Ce măcel, Doamne! Câtă suferință! Câtă pagubă! Câtă ură!
Până la urmă, multele și tot mai dureroasele necazuri ale vieții oamenilor mi-au obișnuit ochii și sufletul să poată plânge fără lacrimi. Pentru că de prea multe ori mi s-a dat să văd semeni de-ai mei care s-au certat din te miri ce motive, iar de împăcat nu s-au mai împăcat niciodată, ducând supărarea cu ei în mormânt. Să dea bunul Dumnezeu să nu fie așa și după prosteasca și păguboasa dușmănie ruso-ucraineană și ucraineano-rusă. Două popoare frumoase, din tot atâtea țări bogate, mari și tari ale Europei, vorbitoare ale acelorași limbi slave. Tocmai de aceea stau și mă întreb: să nu fi învățat rușii și ucrainenii cum că cu vecinul apropiat trebuie să te ai mai bine decât cu fratele îndepărtat?! Dovadă că în voința omului nu stă nici propia sa viață și nici a lui moarte. Ele aparțin Domnului, și numai arareori pedepsei destinului și hazardului vieții!
RAPSODII DE PRIMĂVARĂ
O ilustrată primăvăratecă, strecurată între douăzprezece buchețele de albi ghiocei și de violeți toporași. Scrisul frumos caligrafiat este al unui soț îndrăgostit de dragostea lui. Draga mea soție dragă! Mamă a copiilor noștri, bunică și străbunică a copiilor copiilor pe care i-ai născut și crescut! Este al șaptezecelea an la rand când mereu îți repet că de tine îmi aduc aminte cu mult drag și dor! Pentru că tu ai născut și crescut pui de oameni. I-ai adus pe lume, le-ai dat viaţă, le-ai dat nume, devenind mamă a unei duzine de copii. Cei care te țin alături de frumoasele lor amintiri. Și ai rămas tot atât de plăcută la chip şi de bună la suflet încât, copiii și nepoții noștri sunt ferm convinși că atunci când ai apărut pe lume Dumnezeu a fost bine-dispus. Tu porți în astă războinică lume, câteva melodioase nume cu renume: soție de bărbat; mamă de fete și băieți; soacră de nurori și de gineri, dar și bunică și străbunică a 35 de nepoți și nepoate.
În chiar „Zilele babelor”, priveam infinitul senin al cerului de deasupra cabanelor turistice Bâlea Lac şi Paltinu, din Munţii Făgăraş, imaginându-mi că de acolo, de sus, de tot, aş fi putut „pipăi” cu ochii mei înlăcrimaţi de gerul întârziat al iernii, ca şi de dogoarea strălucitoare a soarelui, penajul argintiu al stolurilor zburătoare ale gălăgioşilor cocori, reveniţi, mult prea timpuriu, pe meleaguri româneşti din îndepărtatele ţări calde ale Soarelui. Aşadar, acea imbucurătoare imagine se cuibărise în mintea mea mult mai devreme decât să fi ajuns, până la noi, adierile echinocţiului astronomic şi meteorologic al Primăverii. Astfel încât, dându-mă jos din înălţimea înzăpezită a munţilor, florăresele parcurilor Avrigului mi-au oferit în dar câteva înmiresmate bucheţele de zambile albe şi violete, năpădite de harnicile albine, culegătoare ale polenului dulceag și parfumat
În cele ce urmează, dragă cititorule, am să te rog să priveşti cu ochii bucuriei sufletului tău şi cu iubirea inimii tale, plăpândul şi gingaşul ghiocel. Și de îndată te vei convinge că fără el nicând nu vine primăvara.
Un surprinzător şi trist adevăr primăvăratec decupat din câteva poeme ale regretatului Adrian Păunescu: *Ce dacă vine primăvara!/Atâta iarnă e în noi/Că martie se poate duce cu toţi cocorii înapoi. *S-a-mbolnăvit pentru a câta oară/Văzduhul de-o lumină fără leac,/Nu ştiu ce să mai zic, ce să mai fac,/Orice-aş vorbi se-aude primăvara. *Aseară când ne despărţeam, aseară,/Tot mai era un pic de primăvară,/Şi-acum aruncă ochii pe ferestră/A viscolit pe despărţirea noastră(…) Nici nu mai ştiu de-i noapte sau e ziuă,/Era doar ninsoarea noastră de adio.”
În încercarea de a da uitării lunga şi friguroasa iarnă, de cum a dat colţul ierbii, cei mai vrednici ţărani-plugari ardeleni au ieşit în câmp la gunoit, arat, grăpat şi semănat..
La Sibiu, începutul anotimpului reînnoirii naturii şi vieţii oamenilor are numeroși mesageri, din care nu lipsesc gingaşele flori de câmp din pajiştile ruginii și înverzite ale Parcului Sub Arini şi Pădurii Dumbrava, dar și încântătoarele imagini color de pe micile ecrane ale televizoarelor din casele noastre, înfățișând prezența plăcută a reprezentanților Ansamblului Folcloric ”Cindrelul-Junii Sibiului”, invitați de onoare ai Expoziției Mondiale din Dubaiul Emiratelor Arabe Unite.
Nimic mai frumos, mai plăcut și mai emoționant decât ca, la bătrânețe, să ne readucem aminte de anii adolescenței. Un astfel de moment mi l-a prilejuit chipul imaginar al Măriucăi, fosta mea colegă de clasă școlară profesională. Eu simțeam pentru ea ceea ce părea a fi a dragoste și iubire, dar nu spuneam nimic. Iar ea tăcea chitic! Până când într-o recreație mi-a făcut un semn discret să caut ceva anume în buzunarul drept al hainei uniformei mele școlare. Era un bilețel. L-am citit, pe ascuns, și am rămas extrem de fericit. Îmi scria că ar vrea să mă ajute la matematica și fizica corigențiilor mele repetate. Evident că eu mi-am luat examenele. Ea, însă, s-a îmbolnăvit și a murit, chiar la începuturile acelei vacanțe de vară. Era în data de 15 iunie 1950. Se împlineau 61 de ani de la moartea poetului Mihai Eminescu. Cu mintea de atunci, mi-am zis, în sinea mea, că în fiecare an voi așeza pe lespedea rece a mormântului său câte un buchețel din albăstrelele câmpurilor transilvane care îmi vor ieși în cale. Iar emoționantul gest al readucerilor aminte să-l repet de tot atâtea ori câte strofe numără poemul eminescian Luceafărul. Acum, după trecerea a 72 de ani, constat cât de naiv am fost, de vreme ce sunt 96 de strofe la număr, a patru versuri fiecare. Ca urmare, cărei Divinități Cerești să-i cerșesc o atât de lungă viață! Ar însemna să trăiesc 146 de ani. Ori eu, de curând (joi, 24 februarie 2022), am împlinit vârsta de 87 de ani. Recunosc că târziu de tot am aflat numărul exact al strofelor mereu strălucitorului Luceafăr al lui Eminescu!
Până și noi ar trebui să mulțumim României și românilor
Un prim-motiv ar putea fi faima a patru viteji domnitori, după cum urmează: muntenii Mircea cel Bâtrân (1355-1418) și Vlad Țepeș (1431-1476); moldoveanul Ștefan cel Mare și Sfânt (1438-1504) și transilvăneanul Ioan (Iancu) de Hunedoara, răpus de epidemia de ciumă la doar câteva zile de la încheierea victorioasă a legendarei bătălii de pe Câmpia Zemunului Belgradului Sârbesc, din 11 august 1456. Fără bărbăția și eroismul oștirilor conduse de cei patru domnitori de origine română, nu numai Moldova, Muntenia și Transilvania ar fi devenit pașalâcuri turcești, dar și țări precum Grecia, Italia, Serbia, Ungaria, Austria, Cehia, Slovacia, Germania, Franța și Polonia. Între timp a trebuit să treacă peste omenire două pustiitoare războaie mondiale, până când din nou marile puteri occidentale au apelat la sacrificul sărmanului popor român, cel care avea să contribuie la o importantă scurtare cu o jumătate de an a celui De-al 2-lea Război Mondial, timp în care Germania lui Hitler ar fi dispus de bomba atomică. Referitor la Vlad Țepeș putem spune că fără faptele lui de glorii militare și a legendelor sale n-ar fi existat nici romanul ”Castelul din Carpați”, al francezului Jules Verne (1828-1905) și ”Dracula”, al americanului Bram Stoker (1847-1912); nici filmele artistice și documentare și nici trasee turistice românești care-i poartă numele. Și ar mai trebui să ne mulțumească restul lumii și pentru Stiloul cu peniță al vâlceanului Petrache Poenaru (1799-1875), pedagog, inginer și matematician, invenție patentată în Franţa în anul 1827; mehedințeanului Ștefan Odobleja (1902-1978) pentru Cibernetica și Psihocibernetica; medicului-savant bucureștean Nicolae Paulescu (1869-1931) pentru medicamentul denumit inițial ”Pancreina”, iar mai apoi ”Insulina”, reprezentând hormonul antidiabetic eliberat de pancreas, descoperire brevetată în 1922; sasului sibian și medieșan Hermann Oberth (1894-1988) pentru Știința Astronauticii, ca și pentru cea a Rachetelor Cosmice, alături de rusul Konstantin Ţiolkovski şi de americanul Robert Goddard; inginerului-inventator bucureștean Henri Coandă (1886-1972) pentru Avionul cu reacție; domnitorului moldovean Dimitrie Cantemir (1673-1723) pentru Istoria Creșterii și Descreșterii Imperiului Otoman, lucrare pentru care a devenit membru de onoare al Academiei din Berlin; savantului biolog și explorator Polar Emil Racoviță (1868-1947), fondator al Biospeologiei și întemeietor al primului muzeu din lume cu acest profil; istoricului bucureștean Mircea Eliade (1907-1986) pentru a sa Istorie a Religiilor Lumii. Compozitorii, dirijorii și cântăreții lumii îi datorează cătrurarului Anton Pann (1790-1854) Cheia Sol a scrierilor partiturilor muzicale, iar România și locuitorii săi să fim recunoscători pentru că a compus linia melodică a actualului Imn Național ”Deșteaptă-te Române”. Lumea sporturilor ar trebui să-i mulțumească Nadiei Comăneci (1961) pentru primele note de 10 din gimnastica mondială, obţinute de româncă în anul 1976, la Olimpiada de la Montreal-Canada; să-i mulțumească bănățeanului șvab Helmuth Duckadam (1959) pentru că au putut să se minuneze de ceea ce nu mai făcuse nimeni până la el: să apere patru lovituri de la 11 metri, una după alta, la finala Cupei Campionilor Europeni, la fotbal, la Sevilia-Spania, în anul 1986, câştigată de echipa Steaua Bucureşti, împotriva formaţiei spaniole F.C. Barcelona. În filialele din lumea întreagă ale vestitului concern de programe computerizate, patronat de magnatul american Bill Gates (1955), lucrează atât de mulţi români deştepţi încât cea de-a doua limbă care se aude, după engleză, este româna. Gorjanul-oltean Constantin Brâncuși (18761957) este „părintele universal al sculpturii moderne”; scriitorul-dramaturg Eugen Ionescu (1909-1994), este ”inventatorul” așa-zisului ”Teatru al absurdului”; savantul și farmacistul naturalist, academicianul reghinean Ovidiu Bojor (1924), este nu numai primul om din lume care a reușit să compună formula preparării insulinei vegetale, dar cel dintâi cercetător care a izbutit marea performanță științifică a cartografierii tuturor speciilor și varietăților plantelor și florilor din arealul geografic al Himalayei Nepaleze. Și apoi mai trebuie amintit și faptul că ”Albastrul de Voroneț” este culoarea care încă nu şi-a „dezvăluit” secretul reţetei de preparare; că Stilul Arhitectonic Brâncovenesc este unicat pe plan mondial prin frumuseţea şi noutatea lui; că singurul joc sportiv și țărănesc din lume este Oina Românească, atestată documentar în anul 1364, fiind considerat precursorul unui sport după care americanii „se dau în vânt”. Așadar, fără toate aceste „românisme”, precum și fără cele 20 de monumente de artă și ale naturii, ocrotite de UNESCO-Paris. omenirea ar fi nu numai mai săracă și mai tristă, dar și mult mai altfel!
Prea de multă vreme diplomaţia externă românească se rezumă doar la căratul, dus-întors, a ”genților-diplomat”, lipsindu-i inteligenţa şi sentimentul patriotic de a negocia cu interlocutorii altor state ale lumii în favoarea țării sale. Indiferent dacă aceștia sunt binevoitori sau răuvoitori; prietenoși sau dușmănoși; sinceri sau făţarnici! Aşa ar fi trebuit să fie adevăratul diplomat, nu ca cei pe care i-a avut și încă îi mai are România, din 1989 încoace, pentru că tot ceea ce s-a furat și înstrăinat nimic nu s-a mai pus la loc. Nici zăcămintele de petrol și gaze naturale; nici pădurile defrișate și pământurile înstrăinate; nci aurul, cuprul, uraniul, cărbunele, sarea, marmura, metalele rare și apele minerale și cele hidroenergetice; nici centralele și firele electrice; nici fostele platforme constructore de mașini, utilaje, autocamioane, locomotive, tractoare, vagoane, tramvaie, autobuze, tancuri, helicoptere și avioane; nici gările, depourile și cantoanele de cale ferată transformate în ruină; nici fostele mari combinate chimice, siderurgice, textile și de mobilă; nici zecile de milioane de vite cornute tăiate și neînmulțite; nici oile și porcii de rasă din marile saivane și complexe zootehnice; nici fostele institute de cercetări științifice; nici pavilioanele arhitectonice aflate în paragină ale stațiunilor balneoclimaterice Herculane, Borsec, Olănești, Călimănești, Căciulata, Sovata, Ocna Sibiului, Litoralul Mării Negre, Amara, Snagov, Sinaia, Predeal, Vatra Dornei, Tușnad, Lacul Roșu și Izvorul Mureșului. Dar ceea ce este și mai jalnic decât sărăcia generalizată este că a ”fugit” în străinătate un sfert din populația țării de peste 22 de milioane de locuitori. Astfel că nu-i de mirare că în această Românie tristă și plină de umorul macabru al parlamentarilor și comentatorilor televiziunilor, prezenţa în fața urnelor electorale va tinde să reprezinte nici un sfert din numărul total al votanților, românii urmând să dovedească că, în sfârșit, s-au săturat să mai revadă acelaşi film de cinematecă trucat şi de prost-gust. Ca urmare, la posibila întrebare: Ce e mic, negru şi îți bate insistent și enervat la uşa casei tale neluminată electric?, românii ne-indiferenți de soarta țării răspund că este prezentul și viitorul sumbru al acestei ţări. Dar care mai are încă mulți oameni de aleasă omenie, care sar în ajutorul sărmanilor vecini ucraineni! Se prevestesc vremuri extrem de sumbre pentru toți bogații și săracii lumii! Și ca și alte dăți, cele mai oropisite vor fi nu numai țările mici dar și cele care n-au călăuze pricepute! Fi-vom și noi printre ele? Cu siguranță da, din moment ce ne prefacem a nu vedea că nimic nu-i la locul lui! Și mult prea târziu am simțit că fumul prafului de pușcă ne înțeapă nările dureros și scump!
Ioan Vulcan-Agniteanul
