Interviu cu preot prof.univ.dr. Constantin Necula, distins slujitor al bisericii creștine, cărturar, profesor teolog și gazetar de marcă.
Bogata activitate a preotului Constantin Necula, în cele patru ipostaze publice pe care le îndeplinește plin de har și dăruire, este cunoscută cititorilor noștri. Puțini cunosc, însă, elemente definitorii din viața părintelui atât de îndrăgit nu numai de sibieni, ci de toată România. Unul ar fi legământul domniei sale cu Țara: „sunt gata oricând, cu prețul vieții, să-i fiu ostaș”!
Când ați decis să vă dedicați viața slujirii patriei cu crucea și Biblia, ați avut un model sau a fost o decizie izvorâtă din sentimentele dvs.? Altfel exprimat, ce v-a determinat să vă consacrați viața sacrei misiuni de slujire a neamului cu Biblia în mâini și cu crucea în frunte?
Nu cred că a fost doar determinarea mea. Am visat să ajung ofițer și am făcut tot ce mi-a stat în putință să fiu cât mai demn pentru Armata României. În clasa a VIII-a, la vizita medicală, am aflat că am o discromatopsie, pe vremea aceea inacceptabilă în ce privea sănătatea unui viitor ofițer. Și gata. Am decolorat visele și m-am apucat de treabă. Disciplina militară la care visam nu m-a părăsit, am continuat să iubesc istoria Țării și să fiu un elev cuminte. Poate prea implicat în activități extrașcolare – inclusiv UTC, dar acelea au avut darul de a mă face foarte comunicativ și bun coechipier. Am absolvit Liceul de Științe ale Naturii din Brașov și am vrut să devin… jurnalist. Am ratat admiterea, în 1989, la ASE la București și am plecat să-mi satisfac stagiul militar, la Divizionul 5 Apărare Antiaeriană din Herești-Hotarele. Strașnică școală de viață! Aici am ajuns să știu că, în afară de teologie, nu-mi doresc nimic. Un an, întors acasă, am fost sursă de mirare pentru mulți. În 1991, intram primul la teologie, dar deja descoperisem frumusețea ei. Nu a fost o decizie particulară. Ci o chemare la care, sper din toată inima, am răspuns cu toată inima.
Care au fost principalele momente care v-au marcat viața, după obținerea studiilor universitare, în calitate de paroh, profesor universitar, scriitor și gazetar?
În primul rând, hirotonia în diacon, petrecută la Cisteiu de Mureș, în 1994, de 20 noiembrie, cu o zi înainte de Intrarea în Biserică a Maicii Domnului. Sunt hirotonit diacon de IPS Andrei, azi la Cluj, IPS Antonie, Mitropolitul de atunci al Ardealului întreg, fiind extrem de bolnav. În 1996, în ianuarie, de Sfântul Antonie cel Mare, am fost hirotonit de IPS Antonie, revenit acasă. Eram deja preparator și de a doua zi am devenit și duhovnic, alături de propriul meu duhovnic, părintele Mihai Iosu. Paralel cu efortul de a sluji, am început cariera universitară și pe cea de jurnalist. Scriu cu plăcere și cu destindere. Sunt îndrăgostit de tot ce a reprezentat efortul media al Bisericii și sper să fiu un atent continuator al marilor condeie din Ardeal. Primul articol mi-a apărut într-o foaie a studenților, iar primul oficial în revista „Iisus Biruitorul” din Sibiu, cred că se intitula „Despre falsul profet și falsa lui profeție”. L-am scris de vreo șase ori pe calculator, nefiind obișnuit cu computerul. Și acum, pentru destindere, folosesc scrisul de mână. Îl simt mai cald, mai al meu…
Despre scriitorul profesor conferențiar universitar dr. Constantin Necula ce ne puteți spune? Cum s-a îmbinat rugăciunea cu tâlcuirea cuvântului scris?
Slujirea preoțească are în fundamentele sale suficientă argumentare a harismei scriitoricești. M-am lăsat provocat de grijile ce lovesc Biserica, așa am început să scriu. Perioada petrecută în Italia, scurtă și plină de muncă, mi-a adus dinainte o Europă debusolată și violența atacurilor împotriva Bisericii m-au pus în gardă încă din 1996. Poate că aș fi fost un polemist mai arțăgos dacă nu mă oprea reverenda și statutul preoțesc. Apoi, viața mea de duhovnic în Facultatea de Teologie m-a obligat la predică și meditație, dialog și cordialitate cu mai tinerii mei colegi, studenții. Așa am descoperit bucuria dialogului și împreună descoperirii sensurilor Scripturii. S-a adăugat lucrarea misionară pe care o desfășuram prin intermediul Oastei Domnului și de acolo toate celelalte fronturi de propovăduire deschise prin voia lui Dumnezeu – în spitale, penitenciare, școli, universități, ori în diverse întâlniri cu oamenii.
Cum ar arăta un bilanț literar?
E dificil de spus, pentru că refuz să fac vreun bilanț. Deocamdată. Sunt 60 de titluri de carte, sute de articole și zeci de studii. Dar ele nu sunt esența alergării mele umane. Scriu pentru a-mi limpezi crezul. Pentru a rămâne încadrat în vocația învățătorească. Cred că jurnalismul, scrisul în general, este un amvon deschis spre ceilalți.
La ce proiecte literare lucrați în prezent, dar și în perspectivă?
Sunt finalizate două cărți, una de predici și o alta de specialitate – un curs pentru cei de la Master. Urmează efortul de a finaliza editarea și publicarea unor volume de predici ale lui I. Broșu, I. Lupaș și Gheorghe Maior – un soi de recuperare a memoriei amvonului ardelean. Desigur că, între timp, continui colaborarea la reviste de specialitate și la jurnale, cea mai importantă fiind cea de la revista „Citta di Vita”, din Florența, al cărei responsabil pe segmentul relației Occident-Orient sunt, sub direcțiunea unui minunat prieten, părintele Eugen Răchiteanu, un franciscan remarcabil. Am de lucru și asta îmi face bine.
Numele dvs. este prezent în paginile publicațiilor locale, dar și în altele cu apariție la nivel național. Vă propun să ne vorbiți și despre publicistul și gazetarul Constantin Necula.
Am scris și scriu din nevoia de a oferi alt diapazon știrii decât cel obișnuit. Mă bucur enorm că oamenii au înțeles aceasta. Scriu pentru că sunt convins de eleganța scrisului și cred în schimbarea culturii sociale pe seama scrisului de presă. Ca și în cazul participării la emisiuni, unele deloc detensionate, am încercat să-mi fac corect lecțiile, să nu intru în jocul falsificării istoriei.
Vă propun să ne vorbiți mai pe larg despre activitatea depusă în redactarea prestigiosului ziar șagunist „Telegraful român”. În acest context, să ne punctați și câteva repere istorice din această publicație, care deține poziția de primat în presa și publicistica românească.
La „Telegraful român” sunt cooptat în colectivul redacțional numai în ceea ce privește materialele reprezentative pe latura catehetică și omiletică, fiind unul dintre cei care particip cu scrisul meu la menținerea sa în topul lecturilor oamenilor obișnuiți cu el. Sunt supărat că nu putem face mai mult pentru a fi mai prezent pe piața jurnalelor românești, că el rămâne oarecum prins în ecluza lecturii preoților noștri și a unui număr restrâns de cititori. Sunt articole, seriale de documentare ori luări de poziție care ar merita soarta unor site-uri de știri. Dar cred că e mai bine așa. Multă vreme, „Telegraful român” a fost nava amiral a presei bisericești din Ardeal. „Telegraful român” este un ziar bisericesc – azi foaie bisericească editată de Arhiepiscopia Sibiului, întemeiat de Mitropolitul Andrei Șaguna din nevoia de a comunica duhovnicesc și politic, cultural și național cu poporul credincios din Ardeal. Era epoca în care Europa realiza un intens progres de comunicare prin presa scrisă. „Telegraful român”, al cărui prim număr vedea lumina tiparului la 3 ianuarie 1853, avea să devină una dintre cele mai citite și apreciate producții jurnalistice ale Ardealului și României Mari. Apărea de două ori pe săptămână (până în 1863), apoi de trei ori (1863-1918). După momentul Unirii, avea să apară săptămânal, inclusiv în perioada comunistă. Printre redactori se numără profesori de teologie, publiciști și etnografi, oameni implicați în cercetarea istorică a vremii. Numele lor, apărute pe frontispiciul jurnalului, erau măsura verticalității de atitudine și a calității scriiturii. Nu putem să-i pomenim pe toți, dar trebuie știut că primii au fost Aron Florian, Pavel Vasici, Zaharia Boiu, Nicolae Cristea, Matei Voileanu… Lor se adaugă în timp teologi de marcă, Dumitru Stăniloae sau Nicolae Mladin fiind doar două exemple din lunga sa istorie. Nu avem de a face cu un simplu ziar bisericesc, cum ar crede unii, ci cu o tribună culturală în care s-au plămădit o serie din ideile naționale și din actele de curaj și rezistență la politica abuzivă și provocatoare a Vienei și Budapestei. Pentru istoricul atent, „Telegraful român” reprezintă, cu adevărat, o excelentă sursă de cunoaștere a vremurilor și oamenilor din Biserică atenți să nu cadă pradă vremurilor. Faptul că este primul ziar scris cu litere latine, că aici publică mari poeți ai Neamului și parte din polemicile lansate în el aveau să marcheze cultura românească, îl scot din aria unui simplu jurnal de știri bisericești.
Recent, ați încântat publicul cu prelegerea „Crucea – axa satului românesc de odinioară”, ținută în aula Facultății de Medicină a Universității „Lucian Blaga” din Sibiu. Vă propun să punctați câteva repere din conținutul acestei valoroase prelegeri.
E dificil în lumea modernă, extrem de neatentă la rostiri, să comunici o serie de puncte de reper în ce privește etnografia, teologia populară și cultura socială a satului românesc. Am beneficiat de ajutorul Mirelei Crețu, un excelent etnolog și muzeograf, și asta a contat mult într-un dialog, sper eu, luminos. Am vorbit despre crucea Mântuitorului ca axă a satului pornind de la ideea satului-clopot care marchează, în Ardeal, scrierile lui Liviu Rebreanu, reamintind dimensiunea eshatologică a gândirii populare, astăzi amputată de imediatul consumist. Cred că am reușit să povestesc frumos despre rostul Crucii așezată în rosturile de viață ale satului, despre relația cu Liturghia și implicit cu Euharistia a țăranului român, pe când această demnitate umană nu ajunsese termen peiorativ. Sunt băiat de Brașov, crescut în cartier muncitoresc, dar și în crestele de lumină ale Șcheilor Brașovului – cel mai sat dintre sate – și în Maramureșul bunicii și mamei mele. Am descoperit lumina credinței într-un sat oltenesc și acolo am căutat să deschid ochii mai atent și pe valoarea gesturilor de ritual ce însoțesc Săptămâna Patimilor. Dincolo de lectura din cărți, m-au bucurat și m-au crescut oamenii, de aceea poate că pentru a-mi răspunde dilemelor despre viața vie a Crucii am cercetat, scris și rescris povestea ei. Lucrarea mea de licență „Paștele Crucii” propune o analiză de teologie catehetică și morală asupra săptămânii ultime din Postul mare, a Patimilor și are în centru crucea. Așa am început conferința, în urmă cu 23 de ani…
foto: arhiva personală Constantin Necula
A avut distinsul preot prof.univ.dr. Constantin Necula de-a face și cu armata?
Sigur. Am făcut Armata, cum am spus, la Apărare Antiaeriană, fiind specializat în Transmisiuni și planșetă. Am făcut nopți și zile de gardă, am lucrat în câmp mult, prea mult pentru a mă socoti la vremea Revoluției instruit. Decembrie 1989 a fost o lună infernală, oboseala și frigul îndurat în vremea aceea mi-au ieșit greu din oase, iar emoția legată de libertatea câștigată prin moartea oamenilor nu îmi trece niciodată. Sunt, în fiecare decembrie, dinaintea unei morți aproape iminente. Și mă doare batjocura la care sunt supuși eroii și urmașii lor de o societate fără coloană vertebrală. Sunt încă datori ofițerilor și subofițerilor mei, colegilor mei de arme și celor care ne-au făcut să înțelegem că viața e deasupra sensurilor meschinăriilor noastre. După facultatea de teologie, am ținut aproape de Academia Forțelor Terestre și m-am bucurat de prietenia comandanților ei, dl. general Nicolae Uscoi fiindu-mi exemplu în munca alături de tinerii de vocație. Și pe actualul comandant rector, dl. general Ghiță Bârsan, îl socotesc un om minunat, creator de școală militară, ceea ce nu este ușor deloc. Mă bucur de fiecare dată când revin în rândul ofițerilor, subofițerilor și studenților militari. Ultima acțiune, de la Academia Forțelor Aeriene, găzduită de dl. comandor Gabriel Răducanu, m-a bucurat enorm, aducându-mi aminte de tot ceea ce a însemnat viața în rigorile ostășești. Nu mă socotesc eliberat de jurământul față de Țară și recunosc că sunt gata oricând, cu prețul vieții, să-i fiu ostaș. Cred că nici un coleg din leatul meu nu a pierdut emoția unui indicativ Radu cel Frumos.
Constantin Necula în perioada serviciului militar obligatoriu / foto: arhiva personală
V-a fost de folos cu ceva în viață serviciul militar obligatoriu și, dacă ar fi să întoarcem roata timpului, ați mai accepta să răspundeți prezent la ordinul de chemare la încorporare?
Cred că e important să subliniez că mi-a fost greu, m-am întrebat deseori ce caut în armată, dar când am văzut cum oamenii aveau nevoie de siguranța dată de noi ca militari, când am remarcat cordialitatea prin care percutau alături de noi, pe care am redescoperit-o în misiunea preoțească deseori, mi-am motivat mai ușor tensiunea în serviciul militar. Și mai este ceva. La fiecare veste că ne moare un ostaș pe câmpul de luptă, ori în antrenamente, în viața reală a milităriei lui, mă plec în genunchi ca pentru un camarad de arme. Eu simt că încă servesc Patria…
Ce satisfacții trăiți în postura de slujitor al Bisericii Ortodoxe Române, scriitor și publicist?
Cel mai mult mă impresionează dragostea oamenilor. Sunt confruntat deseori cu un soi de emoție specială. Mă gândesc la părinții mei, tata deja plecat în veșnicie, și caut să nu-i fac de rușine. Satisfacția cea mai mare o am din aceea că oameni care nu cunosc și de aceea nu iubesc Biserica constată că se poate și altfel. Că Biserica e viață, nu împăiere sufletească.
Dorește părintele Constantin Necula să transmită un mesaj cititorilor publicației în care va apărea acest interviu, precum și militarilor armatei române de astăzi?
Îi rog să se țină sănătoși și bucuroși sufletește. E nevoie de oameni buni ca să ne înviem Țara și să n-o mai lăsăm pătimitoare pe Golgota istoriei… Vă mulțumesc și dvs. că m-ați învrednicit de aste întrebări, onorând un sergent în rezervă.
A consemnat col.(r.) Victor Neghină
