Departamentul pentru Relații Interetnice realizează – cu prilejul Recensământului Populației și Locuințelor, ce are loc în perioada martie-iulie 2022 – un periplu al minorităților etnice din România, adresând întrebări esențiale, legate de organizarea și derularea acestui proces deosebit de important, conducătorilor acestor comunități.
Mesajul este unul și același pentru toți membrii comunităților etnice: „Exprimă-ți identitatea” pentru a avea, și în continuare, un cuvânt de spus în politicile publice ale țării.
Președintele FDGR, Paul Jürgen Porr, vorbește despre provocările semnificate de Recensământ.
Prezentați-ne, vă rog, comunitatea în câteva fraze subiective. Ce ar trebui să știm despre minoritatea germană pe care o reprezentați și o conduceți?
Comunitatea germană este o minoritate istorică, trăiește aici de câteva sute de ani, și mă refer aici la sașii transilvăneni care sunt aici de aproape 900 de ani, la șvabii bănățeni și cei din Satu Mare care au venit mai târziu, cu aproximativ 300 de ani în urmă, sub Maria Tereza, ca și zipserii și landlerii. Deci, nu este o minoritate omogenă din punct de vedere istoric, doar limba îi unește.
Până în 1918, când s-a format România, iar Transilvania, Banatul și Bucovina au devenit părți ale acesteia, aceste comunități trăiau separat și erau denumiți „sași”, „șvabi”, „zipseri” sau „landleri”. În noua conjunctură istorică, când întreaga comunitate germană avea un singur reprezentant sau câțiva reprezentanți în Parlamentul României, abia atunci s-a născut această noțiune de „german din România”.
Desigur, din 1990, de când există Forumul Democrat al Germanilor din România (FDGR), relațiile sunt tot mai strânse, iar o contribuție importantă la acest fapt a avut și presa, încă de pe vremea lui Ceaușescu, datorită ei a aflat și cel din Sighișoara ce s-a întâmplat într-un sat din Banat, sau cel din Lovrin aflase ce se întâmplă în Bistrița.
Forumul a jucat un rol important din punct de vedere social, cultural, dar și educațional, mai ales pentru că această comunitate este în continuă descreștere: înaintea celui de-al Doilea Război Mondial, au fost în total aproape 800 de mii de germani, iar de atunci a tot scăzut numărul lor. Pe timpul războiului au căzut pe front, au fost luați prizonieri, a urmat deportarea în URSS, în 1945. Pe urmă, datorită emigrării preponderent în RFG, dar și în Canada, SUA și Austria, pe la sfârșitul lui 1989 am ajuns la 250 de mii de germani. Aceasta era cifra la ultimul Recensământ de pe vremea lui Ceaușescu.
În 1990, în prima jumătate a anului, a avut loc un val masiv de emigrare, când aproximativ jumătatea comunității a plecat. La ultimul Recensământ, cel din 2011, numărul total era sub 40 de mii. Plus că societatea este îmbătrânită, aspect valabil și pentru întreaga populație a României, dar și pentru alte țări europene, în general. Însă, în cazul comunității germane este și mai exprimată.
Minoritatea germană a contribuit semnificativ de-a lungul istoriei la dezvoltarea economică și culturală a regiunilor în care trăiește și a fost întotdeauna loială statului, indiferent cum se numea acesta de-a lungul timpului.
Păstrarea identității etnice este de importanță majoră pentru orice comunitate, cu atât mai mult pentru o minoritate. Ce posibilități există în cadrul organizației pentru realizarea acestui deziderat?
Eu am spus și cu alte ocazii: având în vedere numărul mic al comunității, la nivelul forumului nu ne putem asuma decât o funcție de catalizator. Ceea ce nu vrea să însemne că „fără noi nu se poate”, ci înseamnă că și cantități mici pot ajunge să determine o reacție, precum în chimie. În acest sens înțeleg eu rolul de „catalizator”. Noi, de peste 30 de ani, încercăm să îndeplinim acest rol, mai ales la nivel local, adică în politica locală prin primari, consilieri locali și județeni, dar, de câțiva ani, și pe plan național – prin funcția de Președinte al României.
În ceea ce privește strategia la nivelul organizației, foarte important este învățământul în limba maternă. Este chiar vital, fără exagerare. De aici derivă și o serie de probleme: în mod curios, în cazul nostru nu lipsa elevilor ne dă bătăi de cap, cum s-ar crede la o populație atât de mică, pentru că foarte mulți români și maghiari își trimit copiii la școlile germane. Pe când eram eu elev, aveam unu sau doi copii români sau maghiari într-o clasă, ori acum este exact invers: sunt unul sau doi germani, iar peste 90% sunt de alte naționalități.
Problema noastră majoră este, însă, lipsa dascălilor de specialitate în diferitele școli, cu toate că educația germană din România are o tradiție foarte bogată. Unii nici nu știu că, încă înainte de reformă, prin secolul al XIV-lea și începutul secolului al XV-lea, deci în plin Ev Mediu, când la diferitele curți regale ale Europei erau încă suficienți analfabeți, în Transilvania în fiecare sat era un preot, sau un preot și un învățător care îi învățau pe copii să citească, să scrie și să socotească, deci analfabetismul era practic zero.
Și mai revoluționar pentru acele vremuri este faptul că și fetele au fost școlite, ceea ce, spre exemplu, în Germania s-a întâmplat de abia în ceea de-a doua jumătate a secolul al XVIII-lea. Or această tradiție obligă și astăzi. Școlile germane, ca și cele maghiare, au existat și pe timpul comunismului, ceea ce pentru noi a însemnat un mare avantaj, comparativ cu restul minorităților germane din Europa de Est. În Polonia, spre exemplu, în anii 1950 n-aveai voie nici să vorbești germană, la fel și în Cehoslovacia, de unde au fost expulzați și nici în Ungaria nu au avut o viață chiar ușoară pe la începutul acelor ani. În România, comparativ cu celelalte minorități germane din Est, a fost deci un privilegiu faptul că, la noi exista și educație în limba germană.
Educația înseamnă, prin urmare, și cea mai importantă provocare cu care se confruntă în momentul de față comunitatea germană? Ce alte provocări ar mai fi?
În România, la modul general, meseria de dascăl, din păcate, nu este una foarte atractivă, pentru că este destul de prost plătită… Și se întâmplă ca, de exemplu, unei învățătoare care a predat într-o școală germană, să-i fie propusă o leafă mult mai atractivă de către o companie multinațională. Și atunci se angajează ca secretară, pentru că trebuie doar să cunoască limba germană, să știe să lucreze pe computer și să facă cafele. Este secretara perfectă, în timp ce noi am pierdut o educatoare sau o învățătoare. Deci, cam aici este pericolul în privința învățământului în limba germană. Noi încercăm să păstrăm acest învățământ nu doar la nivel cantitativ, ci și la cel calitativ, de la grădiniță și până la liceu. Și, după cum se știe, în cadrul Universității „Babeș-Bolyai” din Cluj – dar nu doar acolo, ci și la Brașov sau Timișoara, la Politehnică sau alte universități – sunt linii de predare în limba germană. Spre exemplu, la Universitatea ”Babeș-Bolyai”, pe lângă tot ceea ce se predă în limba română, sunt 27 de secții sau facultăți în care se predă în limba maghiară, și alte 13 unde se predă în limba germană. Acolo se pot învăța, spre exemplu, științe economice în limba germană sau chimie, biologie, fizică, sau jurnalism. În acest sens, este o universitate de model european, aș zice, iar această instituție a fost pionier în această privință și în România.
Pe lângă educație, avem și o serie de probleme sociale: sunt foarte mulți bătrâni în rândurile membrilor, pentru ei s-au creat cămine sau aprovizionarea cu mâncare „pe roți” pentru cei imobilizați și care n-au pe nimeni să-i ajute.
Prin fundațiile noastre ajutăm la formarea de IMM-uri în condiții deosebit de avantajoase.
Foarte bogată este și viața culturală. Dar, din păcate, la sate nu prea există tineret. În schimb, există în orașe unde avem și organizații de tineret ale FDGR.
Care este ponderea tinerilor în privința numărului membrilor comunității? Dar în cadrul membrilor activi ai organizației? Cât de bine își cunosc ei limba maternă și tradițiile, obiceiurile?
Ponderea lor în cadrul organizației este destul de slabă, încă trebuie intensificat aportul lor. Ei își cunosc bine limba, la fel și tradițiile și obiceiurile. Și nu doar ei, ci și românii și maghiarii care învață în școlile germane, dansează în formațiile de dansuri populare germane și cunosc limba, chiar dacă în pauză vorbesc între ei în română.
Ce activități v-ați propus pentru a atrage atenția membrilor comunității asupra importanței Recensământului din martie-iulie 2022?
Vom extinde organizarea la nivelul tuturor filialelor pe care le avem – județene, orășenești și în comunele mai mari –, ne propunem să-i instruim la modul cel mai concret.
După cum știți, am avut o ședință de instructaj împreună cu doamna secretar de stat Laczikó Enikő și o parte din conducerea DRI-ului aici, la Sibiu. Noi i-am informat mai departe pe președinții de regiuni, forumul având cinci astfel de regiuni: Transilvania, Banat, Transilvania de Nord, Bucovina și Regiunea Extracarpatică. Iar, de aici, informațiile vor ajunge până la bază.
E foarte greu, mai ales la țară: sunt bătrâni care nu au computer, n-au nici internet, și dacă va trebui să introducă datele online, atunci trebuie să fie acolo cineva care să-i ajute. Și asta este doar una dintre greutățile pe care le vom întâmpina. Aici vom lucra tocmai cu organizațiile de tineret.
O altă dificultate care s-a ivit, văd, și la UDMR, este că germanii nu vor zice toți că sunt germani, ci vor spune că sunt sași, șvabi, zipseri sau landleri, și atunci cel care recenzează, dacă este binevoitor, îi adaugă la germani, iar dacă nu este, atunci apare un număr X de germani, zipseri foarte puțini, landleri și mai puțini, iar aceștia se pierd undeva la 0,001%.
Deci, oamenii trebuie instruiți și în acest sens: să se declare „germani”, chiar dacă se simt, în primul rând, șvabi sau sași. Este exact ca la maghiari: secuii trebuie să spună că sunt maghiari, chiar dacă se simt, în primul rând, secui.
Care este mesajul dumneavoastră cu privire la asumarea și declararea identității etnice și lingvistice? De ce sunt importante acest aspecte și în privința Recensământului populației, dar și în ceea ce privește viitorul acestei comunități?
Aceste aspecte sunt importante, în primul rând, pentru că Recensământul trebuie să oglindească un număr fidel. Sau cel puțin cât de cât fidel, cu greutățile pe care le-am menționat. Probabil, la fiecare comunitate etnică vor fi mai mici cifrele anunțate decât cifrele reale. Mă gândesc aici și la cei bătrâni, la cei izolați în cătune din Apuseni, spre exemplu.
Pentru noi este important ca acest număr, care va reieși în urma Recensământului, să fie cât mai fidel, adică cât mai aproape de valoarea reală. Pentru că cel dintâi criteriu, după care se împarte bugetul pentru minorități, este chiar numărul sau ponderea comunității respective, de aceea nu e chiar același lucru dacă o minoritate are 10 mii sau 100 de mii de membri.
sursa: dri.gov.ro
