de efort scădea de la o lună la alta, am ajuns să gâfâi și la o plimbare mai lungă. Mi-am făcut analizele uzuale de sânge, care au ieșit perfecte, iar medicul mi-a zis să urmez o cură de vitamine, și să mă odihnesc. Iar eu ajunsesem să dorm și câte 10-11 ore pe noapte, și tot obosit mă trezeam. Seara, când închideam ochii, aveam străfulgerări de lumină de am crezut că fulgeră afară, la care s-a adăugat un mic, dar constant tremur al pleoapelor.

Deși perioadele în care aveam stările gripale s-au mai rărit, am simțit că ceva nu e în ordine, pentru că au inceput să treacă luni de zile, fără să mai am o zi in care să am energia pe care am avut-o in oricare zi de dinainte de 2016, iar orice efort cât de mic, era insoțit de o transpirație de parcă aș fi făcut duș cu haine cu tot. Alte analize, ceva mai extinse, la fel de bune. Deja am inceput să mă gândesc că poate e doar o închipuire care s-a tot perpetuat in mintea mea și astea erau doar manifestările somatice. Așa că am hotărât că o să încep din nou să fac ceea ce făceam inainte, la același nivel. M-am urcat pe bicicletă, am început să alerg, dar mi-am dat din nou seama că nu am nicio șansă, stările gripale s-au întors instant, au devenit și mai virulente ca manifestare, și țineau câte o lună.

Am inceput să slăbesc, nu reușeam să prind culoare, și îmi era tot mai frig. Iarna, până atunci anotimpul meu preferat, a fost un chin pentru mine, eram vânăt și tremuram tot timpul. Chiar și o coborâre pe snowboard la Arena mă epuiza. Am început să intru în panică, pentru că nu mai reușeam să mai comunic cu propriul meu corp, și aveam impresia că și mintea incepea să-mi joace feste. Au inceput să apară tot felul de dureri inexplicabile, de la colon, stomac, până la dureri de cap, de coloană, articulațiile mici ale mâinii. Mi se spunea că e normal, e iarnă, poate am transpirat putin și m-a luat frigul, și alte chestii de genul ăsta. Când le spuneam unora că iarna trecută eram doar cu un tricou sub geacă, fără izmene și mă dădeam fără mănuși, râdeau și îmi ziceau să mă uit în buletin. Dar eu știam că ceva nu e in regulă. Nu era în regulă deloc.

Am început să am dureri în gât constante, nu mă mai puteam concentra să fac o activitate mai mult de 10-15 min, au apărut și amețelile. Și dă-i din nou cu fel și fel de analize, care se încăpățânau să fie bune, iar recomandarea de a merge la psiholog venea din tot mai multe părți. Nu mai reușeam să citesc o carte, de fiecare dată când începeam de la pagina pe care mi-am notat-o cu o seară înainte, uitam tot ce am citit până acolo. Am ajuns ca atunci când ajungeam in josul paginii, să uit ce am citit sus. Vorbeam cu cineva la telefon, iar peste 10 min trebuia să mă concentrez să-mi amintesc cu cine am vorbit. Așa că am facut RMN cerebral, și mi s-a spus că am zone de demielinizare ale creierului și că ar trebui să fac o puncție, dar pe care nu am mai făcut-o. Primăvara, la școală deja nu am mai putut face nici măcar partea de incălzire cu elevii mei, așa cum i-am obișnuit, și abia așteptam să vină vara și vacanța. Nu-mi doream decât să mă odihnesc și să dorm, deși fizic nu mai făceam aproape nimic. În august, am plecat cu familia și cu gașca de prieteni pe insula Gokceada, Turcia, locul unde mergem de multi ani la kitesurf. Până atunci, un paradis pentru mine. Iar când credeam că nu poate fi mai rău de atât, m-a contrazis soarta. Aici a început căderea mea liberă și necontrolată în lupta cu această boală.

Deși pe insulă erau 30-40 de grade, am început sa tușesc tot mai tare, și am făcut febră mare, peste 40, timp de mai multe zile. Expectoram puroi mult, și nu mai aveam deloc putere. Am ajuns înapoi la Sibiu, unde am fost internat la infecțioase, și am urmat un tratamemt de 10 zile cu antibiotic administrat intravenos. În paralel, de la pneumologie mi s-a pus diagnosticul de bronsiectazie bazală bilaterală suprainfectată. Totuși la proba de spirometrie pentru măsurarea capacității pulmonare rezultatele au fost excelente. După 2 luni, infectia a recidivat, din nou internare cu administrare de antibiotic, tot tacâmul. A urmat și a treia repriză, dar de data asta după o săptămână am ieșit. Am hotărât să-mi iau concediu neplătit, timp de un an, oricum, în 26 de ani de invățământ nu am avut nicio zi de concediu de boală, și aveam acest drept. In acel moment ,cel putin teoretic si din ceea ce mi se spunea, viața mea de sportiv, dar și cea activă se încheiase, ceea ce a fost devastator. Mi-a luat ceva timp să pot digera această informatie.

Pe lângă durerile constante de cap, mușchi și articulatii, care deja incepeau să se umfle și să troznească atăt de tare la fiecare mișcare, încât atunci când umblam prin casă, mă auzea fiica mea din cealaltă cameră. Ca și cum nu ar fi fost de ajuns, au apărut problemele digestive. Eu, care mâncam orice, înainte, și băgam in mine o oala de mujdei fără probleme, acum nu puteam să mai mănânc mai nimic, mă durea stomacul cumplit, vomitam aproape de fiecare dată când mâncam ceva. A fost perioada în care mă gândeam că aș putea avea o formă de cancer, pentru că aveam dureri intestinale și de colon foarte mari. Au urmat tot felul de alte analize, investigații, de la radiografii cu și fără substante de contrast, ecografii, colonoscopii până la sonde naso-gastrice comectate la un aparat pe care l-am purtat atârnat la gât 24 de ore pe străzile Clujului, de se uita lumea la mine ca la un japonez rătăcit de grup. Rezultat: hiperaciditate, inceput de ulcer, prezența bacteriei Helyvobacter Pylori. Au urmat tratamente specifice, cu o combinație de 3 antibiotice, inhibitori ai pompei de proteine, regim (oricum nu mai puteam mânca aproape nimic). După doua luni, bacteria era tot prezentă, așa că a urmat o altă schemă de 3 antibiotice. A fost începutul celei mai cumplite părți al acestei lupte cu ceva de care nici eu, nici medicii incă nu bănuiau ce ar putea fi.

Aici trebuie să fac o paranteză, foarte importantă pentru cei care au avut răbdarea să citească până aici, fie ei suferinzi, sau chiar medici. Nimeni nu a încercat să privească tot tabloul stării mele de sănătate în ansamblu. Eu simțeam ceva, aveam diferite manifestări, iar tratamentul se baza strict pe asta. Practic, nimeni nu și-a pus întrebarea cum de un om care în urmă cu nici un an, sănătos tun, sportiv care încă activa în mai multe sporturi la un nivel destul de inalt, a ajuns o epavă intr-un timp așa de scurt, fără să aiba totusi cancer, Sida, sau orice altă boală degenerativă, cu o evoluție atât de galopantă. Indiferent la cine ajungeam, mi se părea că abia aștepta să ajung să spun exact ce mă doare, ca să-mi dea un tratament, fără a face o anamneză temeinică, și o corelare a tuturor simptomelor. Nu bag de vină absolut nimănui, specialiștii la care am fost sunt toți medici extraordinari, dar eu aveam nevoie de cineva care să-mi pună un diagnostic clar, și care să explice de ce și cum am ajuns aici.

Am slăbit extrem de mult, ajunsesem de la 83 de kg la 69, iar frustrarea că mă lupt cu ceva invizibil si peste puterile mele, ceva care evita să se uite în ochii mei și pe care să-l iau de coarne și să-l pot percepe ca un adversar, mă epuiza și mai tare. Pentru că un necaz nu vine niciodată singur, am început să am un tinnitus (țiuit in urechi) care parcă pe zi ce trecea, era tot mai puternic. Din cauza asta, am început să dorm tot mai puțin. După o lună de dormit câteva ore pe noapte, sau peste zi, depinde cum reușeam, cu căști în urechi sau cu muzică în fundal, ce avea ca rezultat un somn deloc odihnitor, mi s-a deschis un nou capitol al problemelor. Am început să am palpitații, tensiune oscilantă, tahicardii paroxistice. Au urmat toate testele si analizele care ar putea detecta o boală de inimă, sau de circulație, inclusiv un test de efort. Nimic, mi-au spus că am o inimă sănătoasă, și toate astea au apărut din cauza stresului. Și aici m-au îndemnat să ma duc la psiholog. Am ajuns la capătul puterilor, și singura mea motivație mai erau familia mea minunată, care a fost, și e lângă mine. Am făcut eforturi supraomenești ca fiica mea, care avea deja 2 ani, să nu observe nimic din toată suferința asta. Mă jucam cu ea întins pe jos și cu o mână, pentru că nu aveam putere să stau în picioare, darămite să o țin în brațe și să alerg cu ea așa cum mi-aș fi dorit. Zâmbeam, și în interior plângeam.

Una din apăsările psihice cele mai mari la boala asta, este că nimeni nu prea crede prin ce suferințe și dureri treci. Din categoria analizele sunt bune, pacientul e mort. Rămâi aproape singur, față in față cu destinul, având lângă tine doar familia și câțiva prieteni devotați, care nu au renunțat nici la prietenie, nici la lupta aceea a caracterului, care înseamnă să fii lângă prietenul tău chiar și atunci, când poate pe viitor nu te mai poți aștepta nici măcar la prezența lui, darămite la vreo favoare. A fost un moment în care noțiunile de amic, cunoștință sau prieten și-au conturat și mai bine definițiile în mintea mea.

După ce în afară de ginecolog am fost aproape la fiecare medic specialist, la insistențele unui prieten bun, am ajuns la Tg. Mureș, la un specialist în medicină hiperbară. Am luat cu mine tot dosarul rezultatelor și analizelor pe care le-am făcut in ultimul an și jumătate, și i le-am pus pe masă. Pentru prima oara, cineva mi-a zis să-i povestesc de viața mea de dinainte să ajung aici. Am inceput cu asta, după care am intrat in subiectul descrierii simptomelor.După 10 min de povestit, în care nu m-a intrerupt, și-a ridicat capul și mi-a zis că după ce a citit și din ce i-am spus, e aproape sigur că am boala Lyme.

Wow, nu zău, doar așa simplu ar fi? în sfârșit un diagnostic de care încă nimeni nu mi-a pomenit. Mi-a cerut un set de analize specifice, și mi-a zis că povestim după aceea. I-am spus că deși am fost mult timp prin păduri, nu îmi amintesc să fi fost mușcat vreodată de căpușă, și nici pete sau eritem migrator nu am avut. A dat din mână, și mi-a zis că nu e singurul factor declanșator, dar nu mi-a dat amănunte. Mi-a făcut impresia unui om care nu pălăvrăgește prea mult și e sigur pe el, așa că am plecat spre Sibiu cu o mică speranță în inimă, pentru că măcar știam că dacă și analizele o confirmă, atunci măcar îmi cunosc adversarul. Am început să citesc tot ce mi-a picat în mână despre această boală, și m-a cam dezumflat tratamentul clasic, bazat pe o administrare masivă și indelungată de antibiotice, așa că am căutat alternative. De la o prietenă, am aflat de Anthony Williams și cartea sa Medium Medical. Între timp, mi-au venit și analizele făcute la Borelia Centrum din Bucuresti, care mi-au confirmat prezența bolii. Din tot ce am citit, am apucat să urmez doar partea cu sucul de frunze de țelină, sau Apio, băut dimineata pe stacul gol, care după nici 3 săptămâni mi-a făcut aproape dispărute durerile stomacale și de colon. Eram atât de slăbit, că nu m-am dus înapoi la Tg Mureș, și am ajuns din nou la Sibiu la secția infecțioase, unde cu diagnosticul cert, am inceput să fac tratamentul cu antibiotice. După 4 zile, mi-a fost atât de rău, nu știu dacă de la acestea sau pur și simplu de la degradarea fizică, încât a trebuit să întrerup tratamentul. Eram deja în stadiul în care nu prea mai ieșeam din casă, iar țiuitul era atât de puternic, încât incepeam să nu-mi mai pot inchipui viața cu așa un zgomot în cap. La îndemnul prietenilor și asociaților mei, Martin și Sigrid, am zburat totuși în Austria, la un prieten de-al lor, Erhard Seiler, specialist în terapia Dorn, cu efecte bune și asupra tinnitusului. Cu toate durerile și apăsarea celorlalte simptome pe care le aveam, simțeam că dacă în curând nu o să pot dormi legat măcar o noapte, ceva se va intâmpla. Luam deja somnifere la greu, dar și cu astea, mă trezeam dupa scurt timp, și nu mai puteam adormi. Și când nu dormi, ce faci? Te gândești, iar noaptea și gândurile sunt negre.

După o poveste scurtă, Erhard Seiler mi-a zis că de ce nu am inceput cu faptul că am boala Lyme, că probabil și asta influentează masiv țiuitul in urechi. După care mi-a spus o frază care mi-a schimbat viața. Suna așa:

Ai noroc că prietenul meu cel mai bun este directorul unei clinici, singura din lume care vindecă Lyme-ul cronic printr-o metodă inovativă, pe care au dezvoltat-o timp de peste 20 de ani. Aceste vorbe au insemnat pentru mine mai mult decât tot ce am auzit in ultimii 2 ani, și simțeam cum sperantele mele incep să renască. A doua zi ne-am dus in Germania, la Bad Aibling, clinica St Georg, unde am intrat direct la domnul doctor Douwes, directorul clinicii. I-am povestit tot periplul meu, s-a uitat mai atent la analizele facute la Borrelia Center din București, și mi-a zis că este vorba fără echivoc de Lyme, iar vestea și mai bună a fost că după tratament s-ar putea ca tinnitusul să se diminueze, sau dacă am noroc, să dispară. Deși fizic și psihic eram terminat, pot să spun că ziua aceea a fost una dintre cele mai fericite din viața mea. Știam că poate am o șansă mare să mă fac bine. A doua zi m-am internat, mi-au făcut toate analizele și am și început tratamentul. Acesta a constat în administrarea unui complex de vitamine și a unui antibiotic foarte puternic timp de 2 săptămâni, combinat cu tot felul de tratamente de ionizare a sângelui, regim alimentar, iar după șapte zile, sub anestezie generală și supraveghera mai multor medici, m-au băgat într-un fel de cuptor, și mi-au crescut treptat, timp de 6 ore, temperatura corpului la peste 41,5 grade, nivel la care bacteria Borrelia moare. Această procedeură s-a repetat din nou peste 7 zile. Deja după prima ședință, tinnitusul mi-a scăzut la jumătate din intensitate, iar pe mine m-a cuprins un val imens de fericire și optimism, pentru că în sfârșit puteam să dorm, și speranța că mă voi vindeca a crescut exponențial. Deja am început din nou să visez din nou la viitor, alături de soția și fetița mea, familia și prietenii mei. Avema planuri din nou.

Nu cred că există un sentiment mai motivant în viață, decât acela când in fundul unei gropi, unde te chinui și lupți cu toți demonii tăi, cineva coboară o scară. Asta am citit și în ochii pacienților internati acolo, veniți de pe toate continentele. Este incredibil cât de asemănătoare erau poveștile noastre. Aceleași simptome de neînțeles, dureri și neputință. Am văzut pacienți de pe toate continentele, unii care veneau după 20 de ani de antibiotice. Prefer să nu fac aici o descriere a lor. Ceea ce voi povesti însă, este cazul unei fetițe de 14 ani din Africa de Sud, care a fost adusă în cărucior cu rotile, care nu se mai putea mișca, nu comunica și era practic o legumă. După prima ședință de hipertermie, ajutată de asistente, a reușit să coboare în sala de mese, unde toată lumea aplauda și plângea, iar ea reusea să articuleze propoziții de mulțumire. Chiar dacă mai credeam eu în minuni, nu credeam că o să văd vreuna pe viu.

După a doua hipertermie corporală completă, am ieșit foarte slăbit, dar eram liniștit, și puteam dormi, ceea ce a fost incredibil. A urmat externarea, încă 2 luni de suplimente și vitamine, iar viața mea a început să prindă cheag. După 1 lună deja mă dădeam cu bicicleta, alergam ușor și mă bucuram de fiecare clipă a fiecărei zile. Doctorul Dauwes mi-a spus că în principiu nu mai trebuie să mă întorc, este posibil să mai am episoade recurente, dar ele vor fi tot mai rare și iși vor pierde din intensitate. Așa s-a și întâmplat. Atunci când l-am întrebat care ar fi lucrul de care ar trebui să mă feresc cel mai mult, a zis că electrosmogul,( de pilda folosirea telefonului mobil la ureche) mediul cu mucegai, zahărul, carnea cel puțin o perioadă, și epuizare fizică. Ca și recomandare, a spus să mănânc multe fructe, să evit laptele și produsele lactate, și să beau în fiecare dimineață pe stomacul gol suc de frunze de țelină, adică Apio.

Știind asta, am învățat să trăiesc cu aceste stări, care s-au rărit la 2-3 pe an, și care nu țineau mai mult de câteva zile. In acestea stau cuminte, vegetez, și mă bucur pentru că știu că vor trece repede. Mi-a fost de foarte mare ajutor că am devenit vegan, și am ținut acest mod de alimentație aproape doi ani jumate. A fost perioada când am avut cea mai multă energie. Acum sunt foarte bine, am o viață absolut normală și minunată, de care mă bucur în fiecare zi din plin. De peste 2 ani nu mai iau nimic in afară de câteva cure de magneziu si calciu, mai ales înaintea perioadelor de efort.

Aceasta a fost calea mea până acum. Nu știu dacă e valabilă și se potrivește și altcuiva. Sunt la dispoziția oricui legat pe aceasta temă, și dacă doar o singură persoană reușește să-și schimbe viața în bine datorită acestei postări, înseamnă că mi-am atins țelul.

Încă un motiv de fericire”.