În articolul anterior, am început să discutăm despre relațiile abuzive, urmând să detaliem modelul de raportare „abuzator-victimă”.
Oana VASIU |
psiholog clinician, master în psihoterapie analitică
Vom începe prin a observa specificul manifestărilor abuzatorului, cu specificarea că nu ne referim aici doar la bărbați, ci și la femei, deoarece si acestea pot dezvolta un model relațional abuziv. Evident, în cazul femeilor, formele de abuz sunt mai reduse decât în cazul bărbaților.
Abuzatorul consideră că o relație de iubire constă în preluarea controlului vieții partenerei/partenerului, sau cel puțin a unei părți semnificative a vieții celuilalt. Victima nu mai este percepută ca o persoană separată, cu individualitate proprie, cu capacitatea de a-și gestiona propriile nevoi. Abuzatorul își folosește puterea pentru a controla victima, percepând-o incapabilă, slabă, fără o identitate proprie. Consideră că scopul principal al victimei trebuie să fie întotdeauna îndeplinirea cerințelor abuzatorului, a nevoilor sale, victima trăindu-și viața în funcție de perspectiva și dorințele abuzatorului. Orice abatere este sancționată cu violență verbală, atitudinală, fizică, aducând jigniri, înjosiri, amenințări etc. Perspectiva abuzatorului asupra unei relații de iubire este că el trebuie să primească orice, oricând, așa cum el își dorește, iar dovada clară a iubirii din partea celuilalt este sacrificiul, renunțarea la sine. Abuzatorul consideră că trebuie să fie ascultat, respectat, apreciat, părerile sale fiind singurele corecte. După ce s-a asigurat că victima este sub controlul său, amenință cu părăsirea relației dacă nu este ascultat, știind că prin aceasta deține o nouă formă de control asupra victimei.
Cum ajunge cineva să învețe că o relație de iubire presupune subjugarea partenerei/partenerului? După cum am mai discutat și în alte articole, tiparul relațional este învățat în primul rând în familia de proveniență. Astfel, putem presupune că între părinți a existat același model de raportare. Probabil a crescut observând că relația de iubire dintre părinți a fost de tip abuzator-victimă, iar aici auzim deseori persoane care povestesc despre mamele lor care au avut o mare capacitate de sacrificiu, renunțând la vise, dorințe, viață socială, timp liber, perspective personale, păreri, pentru a-și servi soțul, acceptând chiar si violență fizică, în numele iubirii și sacrificiului personal. Din păcate, copiii crescuți în astfel de mediu vor ajunge adulți care au aceleași așteptări în relațiile de cuplu. De cele mai multe ori sunt seductivi, însă atunci când devin siguri pe relație, se activează modelul învățat de la părinți.
Spuneam la începutul articolului că și femeile pot fi abuzive în cuplu. O cauză primară poate fi tot un model de acest tip în relația părinților, poate tatăl a fost cel care a făcut sacrificii pentru fericirea mamei, pentru liniștea căminului, pentru a păstra echilibrul și starea de bine aparent din cadrul familiei. Ajunsă adult, femeia va cere de la partener același lucru, nerespectându-i limitele, valorile, părerile, chiar și nevoile. Va considera că este iubită numai dacă partenerul va renunța la el însuși, făcând sacrificii pentru ea. Aici se poate ajunge la scandaluri, jigniri, amenințări, înjosiri, părăsirea relației în mod demonstrativ, vina fiind evident a victimei, prin aceea că nu i-a oferit ceea ce și-a dorit.
O altă cauză poate fi exact opusul: nu copierea modelului relațional al părintelui de același sex, ci fuga de a deveni victima în cuplu. Care poate fi rezultatul? O femeie care se teme atât de mult să nu trăiască precum mama ei, proiectând pe parteneri modelul abuziv al tatălui ei și așteptându-se ca fiecare bărbat să o transforme în victimă, iar astfel devenind ea însăși abuzatorul justițiar, luptându-se pentru păstrarea propriului control. Sau invers, bărbatul care își proiectează mama abuzivă asupra partenerei, luptându-se apoi cu aceasta pentru propria sa libertate.
Dimpotrivă, uneori putem observa că dezvoltă un comportament abuziv adulți care, în copilărie, nu au învățat să respecte limitele și personalitatea celorlalți. Vorbim aici despre copii foarte răsfățați, cărora li s-a făcut întotdeauna pe plac, de teamă să nu facă o criză. Părinții i-au tratat ca pe mici prinți/prințese, fără să le ofere limite și fără să îi învețe autocontrolul și gestionarea frustrărilor, încercând, în schimb, să le facă pe plac necondiționat. Ca adulți, ei au impresia că o relației de iubire înseamnă să fie tratați precum părinții față de ei, în copilărie.
O altă cauză este existența unuia sau a mai multor abuzuri, în copilărie sau adolescență, din partea unor adulți. Traumele pot fi de mai multe tipuri, iar victima, ajunsă adult, poate dezvolta un comportament abuziv în încercarea de a înțelege motivele abuzatorului și pentru a-și recâștiga puterea și controlul asupra propriei vieți. Același lucru se poate întâmpla și în cazul trăirii unei traume relaționale la vârstă adultă, victima devenind abuzator din încercarea de a-și recâștiga controlul asupra propriei vieți prin lupta cu un partener pe care proiectează imaginea fostului abuzator.
Ce poate face un abuzator pentru a ieși din acest tipar? Se poate el schimba cu adevărat?
Da! Prima condiție este să realizeze că îi rănește pe ceilalți, că modul său de raportare în relație este toxic, abuziv, să conștientizeze că perspectiva sa nu este sănătoasă și să își dorească schimbarea. O primă etapă este de a înțelege ce din comportamentul său este abuziv, apoi de unde provine acest tipar, ce traume stau la bază. În cadrul unei psihoterapii, pot avea loc aceste înțelegeri, urmate de o vindecare a traumelor suferite și de construirea unor noi modele de raportare sănătoasă și echilibrată la partener/parteneră.
Oana VASIU
psiholog clinician, master în psihoterapie analitică
