„Există două căi prin care dacă nu putem învinge bolile, le facem desigur suportabile: sau le integrăm în organismul nostru în aşa măsură încât nu le mai considerăm venite din afară ca elemente străine şi detaşate de noi sau printr-un efort intern încercăm să ne ridicăm deasupra nivelului la care se menţine boala în organismul şi conştiinţa noastră.
Procesul de integrare a bolii este de fapt un proces de interiorizare: creştem boala în noi înşine, o asimilăm imanent în viaţa noastră. Ne educăm în a considera accidentul ca natural şi răul ca perfect firesc. Această cale este cea mai frecventă şi cea mai uşoară: să vrei să uiţi prezenţa în tine a ireparabilului.
Fiecare boală reuşeşte să ne domine într-o anumită măsură: ea atinge un nivel în fiinţa noastră până la înălţimea căreia tot ce se petrece în noi trece prin acest fenomen al bolii. Dar pentru ca ea să nu ne înghită şi să ne absoarbă întregul conţinut al fiinţei, trebuie ca printr-o încordare infinită să ne ridicăm deasupra nivelului bolii, să atingem un nivel superior, din înălţimea căruia putem stăpâni boala ca pe un proces firesc. Mărim în această încordare pulsaţiile existenţei noastre, o intensificăm de rezistenţele ei. Totul este să atingem un nivel superior nivelului bolii. În cea mai groaznică criză, o strângere de pumni, o tensiune nervoasă, o voinţă de afirmare organică, o pulsaţie ca-ntr-un trăsnet al firii ne salvează şi ne înviorează ca o baie de arome. Dacă am putea oricând să facem din sufletul nostru o convergenţă de elanuri ca o fântână săritoare, depresiunile şi bolile ar fi eliminate spre periferia fiinţei noastre. Singura salvare din ghearele bolilor: să ajungem la acel nivel în care pulsaţiile vieţii evoluează până la încleştare, până la nivelul unui extaz organic.
De ce n-am putea converti bolile în resorturi ale misiunii şi ale destinului nostru?
Nu macină boala zi şi noapte materia din noi şi n-o face ea capabilă de vibraţii pe care nici deliciile cele mai pure nu le ating? Şi ce este boala dacă nu o trezire din somnul materiei?”
„Dacă nu vom învăţa să facem boala pozitivă de ce să trăim mai departe cu regretul unei vieţi pierdute? De ce să ne jelim în faţa unui dezastru, când el ar putea deveni începutul unei serii de iluminări? Şi toate suferinţele care ne-au întunecat faţa nu sunt ele tot atâtea izvoare ale schimbării noastre la faţă?
Boala ne aduce în stări de vibraţii pe care normal nu le avem. Ca să facem însă boala fecundă şi s-o convertim în resort al dinamismului nostru intern, intensificarea la paroxism a vibraţiilor este o condiţie esenţială. Există o adevărată metodă a „vibraţiei totale”, care ne prezintă căile de purificare internă, de exaltare în vibraţiile intime. Trebuie să atingem o tensiune psihică în care tot ceea ce trăim să fie o creştere în vibraţii. Încordările intime trebuie să fie atât de mari încât actele de voinţă faţă de acest paroxism să apară ca simple acte reflexe. Dacă în stadiul în care boala ne domină voinţa este paralizată şi ştearsă în stadiul de fructificare a bolii realizăm un adevărat salt peste voinţă.”
„Suntem adânci cu adevărat numai în boală, iar când ajungem stăpâni pe boală devenim mai mult decât suntem, ne creăm pe noi înşine.”
Acestea sunt citate din „Cartea amăgirilor”, Emil Cioran, 1936.
Elena OLARU MIRON
