Primăria Șelimbăr a publicat pe pagina de Facebook a instituției „o scurtă lecție de istorie”, la marcarea a 425 de ani de la Bătălia de la Șelimbăr.
Foto: Facebook Primăria Comunei Șelimbăr
„Ne aflăm astăzi pe locul unde, acum 425 de ani, a avut loc confruntarea dintre oastea Țării Românești, condusă de Mihai Viteazul și cea a Transilvaniei, condusă de cardinalul Andrei Bathory. Cunoscută de noi astăzi drept Bătălia de la Șelimbăr, acesta a fost cea care a deschis calea cuceririi Transilvania și unificării acesteia cu Țara Românească și, mai apoi, în 1600, cu Moldova sub conducerea lui Mihai Viteazul.
Situația țărilor române, la finalul secolului al XVI-lea, era una complicată, iar pericolul de a fi transformate în pașalâcuri, era extrem de mare. În contextul reluării luptelor lui Mihai Viteazul cu otomanii, Sigismund Bathory, principele Transilvaniei, părăsește tronul în favoarea cardinalului Andrei Bathory, vărul său care era adept al politicii polone care promova pacea cu otomanii. În această situație, Mihai Viteazul s-a văzut lipsit de ajutor în fața pericolului otoman, fapt care l-a determinat să intervină în Transilvania pentru a readuce acest principat în lupta anti-otomană.
Susținut de boieri, Mihai Viteazul a decis să preia inițiativa și, după ce l-a informat și a obținut acordul împăratului Rudolf al II-lea al Sfântului Imperiu Roman, a trecut la planificarea expediției peste munți. Oastea munteană a intrat în Transilvania pe două direcții. Gruparea principală, comandată chiar de Mihai Viteazul, a pornit din Ploiești, a trecut munții prin Pasul Tabla Buții, Prejmer, Făgăraș. Cea de-a doua grupare, aflată sub conducerea lui Radu Buzescu și a banului Udrea, a pornit deplasarea către Sibiu, concomitent cu gruparea principală, pe direcția Văii Oltului și a Pasului Turnu Roșu. La 16/26 octombrie 1599 cele două grupări au făcut joncțiunea la Tălmaciu, au ajuns la Veștem, iar la 17/27 octombrie 1599, oastea munteană a ajuns să ocupe Șelimbărul, fiind gata de luptă.
Izvoarele istorice nu concordă în ceea ce privește numărul ostașilor lui Mihai Viteazul. După toate probabilitățile ei nu depășeau cu mult 20.000 de oameni. Artileria munteană avea în compunere aproximativ 180 de piese de artilerie de diferite dimensiuni, acestea fiind amplasate în fața celor două linii de dispunere a trupelor. De cealaltă parte, oastea Transilvaniei însuma aproximativ 16.000 de ostași, iar comanda acesteia i-a fost oferită de către principe, lui Gaspar Kornis. În fața celor trei linii de dispunere a trupelor se aflau cele 45 de piese de artilerie.
Cardinalul Andrei Bathory, principele Transilvaniei, cu garda sa, se afla la ceva distanță de locul de dispunere a celor două oști.
Bătălia a început la ora 9.00 a cu o pregătire de artilerie, de ambele părți, urmată de o sângeroasă luptă corp la corp încât „văzduhul întreg se umplu de strigăte, de răcnete, de zdrăngănitul săbiilor îngrămădite, în sfârșit de pucioasă, de ciocnirea grozavă a sulițelor ce străluceau printre tunuri”.
Unul dintre cele mai importante momente ale bătăliei care a și decis soarta acesteia a fost acela în care Gaspar Kornis, comandantul trupelor transilvănene, a fost capturat împreună cu suita sa de către munteni: „soldații și principele s-au cutremurat când au văzut că aproape toate trupele au căzut fără conducători în mâinile dușmanului”, după cum remarca un contemporan al evenimentelor. Astfel, în jurul orei 15.00, soarta bătăliei era aproape decisă în favoarea lui Mihai Viteazul. Fără să mai aștepte finalul bătăliei, intuind înfrângerea armatei sale, cardinalul Andrei Báthory a părăsit în grabă câmpul de luptă însoțit de garda sa. După câteva zile acesta a fost prins și decapitat de către secui. Resturile armatei Transilvaniei s-au retras, în panică, spre Sibiu, sperând să se salveze la adăpostul fortificațiilor sale, dar sibienii au închis porțile orașului și au refuzat să-i primească. Ulterior, în aceeași zi, Sibiul a recunoscut victoria lui Mihai Viteazul, închinându-i-se.
Pierderile umane, în urma bătăliei, au fost numeroase de ambele părți. Sursele vremii amintesc de peste 2.000 de morți din rândurile oștii Transilvaniei și peste 1.000 de prizonieri. Cât despre pierderile oștii lui Mihai Viteazul nu se cunosc informații, dar probabil au fost și ele considerabile. Pe locul Bătăliei a fost ridicată o Troiță, în 1925, prin eforturile și grija Asociației Cultul Eroilor, a Asociațiunii ASTRA și a membrilor comunităților Șelimbăr și Sibiu.
În concluzie, victoria obținută pe câmpul de luptă în Bătălia de la Șelimbăr a creat condițiile intrării triumfale a lui Mihai Viteazul în capitala Principatului Transilvaniei, Alba Iulia, la 1 noiembrie 1599. Unificarea celor două țări românești, cu această ocazie, a fost realizată din considerente pur militare și politice, nu etnice sau naționale, așa cum lasă unii să se înțeleagă din scrierile lor astăzi. Readucerea Transilvaniei în tabăra antiotomană era absolut necesară pentru continuarea luptei începute încă din 1594 împortiva Înaltei Poarții.
Bătălia de la Șelimbăr a reprezentat începutul unificării, ce-i drept pentru o scurtă perioadă de timp, a celor trei țări românești sub conducerea lui Mihai Viteazul, faptă care a devenit, în prima jumătatea a scolului al XIX-lea simbolul românilor în lupta lor pentru unificarea principatelor într-un singur stat național unitar, deziderat împlinit la 1859, respectiv 1918.
Așadar, Bătălia de la Șelimbăr este unul dintre momentele de referință ale națiunii române și ar trebui să i se acorde mai multă atenție.
Dr. Toma-Cosmin ROMAN”
