Deşi în calendarele ortodoxe Duminica aceasta poartă numele de „convorbirea lui Iisus cu Nicodim“, trebuie să recunoaştem că cele cinci versete ce le conţine sunt numai parte din această convorbire care dăruieşte fundament desăvârşit credinţei noastre.
pr. conf. univ. dr. Constantin NECULA
Dintâi, ne-am întrebat oare de ce Părinţii Bisericii, alcătuitori ai acestei împărţiri de text dumnezeiesc – strâns între coperţile Evangheliarului – nu au lăsat convorbirea întreagă, adică pornind de la Ioan III, 1 până la capăt Ioan III, 21. Şi mi-am adus aminte de înţelepciunea de demult a bătrânilor care spuneau că niciodată în arc nu aşezi mai multe săgeţi, de vrei să-ţi nimereşti prada. Şi mai apoi mi-am adus aminte că, în fond, convorbirea aceasta (din Ioan III) se va încheia (dacă s-a încheiat vreodată…) cu gestul de ucenic deplin pe care Nicodim, dimpreună cu Iosif din Arimateea, îl va face la momentul în care cele rostite la întuneric se cereau adeverite la lumina faptelor camaradereşti (Ioan 19, 39 ş.u.).
Întâia mărturie
Iată dar că numai o parte a discuţiilor de taină ne este pusă la inimă de ritmul liturgic al Bisericii. Să nu uităm că, în ordinea trupului liturgic, care în Biserica Ortodoxă îşi marchează începutul cu 1 septembrie, aceasta este cea dintâi mărturie: „Că într-atât a iubit Dumnezeu lumea, încât pe Fiul Său Cel Unul Născut L-a dat, pentru ca tot cel ce crede într-Însul să nu piară, ci să aibă viaţă veşnică“ (Ioan 3, 16). Şi desigur, de la această mărturie despre Sine – a lui Dumnezeu despre Dumnezeu – trebuie să plece fundamentarea întregii noastre credinţe. Este clar că Evanghelistul Ioan, trecând prin cuvinte convorbirea între Nicodim şi Hristos Domnul, face lucrul pedagogului. Mai întâi arată că fără Botez (Ioan 3, 3 şi 3, 5), şi acela temeluit pe veşnicia dragostei jertfitoare a lui Dumnezeu, nu se intră în Împărăţia Cerurilor, pentru ca, mai apoi, să arate că, în fond, un Botez despre al cărui conţinut nu ştii şi nu trăieşti nimic, n-are folos decât în iconomia Duhului şi nicidecum în lucrarea spre desăvârşire.
Nu putem fi superficiali
Impresionat că prima pagină a evangheliei liturgice conţine această declaraţie de dragoste a lui Dumnezeu către lume, lumea aceasta pe care o boscorodim mai tot timpul, dar care în ochii lui Dumnezeu are valoare preaplină. Este dragostea aceea care ţine într-însa adevărul credinţei noastre. Nu de puţine ori rămânem analfabeţi în Ortodoxie, pentru că nu-L iubim suficient pe Dumnezeu, pentru că aşa cum suntem superficiali în ceea ce numim, pământeşte, dragoste, suntem superficiali şi în dragostea către Dumnezeu. Cântăm, citim la Scriptură, învăţăm pe de rost zeci de pagini din cutare sau cutare autor, dar în dragostea noastră n-am crescut în nici un chip, n-am încercat, înainte de a da conţinut de cuvinte mărturiei noastre, să dăm conţinut de dragoste, de adevăr viu…
Pocăinţă şi smerenie
Vorbind despre credinţă, Avva Paisie Aghioritul – pe care l-am amintit şi în predica trecută – o leagă mereu de pocăinţă şi smerenie. Iar la o întrebare – care ne priveşte şi pe noi – părintele dă un răspuns a cărui luciditate aduce cu cea evanghelică: „Părinte, dacă cineva nu trăieşte în pocăinţă, dar slavosloveşte pe Dumnezeu, este primită de Dumnezeu slavoslovia lui?“ „Nu. Cum, oare, să primească Dumnezeu această slavoslovie? Unuia ca acestuia îi trebuie lucru întru pocăinţă. Căci dacă rămâne în păcat, la ce îi foloseşte să spună: «Slavă Ţie, Celui ce ne-ai arătat nouă lumina…»? Aceasta înseamnă obrăznicie. Ceea ce se potriveşte să spună este numai aceasta: «Îţi mulţumesc, Dumnezeul meu, că nu trimiţi un trăsnet să mă ardă», pentru că acest fel de slavoslovie are pocăinţă“ (Cuv. Paisie Aghioritul, Cuvinte duhovniceşti, III, (…), Ed. Evanghelismos, Buc., 2003, p. 184).
Cheia Crezului
Poate că e motivul pentru care, în permanenţă, Biserica cere reafirmarea credinţei, mărturisită la Botez, naştere de sus, din apă şi din Duh, a cărei cheie este tocmai: „Cel ce crede într-Însul nu este judecat, dar cel ce nu crede a şi fost judecat…, fiindcă nu a crezut în numele Celui Unul-Născut, Fiul lui Dumnezeu…“ (Ioan 3, 18).
Pentru că mereu în iconomia Bisericii, Taina Pocăinţei, botezul lacrimilor, a însemnat o reaşezare în taina cu Dumnezeu a Împărăţiei Sale, fără de care nu există mântuire. În acest sens s-au referit toţi Părinţii Bisericii la Taina Spovedaniei. Ca o baie care readuce curăţia Botezului.
Momentul examinării
Poate că Biserica a rânduit la începutul anului liturgic, bisericesc, ca primă Evanghelie aceasta, aducându-ne mereu aminte de cuvintele Sfântului Niceta de Remessiana, care, referindu-se la scrutinul de întrebări şi răspunsuri care este conţinut în slujba Botezului, sublinia: „Cred că i s-a spus scrutin pentru că este momentul încercării şi al examinării. Este necesar să punem la încercare de mai multe ori urechea – cea care a transmis memoriei noastre învăţăturile de credinţă, pentru a verifica în ce fel a reuşit memoria să reţină şi cât din cea ce a ascultat, şi cu ce inimă a primit învăţătura căreia trebuie să fie fidelă (…)“, continuând mai apoi (în legătură cu lepădările de satana şi mărturisirea Crezului), „în mod cert în toate păcatele care sunt comise nu lipseşte lucrarea diavolului – prin aceasta înţelegând fie maşinaţiunile aceluia, fie seducţiile sale. În acţiunea de a se elibera de acest mare rău şi de a se elibera din lanţurile în care acest duşman ne-a legat mâinile la spate, catehumenul pronunţă cu sinceritate: «Cred în Dumnezeu Tatăl, Atotţiitorul» şi restul simbolului de credinţă“.
Iată dar cum, învăţând despre iubire, învăţăm şi să iubim ceea ce Dumnezeu ne-a dăruit – Ortodoxia ce-L poartă pe Hristos în bucuria cerului. Către noi, păcătoşii şi neatenţii la tezaurul de cer azuriu care-l ţine în sine Biserica.
