Amintiri de ţinut minte şi de luat aminte
Doamne, ce preot de sat! Dar și ce Om de mare Omenie!
De fiecare dată când vreau să-mi imaginez chipul plăcut al unui om tare drag inimii mele, în faţă îmi apare, alăturat imaginii regretaţilor mei părinţi, bunici și străbunici, înfăţişarea plăcută şi blândă a preotului ortodox Zosim Oancea (1911-2005), întemeietorul Muzeului de icoane pictate pe sticlă și pe lemn din satul Sibiel, muzeu care îi poartă numele de renume.
Mărturisesc că auzisem de faptele sale deosebite cu mult mai înainte de a-l fi cunoscut personal. Un astfel de prilej avea să se ivească într-o zi de mare sărbătoare creştină. Era în primăvara anului 1975, atunci când bisericuţa acelui mic sat de munte se dovedise a fi neîncăpătoare, întratât de mulţi credincioşi veniseră să asculte slujba din Noaptea Învierii Domnului. Printre ei mă aflam şi eu. Sosisem spre sfârşitul slujbei de Paşti, tocmai când preotul glăsuia în faţa altarului cuvenita predică, ca până la urmă să-mi dau seama că nicicând nu mai ascultasem o atât de omenoasă rostire a unor pilde de viaţă creştină, de îndemnuri cuminţi la trăiri armonioase între vrednicii ţărani-oieri români ardeleni ai acelei aşezări mărginene! A fost îndeajuns pentru a-mi da seama de calităţile spirituale ale omului ascultat de mine. Pentru că, în afară de darul vorbirii domoale, Dumnezeu îl înzestrase pe regretatul părinte Zosim şi cu un chip deosebit de frumos şi de plăcut privirilor, mereu zâmbitor, din care te priveau doi ochi albaştri ca seninul cerului. Prin toată făptura lui, părea a fi imaginea blândă şi sfântă a unei icoane creştine!
Între timp, aveam să mă conving că nu întâmplător oamenii satului îi aţineau calea, simțind în preajma lui o tihnită şi benefică linişte sufletească. Iar preotul era nu numai extrem de omenos, dar şi un bun şi inteligent povestitor. Şi o făcea fără sfătoşenie şi mândrie. Vorba lui domoală şi răbdătoare mângâindu-ţi auzul şi inima. Şi mai era, acest vrednic bătrânel, şi un distins teolog şi un inspirat poet-prozator. Calităţi pe care le regăsim ilustrate şi în conţinutul paginilor cărţilor alcătuite de mintea sa, ca şi în vorbele lui înţelepte, păstrate în propria-mi fonotecă radiofonică, precum o plăcută aducere aminte. Şi încă ceva: mic de statură şi sprinten la mers, părintele Zosim Oancea avea şi ştiinţa purtării cu demnitate a hainelor preoţeşti, fiind un modest şi umil slujitor al Bisericii lui Dumnezeu. Astfel că straiele sale erau mereu sobre şi bine îngrijite. Le rânduia omenoasa şi înţelegătoarea lui soţie, Dorina-Maria. Fiică de preot din satul braşovean Paloş, mamă deosebit de iubitoare a celor patru copii ai lor: trei băieţi şi o fată. Cel din urmă născut, Dorin, devenind preot, la fel ca şi tatăl său, dar şi un eminent profesor universitar la Facultatea de Teologie Ortodoxă „Sf. Ierarh Andrei Şaguna” din Sibiu. După ce buna şi vrednica lui soţie s-a stins din viaţă, grija hainelor preoţeşti avea să treacă în seama femeilor bătrâne ale satului.
În încercarea de a-i întregi sumara portretizare mai adaug doar că acest Om de mare Omenie era deopotrivă blajin şi tare cumsecade cu toţi cei care îi ieşeau în cale! Ca urmare, tristul eveniment al morții sale ne va spori regretul şi supărarea! Iar acum, după trecerea a aproape 15 ani de când a plecat dintre noi, ne îmbunăm cu gândul că sufletul lui blând şi generos trebuie că s-a înălţat în Ceruri, pentru a fi mult mai aproape de Dumnezeu!
Marți, 21 iulie, se vor împlini 119 de ani de la naşterea, în vatra satului Alma, de pe Târnava Mare, a blajinului şi înţeleptului părinte Zosim Oancea. Venise la Sibiel în vara anului 1964, după multe necazuri pătimite, pe nedrept, în ani grei de temniţă politică în mult temuta închisoare a Aiudului. Curând după aceea va avea revelaţia de la Bunul-Dumnezeu să caute şi să găsească pe pereţii interiori ai bisericii din Sibiel pictura originală, „ascunsă” privirilor, sub stratul mai multor zugrăveli succesive. Scoasă la lumina miratelor feţe ale mirenilor şi specialiştilor-restauratori, îndelung curăţată de funinginea unsuroasă a fumului lumânărilor şi primenită precum o tânără şi frumoasă mireasă, pictura murală dăinuie ca un unicat în arta înfrumuseţării bisericilor ortodoxe transilvane. Măiastra lucrare iconografică, inspirată din policromia bizantină a sfintelor lăcaşuri de pe Muntele Athos al Greciei, datând din anii 1774-1775, este considerată a fi o creaţie artistică şi religioasă monumentală. Cu aceeaşi ocazie aveau să fie identificate şi semnăturile stângace ale celor care au pictat biserica: meşterii-iconari Iacob şi Stan Zugravul, în tinerețea lor ţărani-oieri în Răşinarii Mărginimii Sibiului.
Un alt episod important din viaţa preotului Zosim Oancea avea să se petreacă în primăvara anului 1969. Atunci când le va adresa enoriaşilor săi, veniţi la slujba din Joia Mare a Săptămânii Patimilor Domnului Iisus Hristos (Paştile), următoarele înţelesuri ale vorbelor sale: „… Este frumoasă icoana în casă, dar o vezi şi te bucuri tu singur de ea. Pe când dacă o pui la muzeu, o vede şi se bucură o lume întreagă…”. Era cel dintâi îndemn mai înainte de a se porni pe lungul şi anevoiosul drum al construirii şi înzestrării viitorului Muzeu de icoane. La numeroasele donaţii venite din partea locuitorilor acelui sat, curând se vor adăuga cele sosite din aşezările învecinate, precum şi din îndepărtate colţuri ale ţării. Şi astfel au fost strânse, rând pe rând, mai bine de 700 de icoane pictate pe sticlă şi alte 100 pictate pe lemn, majoritatea vechi de peste două secole, precum şi o bogată colecţie de carte veche românească. Toate expuse în ambianţa plăcută a unor podoabe de port popular specific satelor de oieri din Mărginimea Sibiului. Însă pentru ca aceste comori să poată fi expuse într-un muzeu ţărănesc a fost nevoie ca în vecinătatea bisericuței şi a cimitirului satului să fie înălţată o clădire nouă, mai spaţioasă. Lucrare repede şi bine încheiată de obştea satului. Cu precizarea că această incredibilă întâmplare creştinească va purta simbolica denumire de „miracolul de la Sibiel”. Şi într-adevăr aşa a fost. Un adevărat și dumnezeiesc miracol, de vreme ce el se petrecea în văzul lumii şi în plină epocă comunistă. Apoi, cu atât mai surprinzătoare ne părea a fi acea realizare, gândindu-ne că iniţiatorul ei nu era doar un simplu preot român ortodox, dintr-un sat oarecare, ci un fost deţinut politic, condamnat la 25 de ani de muncă silnică! O explicaţie simplistă pare a fi aceea că „organele locale” ale partidului şi securităţii judeţului Sibiu doar se prefăceau că nu ştiu nimic, pe când în realitate vedeau cum se înălţa clădirea impunătoare a viitorului muzeu al sfintelor icoane pictate. Astfel, a apărut acel edificiu cultural şi religios, unic în lumea creştină, meritul fiind al curajoşilor locuitori ai acelui sat de munte, cei care au ascultat de sfatul preotului lor, Zosim Oancea! Iar acest Om mai are încă un alt mare merit. La îndemnurile sale, mândrul sat transilvan Sibiel va deveni cea dintâi aşezare rurală din România cu pensiuni turistice ţărăneşti. În prezent, de-a lungul apei râului de munte şi a uliţei celei mari stau înşirate nu mai puţin de 30 de astfel de pensiuni agro-turistice, întreaga reţea fiind distinsă de ziariştii lumii cu Oscarul Turismului Internaţional „Mărul de Aur”. În bucătăriile frumoaselor şi curatelor case ţărăneşti se pregătesc felurite mâncăruri gustoase, iar la căderea serii gazdele întind aşternuturile albe ale fostelor lor paturi de zestre din anii tinereţii, urându-le musafirilor „noapte bună”! Iar sejurul se încheie cu o plimbare prin sat şi prin împrejurimi. De primăvara şi până târziu în toamnă, cu căruţele trase de cai, iar în zăpezile iernilor cu „săniile cailor cu zurgălăi”, împodobite cu ţoale şi ţesături specifice mărginenilor sibieni.
Alte câteva vechi şi plăcute întâmplări din sat
- Călător prin „România pitorească”, în urmă cu vreo 50 de ani, senatorul american Morgen va iniţia la Sibiel mișcarea „Ambasadorii Prieteniei”.
- În toamna anului 1976, una dintre nepoatele Împăratului Japoniei, venită în vizită în Sibiel, va scrie în „Cartea de impresii”: „Muzeul Naţional al Icoanelor este un adevărat miracol al credinţei din Carpaţi”.
- Când preotul Zosim Oancea mai era încă în viaţă, locuitorii satului i-au dat muzeului numele său, el fiind născut la data de 21 iulie 1911, în Alma, sat situat în vecinătatea a unor importante obiective turistice, între care: bisericile și cetățile medievale din Mediaș, Biertan, Criș și Sighișoara; „Catedrala Armenească cu un turn căzut”, din orășelul Dumbrăveni, precum și Complexul Turistic și de Echitație „Dracula”, din Daneș, al familiei soților Marinela și Nicu Lazăr.
- Un tânăr jurnalist italian, Giovanni Ruggeri, din Bergamo, şi-a stabilit reşedinţa provizorie în acest sat de munte, cumpărând şi amenajând o veche casă ţărănească. Meritul său fiind acela că a redactat şi tipărit, în limbile română, italiană şi germană, o carte-album intitulată „O viaţă, un destin, o icoană”. Între coperțle ei, bogat ilustrate, sunt şi câteva pagini cu povestea adevărată şi tulburătoare a vieţii vrednicului preot Zosim Oancea, precum şi prezentarea atrăgătoare a împrejurimilor, muzeului icoanelor și a livezilor pomicole cu sute de pomi fructiferi de vârsta celor mai bătrâni oameni ai satului.
- Numeroși oaspeţi ai Sibielului, turişti din întreaga lumea, „întârzie”, din plăcere, în casele românilor-gospodari, acolo unde se nimereşte atât de bine zicala: „Cu bani puţini mi-am cumpărat o noapte de odihnă tihnită într-un mândru sat de munte”;
- Printre cei care au vizitat Sibielul au fost şi doi reprezentaţi ai Casei Regale din Marea Britanie: Prinţul Eduard, duce de Kent, şi fiul său George, lord de St. Andre.
Din amintirile neuitatei copilării
Adică cele care nu-mi dau pace nici în visele tot mai scurtelor nopți de vară, pentru că sunt acele amintiri dragi mie, venite din anii copilăriei şi tinereţii. Astfel că străbătând cu ochii minţii drumuri de ţară, când prăfuite de dogoarea soarelui, când înglodate de ploi sau troienite de zăpezile şi îngheţurile iernilor, revăd lungi şi largi uliţe, întortocheate poteci, vechi biserici, şcoli, poiene şi păduri, văi line şi dealuri abrupte. Sunt acele locuri purtând amintirea întâmplărilor fericite din anii când primăvara era primăvară, vara vară, toamna toamnă şi iarna iarnă; când feciorii şi fetele satelor văii sibiene a Hârtibaciului purtau cu mândrie şi cu multă fală, în zilele de sărbătoare, hainele româneşti scoase din lăzile de zestre ale bunicilor; când şi cel mai mic petic de pământ era lucrat cu râvnă şi folos, fiind adeseori subiect de sfadă între neamuri şi vecini; când în zorii dimineţilor ciurdarii şi ciobanii scuturau talăngile şi pocneau din plesnitorile bicelor anunţând gospodarii să-şi sloboade vitele şi oile în păşuni. Astfel că puteai vedea, la marginea satului transilvan, ciurda albă a vacilor, viţeilor şi junincilor; iar ceva mai la vale, spre „glodul” văilor, cirezile bivoliţelor în care era „slobozât” taurul cel negru şi furios! Plăcerea copiilor poznaşi şi spaima femeilor și fetelor cu broboade roşiatice pe cap! Altminteri, animale foarte îndrăgite de cei care le ştiau „năravurile” și le apreciau hărnicia, cuminţenia şi forţa în jugul carelor cu poveri şi plugurilor cu brăzdarele adânc înfipte în pământ. Animale blânde, lăsând în şuştare, la muls, un lapte nefiresc de înspumat, de alb, de dulceag şi de gras. Aşa că mi-au rămas tare dragi! Motiv pentru care, atunci când cutreier meleaguri sibiene, făgărăşene, blăjene, sighişorene, agnițene, mureşene, bistriţene, năsăudene, sălăjene sau târnăvene caut cu privirea „pata neagră” din ciurda satelor şi „iscodesc” care dintre ţărani mi-ar vinde măcar o „cupă” de lapte, dar şi o alta de făină galbenă de cucuruz măcinat la moara cu piatră ferecată şi bătută zgronţuros cu tăişul ciocanului de morar. Din acea gustoasă făină să mestec cu mestecătorul, în cirul clocotit al oalei de pe plita încinsă a sobei, mămăliga pentru blidele pline cu laptele dulce sau covăsât, cu brânza frământată din laptele de oaie şi cu ouăle de găină și de rață prefăcute în păpăradă, prăjită în untura crestelor din slănină afumată! Numai că, din păcate, bivoliţele sunt tot mai rar întâlnite în gospodăriile puţinilor şi bătrânilor ţărani ai satelor ardelene. O dovadă în plus că din tot ceea ce era tradiţional, bun şi frumos în satul românesc găseşti tot mai greu, tot mai puţin şi tot mai rar! Doar casele vechi şi locuite, mândre şi frumoase au mai rămas precum chipul stăpânilor lor din anii tinereţei! Semn că copiii şi nepoţii de la oraş le mai au în grijă şi păstrare, încercând să le repare zidurile şi ţiglele, scândurile rupte ale gardurilor, şurilor, grajdurilor și cotețelor, precum şi doagele butoaielor de vin, ţuică şi varză murată care, de atâta nefolosinţă, stau descheiate în pivniţele și cămările bunicilor lor. Având mireasma pământului cuibărită în suflet şi în palmele lor bătătorite, bătrânii-plugari se încăpăţânează să nu-şi lase nelucrate grădinile, şi mici petice din întinsul şi îmburuienatul hotar al satului tot mai părăsit. Rămânând statornici în credinţa lor străbună, ei purced la drum, duminică de duminică, spre „Biserica de pe Deal” pentru a se ruga Bunului Dumnezeu să le mai dea încă puţină putere pentru a munci şi a se hodini! La plecare spre casele lor, moşnegii-vădani şi băbuţele-văduve întârzie o vreme în cimitirul din vecinătatea bisericii, îngrijind mormintele soţilor sau soţiilor; bunicilor, străbunicilor şi părinţilor, ştiind că, atunci când le va veni vremea, lângă ei îşi vor găsi locul odihnei lor veşnice!
Ioan Vulcan-Agnițeanul
