România, cuibul neamului românesc este atât Muntenia, Transilvania, Banatul, Oltenia, Moldova din dreapta Prutului dar și Moldova dintre Prut și Nistru. În tot locul țării în care se zămislesc românii. Chiar dacă graiul și portul diferă de la regiune le regiune, tot români sunt și vor rămâne toți cei născuți mai ales în hotarele străvechi ale acestei țări. Unii mai blajini, alții mai rezervați, mai aprigi sau mai îngăduitori și mai toleranți. Cu toții, în cele din urmă, ne acceptăm chiar și atunci când caracterele sunt atinse de feluritele impulsuri care caută să ne învrăjbească și să ne dezbine.
Elena Olaru Miron
S-a vorbit mult și se vorbește despre istoria Transilvaniei în special (a Ardealului) și este absolut firesc să se amintească mereu despre însăși cultura neamului care s-a plămădit în această zonă cu ajutorul cunoscutelor personalități ce s-au jertfit pe altarul dragostei de țară, de Dumnezeu și de neam. Lista celor care au trudit din greu pentru binele tuturor începând din vremea învățaților și a nenumăratelor fețe bisericești este nesfârșită. Mai ades sau mai rar ne amintim de aceștia. Nu trebuie să uităm de toate personalitățile care au construit victoria în toate culturile acestei țări și să le amintim din când în când.
Astăzi îmi propun să amintesc de dulcele grai moldovenesc, remarcând câteva figuri suficient de proeminente ale Moldovei basarabene și Bucovinei care, vreme prea îndelungată, au fost lăsate într-un fel de anonimat românesc.
Istoria acestor bucăți de Românie este, se știe, destul de săracă (cel puțin pentru perioadele în care au fost cotropite și subjugate) fiind ținute în umbră în cel mai bun caz, dacă nu chiar măsluită. (Cred că era prin 1980 când, după mari încercări ni se aprobase excursia în Republica Moldova. Așadar, ieșeam din țară în… străinătate. Când, într-una dintre zile aflându-mă în Chișinău, îmi exprimasem dorința de a vizita „Muzeul de istorie” pentru a afla date și evenimente legate de acest aspect privind petecul de pământ românesc înstrăinat atât de multă vreme, ne deplasasem într-acolo. Ei bine, ne întâmpinase o femeie ursuză care nu știa nici un cuvânt românesc. Gesticula furibund vânturându-și mâinile. Insistând îndelung, am pătruns mai mult dând buzna într-o încăpere. Pentru a salva situația acordând „circumstanțe atenuante”, acelea ce poate n-ar fi fost zi de vizită, ne-am calmat, încercând să zâmbim și să-i oferim femeii ceva, acolo. Intrasem așadar în în respectiva încăpere și ce să vezi? Pe un perete vast se aflau portretele celor patru mari „dascăli”: Marx, Engels, Lenin și Stalin și o hartă. Mai jos, la bază, pe un fel de podium îmbrăcat în pânză roșie se aflau un costum ostășesc, câteva arme, o caschetă, o gamelă și cam atât. Bănuind că o ușă ce se afla în partea opusă ar duce în alte încăperi care găzduiau cine știe ce materiale documentare și machete privind trecutul istoric al Basarabiei, am aruncat o ocheadă prin crăpătura acelei uși, observând că nu exista nimic altceva. Am fost împinși apoi de spate frumușel spre ieșire.)
Întorcându-mă la unele personalități istorice ale Basarabiei din trecut și de mai târziu, se poate spune că nume de-a dreptul răsunătoare s-au implicat cu suflet și dăruire pentru cauza națională. Cei mai mulți au fost istoricii și scriitorii care nu s-au sfiit ca prin creațiile lor să se angajeze într-o luptă dură împotriva actelor barbare care se produseseră în toate vremurile, când bietul nostru țăran românesc încăpea pe mâinile cotropitorilor. (Vezi 1918 – Sfatul țării, Pan Halipa, Buzdugan Inculeț, Mateevici Kogălniceanu, Iorga-Erhem, Flondor, Stere și mulți alții). Dislocați, arestați și condamnați la muncă silnică, deportați în Siberia și uciși cu sutele. Cruzimea aceea nu poate fi descrisă și din păcate nici nu este crezută de mulți.
În plus, în 1946-1947 când seceta a decimat mii de suflete prin foamete, oamenii mâncau cadavrele semenilor și animalelor.
Aceasta a fost acum mai bine de 70 de ani și peste acest episod s-a așternut de mult praful, ca și pe epidemiile de ciumă și holeră care bântuiseră țara cu secole în urmă.
Suntem datori a nu uita că foarte mulți scriitori, oameni de artă mai ales care s-au refugiat din Basarabia în țara mamă, România, au adus neamului nostru un plus de prosperitate și încântare. Amintesc doar câțiva: Iurie Darie, Angela Moldovan, Stela Popescu, Botgros, Margareta Pâslaru, Tamara Buciuceanu, Scripcaru, Maria, soția lui Enescu, Adrian Păunescu, Bakonski, regizorul Lucian Pintilie, și iată în zilele noastre decanul facultății de teologie din Sibiu, preot Constantin Necula, născut la Cahul, fostul președinte al țării, Emil Constantinescu, Draga Olteanu Matei și nenumărați alții.
Fără a mă lansa prea mult în aspecte ce țin de capitole ale istoriei prea îndepărtate și care astăzi sunt considerate de unii depășite de noile nenumărate griji și atenții, mă voi îndrepta spre un scriitor și poet basarabean și anume: GRIGORE VIERU.
Se născuse pe malul Prutului la Pererita, în 14 februarie 1935, un sat oarecare pe care el însuși îl descria ca „picurat alb pe deal ca sarea sudurii de bivol”.
„Și vei tace lung cu mine
Cu văz tulbur și durut
Casă văduvă și tristă
De pe margine de Prut.”
A debutat în vremea când în preajma sa se desfășura marea tragedie a războiului. Mărturisea că în perioada „prunciei” sale văzuse cel din urmă rănit al celui de-al doilea război mondial „soarele ridicând-se de-asupra jalei înlăcrimate a milioane de oameni. Copilăria mea a fost pârjolită săraca de ea de focul războiului și umilită de urmările sale. Jocul meu principal era culesul spicelor pe miriște în urma recoltărilor unde găseam mai multe gloanțe ruginite…”
Absolvent al Facultății de Filologie „Ion Creangă” din Chișinău, debutase târziu, în 1957, cu cel dintâi volum „Alarma”. Au urmat altele și altele de-a lungul vieții sale.
Mihail Sadoveanu afirmase că Grigore Vieru, la 33 de ani, se întâlnea cu literatura grea.
O reală bibliotecă de suflet „se materializase mai apoi în antologii”, confesiuni, poeme răspândite în publicații literare. Tot talentul și harul său tulburător se dezvăluise treptat. Cum de altfel ca și pe cei mai mulți moldoveni, pe Grigore Vieru continuăm să ni-l amintim ca pe un munte de nostalgice trăiri pe care le transmite prin poeziile și proza sa ca pe o ofrandă dăruită lumii. Este patos, este dăruire totală. Poezia sa se spune că este un nesfârșit dor: „un dor de sațiu”. El, poetul, mai spune: „fără puterea harului, sinceritatea nu poate hotărî nimic.” Deci harul este esența.
„Pământule
Tu, răzbătând către adânci lumine
Atunci când bat grindinile grele
Cu mine să te-acoperi
Cu mine
Pământ matern
Și-al meu până la stele.”
Dragostea nețărmurită față de patrie,, față de mama sa față de marii noștri cărturari, îl cuceriseră pe de-antregul. El, Grigore Vieru, zice „ sărbătoarea mea este continuă. Ea se numește MAMA și o percep ca pe copilăria îmbătrânită. Nici războiul cu unghiile sale, nici foamea necruțătoare n-au putut întrece această neasemuită sărbătoare.” „Ce altceva dacă nu Patria se cheamă alături de leagăn al mamei, apele, pădurile, câmpiile unei țări… râul, izvorul, muntele și dealul, ursul, furnica, pădurea este istoria vie a Patriei, poate cea bună lecție de omenie și credință în bine.”
Ion Ion Alexandru, în cartea sa „Rădăcini de foc” spunea despre Grigore Vieru: „Poet care și-a asumat greul unui grai trecându-l prin inima sa și încărcat de răbdare, înțelepciune și nouă frumusețe îl întoarce semenilor săi care-și deschid de bunăvoie inima să-l primească… Un asemenea poet rămâne-va suflet în sufletul neamului meu.
Atunci, târziu când poetul Grigore Vieru aflase de Eminescu era copleșit de bogăția talentului său. El spune: „Eminescu a ajuns la mine târziu. Aveam 19 ani când l-am întâlnit în scrierile sale. Descoperindu-l pe el, mi-am descoperit sufletul.”
„Eminescu este izvorul, ramul. Mireasma teiului este respirația cerului. Niciodată nu suntem mai aproape de adâncul de sus ca atunci când înfloresc teii. În preajma lui Eminescu sunt ca înaintea mamei mele. Eminescu este arbore, dar arbore ce vede cu rădăcinile, iar pământul e jilav de rădăcinile sale. Eminescu este o cetate cu o singură intrare și cu o sută de ieșiri ducând mai departe făclia graiului și spiritului neamului său. Eminescu este lacrima de foc a universului.”
Dar despre altă dragoste el spune: „Limba este izvorul de acasă. Este graiul pâinii. Se numește Miorița. Cu limba în care este rostită.
„Din veacuri suni și nimeni
N-a fost din gură-n stare
A-ți smulge limba. Nimeni
Izvorule cel mare.”
„Iar străbunii se numesc doină, baladă, Miorița, Eminescu, Alexandru Blaga și alții mulți care au încăput în sufletul fără de sfârșit al aceleași istorii.”
Talentul, spune poetul Grigore Vieru, nu rămâne pe loc gol. El se realizează numai în contact cu opera artiștilor naționali de mare valoare, prin cunoașterea profundă a culturii altor popoare. el mai zice: „limba se învață mai întâi acasă de la părinți, iar limba unui popor este de fapt istoria lui.”
Iată harul, iată nostalgia:
„Se văd munții în zare. Închid ochii să văd și Cernăuții. Când eram mic, credeam că-n lume-i un singur oraș: Cernăuții. Mi-e dor de ei: de Cernăuți. Mi-e dor de munți, de aerul lor. Nu se vede divinitatea din crestele lor, dar de acolo se poate crede în ea.”
„Mă las jos în ogradă, la umbra zarzărului care nu mai este, iarba înaltă se uită prin geamuri în casă.”
„Maică bătrână
Nimeni nu intră-n
Ograda văduvă a ta
O iarbă înaltă.
La icoana ferestrei
Țârâie noaptea un greer
Ușor luminând-te
O candelă mică.”
„Mamă,
Tu ești patria mea
Creștetul tău
Vârful muntelui…”
A colaborat cu o seamă de scriitori basarabeni, cum au fost și încă mai viețuiesc (unii din ei): I. Vătămanu, Emil Loteanu, N. Dabija, V. Beșleagă, E. Doga, M. Cimpoi, L. Lari, Matkovski etc.
Grigore Vieru a scris mai întâi mai multe volume destinate copiilor după care a tipărit volume de versuri inspirat din „obârșii stelare”.
Titu Maiorescu spunea: „Grigore Vieru meditează horațian la puterea germinatorie universală.”
A murit cu unul din volumele lui Eminescu sub pernă.
Fie-i țărâna ușoară trupului și zbor fericit spre stele sufletului său.
Elena Miron
