Era cu ceva vreme în urmă. Mai bine de 40 de ani. Doamna B., ca alte câteva surate ale sale, toate vecine și proprietărese de imobile așezate în șirag pe strada D, suferea de o curiozitate bolnăvicioasă. Dacă ar fi fost numai atât, dar nu, nu.
O plăcere drăcească o făcea să se destăinuiască, să înștiințeze, să șoptească discret, să transmită văzutele și auzitele, cu ochii măriți de interes, de mister, de plăcere. Într-o zi, îi zise unei vecine:
– Doamna Rica, ieri pe-nserat, cineva coborând dintr-o mașină de Brașov a lăsat o canistră de benzină la poarta ălora veniți aici din Făgăraș. Am simțit eu mirosul de benzină. Dacă nu-mi dau și mie cinci litri, zău că-i reclam.
În ziua următoare, cu noaptea în cap, doamna B., proaspăt sulemenită (puțin cam abundent), ieși din casă, întoarse cheia în broasca porții și o tuli. Unde? Cine știa? Și cine știe cum se vor fi sfârșit demersurile domniei sale…
Alta, doamna A., cu un aer grav, intră – ca de obicei, când se așteptau mai puțin – în bucătăria vecinilor ei și zise:
– Nu vreți niște ouă? La jumătate de preț. Și încă ceva: smântână ultra. Aduce unul care lucrează la ferma X. Pot să-ți fac rost și de un pachet de unt. Ce zici? Mitică, ăl de stă în gazdă la familia Zaharia și muncește la Amylon, noaptea poate să arunce peste gardul fabricii ligheane cu glucoză (cutie de 12 kg cu 15 lei, știi, zahăr de cartofi), bun pentru țuică, vrei? Și află că mai am o pilă. Unde crezi? Cu salam. Se scot din fabrică zilnic 10-15 rude de salam cu mașina care intră în întreprindere. N-o controlează nimeni. Și numai 10 lei bucata.
Când doamna B .intra în casa vecinilor săi, se apropia de sobă și ridica toate capacele oalelor pentru a se convinge de ce conține fiecare. Apoi, încruntată, zicea:
– Da’ în oala albastră ce ai? Carne? De unde? Doar n-oi fi tăiat vițelu’ ăia ai lui Băra! Pușcărie curată, zise, și se-nchină cu o cruce mare, stârnind gâzele. Da’ pare că miroase a pește pe-aici! Cine ți l-a dat, că de pescuit știu că nu ați pescuit?
Elena OLARU MIRON
Astfel se petreceau lucrurile în vremurile pe care unii le regretă. Ei afirmă chiar și acum că toți pe vremea vechiului regim aveau frigiderele pline și că era foarte bine, mai bine decât în ultimul timp. Toți… „făceau rost” de cele de trebuință. Desigur, pentru astfel de tâlhari fusese „bine”. Așa apreciau acești bieți îndobitociți ai regimului care era orb și surd la orice idee de cinste, onorabilitate și dreptate.
Înainte de 1989, la noi în țara română domnise o atmosferă încinsă până la paroxism, timp de mai bine de 45 de ani. Majoritatea, timorată fiind cu fiecare an trecut tot mai mult și mai profund, nu îndrăznea adeseori nici să ridice privirile spre cei ce ne conduceau. Ferocitatea unora din aceștia ne obliga să ne supunem într-un mod adeseori chiar înjositor. Aproape tuturor ne era o teamă bolnavă de a ieși din cadrul impus, înspăimântați de urmări, atât pentru soarta copiilor noștri, mai ales, cărora li s-ar fi ratat viitorul, dar și pentru noi toți. O afirmație cât se putea de reală a unora cum că „rafturile magazinelor alimentare sunt complet goale” putea să ducă la întocmirea de dosare cu specificarea „denigrator al regimului”, urmată chiar de detenție.
Cei mai în măsură a aprecia tensiunea puternică instalată erau și sunt, desigur, cei care au trăit vremurile acelea tulburi, cei care nu se dedau la furtișaguri, cei care simțiseră pe măsură ce timpul trecea tăișul până în plăsele ce rănea puternic, fenomen azi greu de crezut, mai ales de către generațiile care au urmat. Când baierele răbdării slăbiseră, când dinții scrâșneau pentru a înăbuși gemetele, se ajunse aproape de liman. Sărmanii alergau fără răgaz, la serviciu – atârnându-se de barele autobuzelor arhipline, la creșă – să-și ducă odraslele, pândind pe la colțul străzilor – pentru a observa dacă nu cumva „se dă” ceva pe undeva. Trocul continua să funcționeze doar pentru unii. Cei hotărâți să „se descurce”. Noaptea sau în zilele de sărbători, când controlul la ieșirea din schimb nu era prea amănunțit, erau sustrase din fabrici produse alimentare, multe din acestea fiind schimbate pe felurite alte produse sau obiecte de îmbrăcăminte, medicamente sau orice era de folos. Acest procedeu devenise cât se putea de obișnuit. Funcționărimea în special făcea excepție, întrucât, pe de o parte, îi lipseau oarecare produse de oferit la schimb și, pe de altă parte, furtul nu intra în viziunea sa. Ani, zeci de ani, se procedase astfel, încât devenise un mod de a supraviețui pentru cei mai mulți. Excepția o constituiau, așadar, cei care sub nici o formă nu acceptau a dosi, a șterpeli și sustrage orice și oricât. Era o zicală la vecinii noștri, robiți de aceleași metehne, mulți din ei: „Colo sus, în dealu’ mare, cine fură, ăla are”.
Apoi, în 1989, s-a declanșat revoluția anticomunistă, când cei mulți, oropsiți, nemulțumiți de nenumăratele privațiuni, pierzându-și toate speranțele într-o viață normală, izbucniră într-o lună și ieșind pe străzi, ovaționând, vociferând îndelung, cerând libertate. Mulțimea se dezlănțuise, distrugând barierele impuse fără a admite că în spatele acestei manifestații de amploare stârnită aproape cu îngăduința unora interesați ar fi stat dorințe de acaparare a puterii. Nemulțumirile populației pașnice se pare că au constituit tocmai cadrul necesar pentru declanșarea răsturnării orânduirii. Și iată, în acest fel, slăbind baierele, poporul se năpustise pe străzi.
Când manifestațiile se dezlănțuiră în toate orașele țării și concluzionându-se că se depășiseră previziunile, au fost obligate să intre în lupă armata, miliția și, desigur, Securitatea. Mulțimea revărsată în cascade distrugea portretele „conducătorilor iubiți”, asemeni oilor care, rupând totul în cale, năvălesc, se scurg în afara țarcului, indiferent de consecințe.
Se striga „Libertate!”, cuvânt afișat pe pancarte, pe pereți. Așa cum se știe, o masă întreagă de ființe umane aflată aproape o viață în chingi nu mai avea răbdare să aștepte. Se tocise acea răbdare. Nici să discearnă lucid nu se mai putea. Mergeau înainte, asaltând, dărâmând lozincile mincinoase, răzând tot ce însemna comunism. Ura clocotea, dând pe dinafară.
Libertatea sperată, din păcate, aflase aceleași specimene cu ideile înrădăcinate în delațiuni de tot felul. În continuarea obiceiurilor vechi, erau menținute și folosite ca și în trecut. Trocul continua să funcționeze până când majoritatea întreprinderilor de stat falimentară. În acele condiții, se continua a se recurge la sustrageri de bunuri de oriunde și sub orice formă, procedeu care se pare că încă se mai menținea. Apetitul acestor profitori devenise mai apoi tot mai însetat de câștiguri pe măsură ce noua „libertate” le înlesnea cărările spre avuția națiunii. În această situație, nu este greu să înțelegem că răul era sădit la rădăcină de multă vreme și omul de rând învățase că doar furând poate supraviețui. Era pentru el singurul mod de a-și întreține familia. Acestora, în bună parte, li s-a insinuat în sânge morbul minciunii, al furișatului pe lângă cornul abundenței deținut de cei avuți, ciupind de ici, de colo câte o fărâmitură și ei.
În această situație, n-ar trebui să ne întrebăm de ce se minte cu nerușinare, de ce se fură, de ce se practică felurite tertipuri de activități dubioase și acum. Răspunsul ar putea fi: deoarece este nevoie să îndreptăm acel rău esențial făcut acestui popor. Cum pot fi aduși pe calea cea bună acei care au fost vreme îndelungată, poate întreaga lor viață, îndobitociți, cei cărora li s-au împlântat ideile bolnave de care nu se mai pot debarasa nici acum? Era considerată, pur și simplu, un fel de tradiție. Din păcate, cei mai toxici sunt cei lipsiți totalmente de educație și simțul onestității, al cinstei. Și la acest capitol se poate afirma că cei care protejează respectivul soi de indivizi, în bună parte, sunt unii din cei sus-puși, cei mai rapace, cei ahtiați de profituri. Acesta este răul cel mai mare ce „dictează” populației naive în special modul în care un om „se poate descurca” (ideal, desigur). Libertatea obținută de prostime astfel este înțeleasă greșit, considerând că nu e altceva decât năvala fără scrupule fără discernământ, neținând cont de nimic. Când educația și ideea de moralitate nu sunt sădite la vreme în conștiința și în comportamentul omului, încă din copilărie, totul se duce de râpă. Orice s-ar spune, oricât s-ar căuta să se petecească, nu mai ajută. Acei ani de-acasă, în general, sunt pierduți. În cel mai bun caz, se folosește un artificiu vulnerabil de un cinism cât se poate de dezagreabil, încercând a se ascunde adevărata față a evenimentelor.
Mușamalizând, dosind faptele reprobabile, refuzând a se elucida evenimentele în amănunt și cu spirit de echitate de către cei cu puterea în brațe, se pare că s-a coborât încă o treaptă, estompând dacă nu – în unele cazuri – chiar dispărând discernământul cu totul. Un astfel de om care în bagajul său (genetic?) are în spinare blestemul sus amintit, chiar dacă încercase a-și aboli metehnele, curând se va întoarce la vechiul statut al său, cel de dinainte de 1989. Decepțiile, neclaritățile (nimeni nu informase populația de unde se iviră pe postul național al TV în timpul primelor zile ale revoluției din 1989 cele câteva figuri pentru cei mulți necunoscute? Nu cumva aceasta ne îndreptățește să credem că în bună parte răzmerița fusese pusă la cale dinainte?)
Alte decepții, alte neclarități și neconcordanțe lăsate de prea multă vreme să producă reacții tacite se pare că încep să fie reanalizate. Trezitul norodului se face greu, însă important este că se produce.
Făcând un foarte sumar bilanț, din alt punct de vedere, ne întrebăm: ce am realizat noi, generațiile care am trăit în ultimii 65-70 de ani? Ce rămâne, ce lăsăm noi urmașilor, ceva măreț care să le amintească cel puțin de noi? Cei dinaintea noastră, marile personalități care au excelat în toate domeniile, ne-au îmbogățit patrimoniul prin minunate edificii de o reală și importantă valoare, prin opere de artă felurite. O zestre culturală impresionantă moștenită de multe generații. Le privim, le admirăm și ne mândrim cu acestea. Ne „mândrim” comemorând evenimentele tot atât de vechi, ne mândrim cu bravii ostași ai noștri pieriți la datorie. În ce privește patrimoniul național, ne-am străduit ca unele din acestea să le demolăm sau să le schilodim.
Rădăcinile răului, așadar, sunt încă vii, deși, iată, am trăit mai bine de 30 de ani de eliberare după revoluția română din 1989.
Respectiva revoluție din 1989, considerată eliberatoare din comunism, fusese constituită în principal din mulțimea numeroasă care își striga nemulțumirile față de un trai neomenesc impus de regimul dictatorial. Primul val era gloata. Altul, al doilea, era constituit din persoane rămase mai mult în umbră: instigatorii, cei care doreau cu orice preț să se instaleze la putere. Aceștia contribuiseră în mare parte la o degringoladă organizată cât mai zgomotos. A treia parte a celor interesați să se schimbe orânduirea o constituiau cei pe care nu-i interesa decât puterea. Păreau orbi și surzi la orice altă idee. Astfel poate fi explicat masacrul incredibil produs la revoluție. Război fratricid în care, din păcate, se afirmă cruzimea unor bestii ce se pretindeau și încă se mai pretind loiali poporului și care, trecând peste orice risc, s-au cocoțat în frunte.
Cine mânuise totul înaintea izbucnirii revoltei, în timpul acesteia, dar și mai pe urmă? Cine i-a ales? Cine i-a numit încă dinainte de FSN? Pe ce criterii? Cred că mulți cetățeni onești ai acestei țări, cei care dețin și susțin noțiunile de înțelepciune, adevăr și etică, ar considera că trebuie a se căuta un echilibru în toate, măcar acum, după atâția ani pierduți. Prea multă ură, prea multă dușmănie, prea multe cuvinte ce rănesc și, mai ales, prea multă lipsă de discernământ care denotă o judecată de o mediocritate demnă de indivizi primitivi. Și, din păcate, toate acestea uneori par a se amplifica. Vorbe prea multe și lipsite de noimă. Această „dezlegare” la vorbe de orice fel amenință să depășească ideea chiar de bună-cuviință. Dacă s-ar încerca să se analizeze cu cea mai pură seriozitate, reținându-se și aplicându-se tot ce a fost și este mai bun din orice regim politic și din orice conducere, cu răbdare și înțelegere s-ar putea ajunge la o soluție constructivă. Toate activitățile ar trebui să fie așezate pe făgașele lor, urmărindu-și căile normale, fără devieri. Altfel, fără înțelepciune și fără cultură, nu o scoatem la capăt. Marea întrebare este: câți români, acolo, în sfera puterii, sunt hotărâți a se sacrifica din dragoste pentru pământul natal și națiune?
Perpetuând în a ne dușmăni, în a ignora preceptele moralei, munca responsabilă, răspunderea, educația, sănătatea, vom pierde enorm noi și vor câștiga cei care doresc să ne dezbine și să ne stăpânească. Cântăm, dar nu aprofundăm, ignorând sensul textului:
„Hai să dăm mână cu mână cei cu inima română…
Unde-s doi, puterea crește și dușmanul nu sporește”.
Haideți să curățăm națiunea de reziduuri, dragi români!
Elena OLARU MIRON
