Nici nu se putea ca Ateneul Român să facă o alegere mai bună pentru sărbătoarea zilei noastre naționale decât Filarmonica de Stat din Sibiu. Și nici nu se putea că Filarmonica sibiană să aleagă, pentru această ocazie, un program mai potrivit.
Un program curajos, ieșit din tipare și care sper să influențeze, prin conținutul lui, inconfortul sau chiar teama celor indeciși să includă în repertoriul formațiilor de gen mai multe compoziții noi. Cine s-ar fi așteptat ca cinci lucrări de muzică simfonică contemporană, dintre care trei semnate de compozitori mai puțin, sau, pe aici, deloc cunoscuți melomanilor, să umple până la refuz Ateneul (desigur, în afara festivalurilor dedicate acestei muzici),schimbând astfel conceptul tradițional de concert simfonic? Cine s-ar fi așteptat ca una dintre cele mai vechi formații simfonice din țară, dacă nu chiar prima, să se plieze până la contopire pe muzica modernă, interpretând-o cu aceeași rară dăruire, înțelegere și intuiție ca pe Bach, Beethoven, Mozart, Ceaikovski, etc? Cineva s-a așteptat! A crezut, a riscat, mizând totul pe o carte și a câștigat. A câștigat nu doar un succes de o seară (de fapt de două), ce-i drept răsunător, ci unul cu reverberații puternice, cu ecou prelung și greu, dacă nu chiar imposibil de uitat. Și a câștigat nu numai el, dirijorul și directorul Filarmonicii Cristian Lupeș (căci despre el este vorba) ci noi toți. Noi toți, pentru că vreau să cred că după un astfel de concert, cu un asemenea impact, deopotrivă asupra profesioniștilor ca și a melomanilor avizați sau mai puțin avizați, Ateneul își va deschide larg brațele, oferind statutul de invitat atât Filarmonicii în cauză, dirijorului ei, cât și pe rând compozitorilor și soliștilor care au adus atâta prospețime și respectuoasă noutate în acest templu al artei devenit simbol. Spuneam că nici nu se putea ca Ateneul român să facă o alegere mai bună pentru sărbătoarea zilei noastre naționale și nici nu se putea ca Filarmonica sibiană să aleagă un program mai potrivit deoarece repertoriul cântat, format din patru concerte pentru instrumente solo și orchestră și o poemă simfonică, s-a asortat cum nu se poate mai bine cu interiorul sălii Ateneului, continuând sonor, istoria din renumitele-i picturi murale de pe pereți, de la Decebal la Cuza și până în prezent, prin cultura, știința, religia, performanța tehnică, abilitatea artistică, conținutul tradițional, orchestrații moderne, instrumente solistice mai puțin bătătorite din tezaurul nostru românesc, regăsite în lucrările oferite ascultătorilor. Vacarmul din sală, cauzat de mult prea multa lume și de rătăcirea unei părți din ea, printre frumusețile acestui edificiu, a fost brusc curmat de apariția foarte tânărului domnișor Oliver Frankel care, după ce a atacat La-ul pe pian, a cântat cu vocea sa cristalină, clară, limpede și cu o dicție perfectă Imnul Național imprimând evenimentului o solemnitate regală. După aplauzele frenetice bine meritate a urmat primul concert al serii „Concerthimne, Op.133 pentru pian și orchestră de coarde ” de Liviu Dănceanu, o lucrare dificilă, complexă dar plină de trăire și emoție adâncă. De fapt, o rugăciune spusă pe două planuri paralele: unul splendid tălmăcit de pianist, grav, zbuciumat, puternic, de parcă ar fi vrut să fie auzită și un altul suav, cu pâlpâieli de duioșie, speranță, suspine dar și bucurie, sentimente încredințate coardelor, planuri care la răscrucea întâlnirilor se împleteau în armonii elevate și subtil românești, pentru ca apoi spre și la final, viorile într-un înfiorant pianissimo să ducă rugăciunea, cu pioșenie cât mai sus,în registrul luminos al credinței. Frumoasă lucrare! „Percutrence – concert pentru percuție și orchestră ” de Gabriel Mălăncioiu a surprins și captat atenția prin limbajul preponderent modal, cu conotații arhaice, în care elemente ritualice din diferite culturi tradiționale se concentrează în „muzici pregnant ritmice” dintre care nu au lipsit nici ale noastre. Am auzit în el și buciumul și toaca și strigăturile specifice jocului românesc. Cuceritor a fost și discursul solistului, percuționistul Doru Roman, un muzician de mare valoare, pentru care nuanțele și diviziunea ritmului nu are limite. A urmat „Ciuleandra pentru pian, percuție și orchestră” (orchestrație Sorin Petrescu) de Andrei Tănăsescu, de fapt o temă cu variațiuni, în care celebrul cântec a fost îmbrăcat în diferite stiluri (lăutăresc, jazz, fanfară, bulevardier, simfonic, modern, care, indiferent de durata lor, au fost cald subliniate și conduse prin travaiul orchestral și dialogul cu soliștii sau dintre soliști (pian- țambal), spre ritmul de joc, foarte apropiat de aromele noastre originale. „Concert pentru pian, percuție și orchestră” de Petre Elinescu a deschis partea a doua a serii. O lucrare preponderent romantică, frumos ocrotită de haine preclasice, clasice, romantice, postromantice, moderne, colorată orchestral și ofertantă pentru soliști, aceiași Sorin Petrescu și Doru Roman, de fapt soliștii serii, care pe lângă virtuțile tehnice pe care le stăpânesc, au înnobilat lucrarea/lucrările cu muzicalitatea, expresivitatea și vitalitatea lor ieșită din comun. Și dacă percuționistul Doru Roman ne-a alintat cu diversitatea ritmurilor și melodicitate lor, pianistul Sorin Petrescu a impresionat prin sunet, tușeu, nuanțe și pledoarii artistice pline de farmec. Finalul i-a revenit, cum altfel decât lui George Enescu, cu a sa „Poema Română, Op.1”, o laudă a patriei dedicată reginei Elisabeta a României, poemă pastelată cu gingașe irizări din temele autentic românești amplificate de orchestrația tradițională care se încheie cu Imnul Regatului.
Pentru această repertorială Quintă Royală a serii, ofer toate felicitările mele Orchestrei Filarmonicii din Sibiu care a excelat în omogenitate, sunet viguros, vibrant, amplu sau suav, siguranță, sprinteneală, expresivitate și demnitate; dirijorului Cristian Lupeș pentru că e așa cum e: nonconformist, curajos, talentat, tenace, vizionar, deținătorul unei vrăji pe care o pulverizează în egală măsură pe scenă ca și în sală, văzând mereu ceva rămas nevăzut de alții; soliștilor Sorin Petrescu și Doru Roman, ambii posesori ai unei valențe interpretative de excepție, către compozitorii serii și, bineînțeles tânărului Domnișor Oliver Frankel care, prin ținuta, eleganța, puritatea și luminozitatea lui a adus trecutul în prezent și ne-a arătat viitorul.
Doina Moga
