Tara von Neudorf… Când am văzut afișul recentei expoziții de artă vernisată la Sibiu în 18 aprilie 2024, fără să-l fi cunoscut pe Sorin Tara până atunci, mi-am zis că trebuie să fie vorba, cu siguranță, despre vreun artist sas plecat pe undeva, prin Germania, revenit pentru a-și expune opera la Sibiu… I-am văzut expoziția, i-am ascultat expunerea, apoi l-am interpelat pe artist.
Vorbind în dulcele nostru grai românesc, cu un vădit accent ardelenesc, am realizat că Sorin Tara este „unul de-ai noștri”! Este român născut aici, în România, stabilit în Sibiu. Atunci, m-am întrebat eu, de unde vine alăturarea aceasta de nume cu sonoritate nemțească? În cele câteva minute cât am reușit să stăm de vorbă la vernisaj, nu am reușit să-mi lămuresc toate întrebările. Așa că l-am rugat pe Sorin Tara să-mi acorde, într-o altă zi, posibilitatea să-i aflu frânturi din povestea vieții sale…
Foto: Ion Talpoș
A fost de acord să stăm de vorbă la o cafea, ca doi vechi prieteni. Nu a fost vorba de un interviu protocolar ci, mai degrabă, de o discuție amicală, care a avut darul să-mi lămurească o serie de semne de întrebare pe care le aveam în legătură cu artistul și opera sa… Ne-am permis reciproc să ne tutuim!
Reporter: Vreau să aflu mai multe amănunte despre tine și despre moșia aceasta, Engelthal, de care se tot vorbește…
Sorin Tara: Spune-mi ce vrei să știi și eu îți spun…
Reporter: Numele tău real este Sorin Budian?
S.T.: Am avut, cândva, numele Sorin Budian. Acum, în buletin sunt Sorin Tara. Budian este numele lu´ taică-meu (din județul Mureș, unde sunt născut, de altfel!), maică-mea fiind de aici, din județul Sibiu. Budian este numele lu´ taică-meu luat după numele unui sat din apropierea altui sat, de unde era el. Un sat la care-i zicea Budâi sau Budiul de Câmpie… Și de acolo vine Budian, numele de familie pe care l-am purtat până pe la vreo 25 de ani, când numele mi-a fost schimbat după numele unei rude pe linie maternă, Sorița Tara din Râul Sadului. Aceasta este, de altfel, localitatea de unde se trage familia Tara.
Pe străbunica mea, Sorița, nu am cunoscut-o pentru că murise înainte să cresc eu mai măricel, să înțeleg ce-i cu lumea asta… Ea o avut șase fete și li s-ar fi pierdut acest nume tare frumos și măreț! Tara sună bine în orice limbă! Poți să-l pronunți, pentru că nu este greu de pronunțat… Așa că, în urma unei hotărâri de familie, m-am ales cu numele ăsta! Ar fi trebuit să mă aleg și cu o moștenire, prin Munții Diham… Însă m-am ales doar cu un nume format din patru litere, dar cu moșia, ba!
Sunt foarte legat de Râul Sadului. Unul din frații mei este căsătorit acolo. Sunt foarte legat de zona de nord a județului Sibiu, de Mărginime și, în același timp, de zona săsească a județului Sibiu pentru că, tot pe linie maternă, provin din satul Nou (sau Neudorf, în germană), aparținând de comuna Roșia (Rothberg) aflată aici, în apropiere de Sibiu. De unde și restul numelui meu de scenă, Tara von Neudorf-bei-Hermannstadt zu Engelthal. Este simplu! O parte a numelui este din Râul Sadului, o parte din Neudorf (sau Nou, pe românește) iar originea mea paternă este în județul Mureș. Oarecum, provin dintr-o familie trietnică: români, maghiari și sași! Asta a contat foarte mult pentru mine pentru că, fiind profesor de istorie, la un moment dat m-am gândit să ilustrez istoria acestor trei etnii, de importanță majoră pentru Ardeal. Mă rog, nația săsească este dispărută acum de pe harta Ardealului, cu excepția acelui reprezentant de seamă, zis și Marele Câine Saxon sau colecționarul de case, a cărui viață o ilustrez cu modestie în arta mea, băgându-l pe vecie în istoria artei românești! Și ai face bine să treci în articolul tău chiar așa cum zic eu, pentru că astea sunt poreclele lui. Orice om are o poreclă!
R.: Pentru că afirmi asta, mi-am adus aminte de articolul domnului Dan Popescu, legat de scandalul de la Malmaison, din București…
S.T.: Păi, Dan Popescu a fost curatorul expoziției mele, la București. Explicațiile Domniei Sale, în articolul la care faci referire, au fost pertinente. După cum afirma dumnealui ˂ Politicienii noștri au învățat, cu chiu cu vai, că atâta vreme cât ești în bătaia reflectoarelor, vei fi ținta tuturor mișto-urilor, pamfletelor, bancurilor. Și ce mai știu e că dacă e vorba de artă, te faci că plouă chiar dacă e o avalanșă de scuipați. Nu m-am așteptat ca noua opacitate să apară în chiar sânul artei contemporane. >
Uite, îmi spune Sorin Tara, ți-am adus acum catalogul expoziției de la Malmaison, tipărit sub formă de cărți de joc, aluzie la teancurile de bani pe care și-i dau politicienii corupți între ei… Ia citește tu ce scrie aici-și artistul îmi arată unul dintre cartoanele catalogului! L-am invitat pe Președintele Klaus Johannis să participe la expoziție. I-am trimis invitații prin poștă, prin e-mail… I-am scris pe adresa din Sibiu, pe adresa de la Cotroceni… Nu a venit! Nu are umor!
Cum spuneam, numele meu de scenă este Tara von Neudorf-bei-Hermanstadt zu Engheltal… Nu-l am trecut în buletin așa, însă mi-ar place să am adăugată și „extensia” asta la nume, adică să fie adăugat acolo și numele moșiei Engelthal (Valea Îngerului). Denumirea veche a localității era Engenthal, care însemna Valea Îngustă, dar din cauza unei conscripții austro-ungare s-a greșit o literă și a rezultat cuvântul Engelthal! Astfel, i-a fost modificat total sensul numelui, din Valea Îngustă, în Valea Îngerului. Și așa a rămas! Conțopiștii au omis o literă… Numele meu real și numele de scenă combină origini etnice, locuri, moșii și așa mai departe! M-am ales cu numele de Tara dintr-o decizie a familiei. Părerea mea, așa cum am mai spus, este că Tara sună mai bine decât numele inițial, ca nume de artist!
R.: Din materialele primite am reținut că aveți concesionate mai multe biserici… Am reținut dintr-un reportaj că, împreună cu frații tăi, construiți acolo ceva, de la zero…
Sursa foto: Ion Talpoș
S.T.: Construim o altă biserică, o imitație după o biserică săsească. Designul a fost conceput de fratele meu mai mic, Onițiu Budian (care păstrează numele de familie al tatălui meu) și de mine. Construcția este executată de el și de oamenii lui. Suntem patru frați, de fapt… Cu unul dintre ei, cu Remus Munteanu (care este și președintele Fundației noastre, pe care el a înființat-o) suntem frați numai după tată. El a obținut proprietatea asupra numelui Bolyai, pentru că în apropiere de Engelthal, la Buia, este situat castelul familiei Bolyai. Iar noi suntem proprietarii acestui nume nobiliar, folosit ca nume al Fundației. Bine, acest castel este acum o grămadă de moloz! Au distrus clădirea, pentru că la noi se distruge tot! Ca dovadă, când am ajuns eu cu fratele meu vitreg Remus Munteanu la Engelthal, acum 16 ani, acolo mai trăiau doar două persoane! Biserica săsească pe care am concesionat-o noi și de care mă ocup până în ziua de azi, era o ruină! Erau ciobani care dormeau cu oile în biserică. L-am luat la rost pe unul, întrebându-l: Bă, tu ce faci aici? Și mi-a răspuns așa, ca-n biblie: ˂Domn Tara, ziua stau cu oițele aicea, de umbră, ne ascundem… și noaptea, în biserică dorm lupii și urșii!> I-am spus: Ieși afară, că de astăzi o să dorm eu în biserica asta! Și țin minte că timp de vreo săptămână, am măturat cu cineva căcărezele de oaie de pe podea… Dacă nu ajungeam noi acolo, se distrugea complet și biserica aceea săsească, părăsită timp de aproape 40 de ani, pentru că satul s-a depopulat. Cum spuneam, când am ajuns noi acolo, satul mai avea doi locuitori: un etnic saxon, Michael Dengel care a și murit în vara aceea și doamna Emilia Popența, româncă. Ea a mai trăit câțiva ani până când s-a prăbușit casa pe ea, în anul 2013. A prins-o sub dărâmături! Ca atare, din 2013, sunt singur cuc acolo! Chiar și în buletin am domiciliul trecut acolo! A fost destul de greu să-mi obțin domiciliul acolo, satul fiind, de fapt, un sat fantomă! Dar el mai există acum pe harta țării prin faptul că eu sunt singurul locuitor al satului! Primarul a și afirmat, spunându-mi cândva: ˂Domnu´ Tara, dumneavoastră faceți pentru sat mai mult decât fac aici 200 de locuitori!>
R.: Satul este electrificat?
S.T.: Păi, am făcut circ vreo trei ani și am reușit să mă rebranșez la rețeaua veche de electricitate iar electrificarea publică, iluminatul, am rezolvat-o după vreo doi-trei ani de intervenții, pentru că noaptea umblă urșii și lupii pe stradă…
R.: Am văzut în fotografiile primite de la tine urme de urs imprimate în noroiul de pe stradă…
Sursa foto: Ion Talpoș
S.T.: Da, așa este!
R.: Însă drumul, ca și cale de acces în localitate, rămâne încă o problemă, nu-i așa?
S.T.: Da, dar cred că este mai bine așa. Mai cunosc și alte sate-fantomă în județul ăsta, cum este Gherdeal (Gürteln/Gürtelen, pe germană), comuna Bruiu, județul Sibiu, unde fratele meu Remus Munteanu a avut moșie. Și unde am dus tot felul de oameni, și străini, și români, care au cumpărat pe acolo alte moșii. Din cauză că au acolo drumul pietruit, făcut acum 200 de ani de armata austro-ungară, oamenii au acces facil în sat și prin urmare, proprietățile si-au mărit prețul de cel puțin patru ori, până acum! Pe când la Engelthal, nu au cum să ajungă. În afară de mine și frații mei mai sunt și alți câțiva proprietari care mai au acolo terenuri și case… Care sunt pustii, de altfel! Dar pentru că nu au acces ușor în zonă, nu se înghesuie nimeni să cumpere ceva! Când am cumpărat eu proprietățile acolo, le-am luat pe niște sume derizorii, dar am băgat în ele zeci de mii de euro, din banii mei, pentru a le reabilita. Inclusiv în biserica aia! Nu m-a ajutat nimeni! Nici nu am cerut ajutorul Episcopiei Saxone, sau Consistoriului Municipal Mediaș, de care aparține biserica. Totul este o chestiune strict personală! Cândva, mi se păruse o idee bună să insist pe lângă Primăria Șeica Mare, inclusiv pe lângă domn´ Primar Nicolae Șușa, pe tema asta… Ne mai trimitea, din când în când buldozerul să netezească calea, să putem circula cu jeep-ul, cu mașina sau cu bicicleta, dar este o zonă în care pământul este foarte lutos și este foarte greu să rezolve problema asta. Cred că este mai bine așa, pentru că s-ar distruge habitatul animalelor sălbatice, dacă s-ar face drumul …
Sursa foto: Ion Talpoș
De repopulat, satul nu cred că se va repopula prea curând, pentru că este prea greu accesul acolo, fiind pădure… Probabil, în timp, satul se va repopula cu membrii familiilor noastre. După noi sunt șapte moștenitori. Toți frații mei au copii… Din ăștia șapte moștenitori, băieți și fete, se va găsi vreun voinic să ducă mai departe ce facem noi acolo! Nu-i văd în stare pe alții din ziua de azi, cărora le place să stea numai în mașină și să ajungă cu ea până în fața casei, să se apuce serios de treabă acolo. Strămoșii lor mergeau pe jos, cu boii, cu vacile, cu caii… Ăștia nu se mai dau jos din mașină, de la ultimul sărăntoc până la miliardar! Și nu au acces cu mașina! Eu am mers acolo, de mii de ori, cu bicicleta și pe jos, prin mocirlă…
R.: Câți kilometri sunt de parcurs până acolo, pe jos, din ultima localitate cu străzi asfaltate?
S.T.: Pe jos faci cam o oră, din Buia. Sunt vreo trei kilometri și jumătate. Cam așa ceva… Eu merg de obicei pe jos, sau cu bicicleta. Pot să ajung acolo din vreo șase direcții. Și din Petiș, pe Valea Mighindoalei, dinspre Ștenea, un alt sat, pe la Moarteș, dar ăla este un drum lung și complicat. Mai nou, încerc să mă feresc să traversez pădurea prin alte zone mai izolate, către Engelthal, din cauza fiarelor sălbatice!
Sursa foto: Ion Talpoș
R.: E un risc, cred eu… Cred că mi-ar face plăcere să ajung acolo, cândva…
S.T.: Păi, o să chem și presa când voi deschide biserica, după zece ani de muncă… Evenimentul este planificat pentru 14 iulie 2024…
R.: Atunci, îți propun să continuăm discuțiile începute acum, la evenimentul din iulie. Pentru că mai sunt, cu siguranță, multe lucruri care nu s-au spus despre tine și despre munca ta de artist/restaurator…
S.T.: Sunt de acord! Te aștept la evenimentul din 14 iulie 2024…
Autor: Ion TALPOȘ
