L-am întrebat pe un oarecare înţelept de ce României i se spune „Grădina Maicii Domnului” și iată ce mi-a răspuns: „Când Dumnezeu a împărţit pământurile sale tuturor neamurilor, românii, cu bunul lor simţ caracteristic, mereu au dat întâietate altora, ei rămânând la urma urmelor. Dovadă că atunci când, în sfârșit, au ajuns şi ei la mila Domnului, nu mai era nimic de împărţit. Atunci, văzând smerenia românilor, Dumnezeu i-a spus lui Sfântul Petre: «Te rog, dă-le lor un colţ din Grădina Raiului». Și probabil că acea bucățică a fost ruptă tocmai din colţişorul preferat al Maicii Domnului. Și avea să fie nu numai cel mai frumos pământ din lume, dar și cel mai bogat”.
Un frumos și înțelept cântec patriotic
Oare care român adevărat nu ştie să fredoneze, la fericite bucurii, ca şi la necaz şi la durere, măcar câteva versuri din cântecul „Aşa-i românul”?! Vorbele lui fiind suprapuse peste o încântătoare melodie aproape doinită. Şi oare câţi dintre noi ştim povestea lui adevărată?! Mărturisesc că nici eu n-am ştiut-o în întregime până când aveam să particip la Întâlnirea fiilor satului sibian Chirpăr. Dovadă că satul nu-şi uită fiii și nici ei vatra natală! Un sătuc cu plugari tot mai puţini la număr, bătrâni şi sărăcuţi. La fel ca mai toate satele româneşti, având pământurile când însetate şi pârjolite de dorul ploilor cerului, când inundate și bătute de grindine. Şi totuşi, Chirpărul continuă să fie un sat mândru, așezat în „căuşul” dintre dealurile văii transilvane a Hârtibaciului şi lunca mijlocie a Oltului, de pe streaşina împădurită a Munţilor Făgăraş.
La acea sărbătoare a reîntâlnirii fiilor şi nepoţilor satului cu bătrânii lor bunici şi părinţi aveam să aflu povestea frumoasă a unui talentat condeier. Cea a unui preot-paroh cu diplomă universitară, iar în zilele lucrătoare ale săptămânii, împreună cu preoteasa, ţărani la plug şi la coasă. Este regretatul Nicolae Ionaş. Cel care a slujit cu vrednicie, cu pricepere şi bunătate duhovnicească în faţa altarului bisericii ortodoxe multiseculare din sat vreme de 40 de ani. Astfel că i-a fost cinstită memoria cu titlul, post-mortem, de „Cetăţean de Onoare”. La fel şi o fiică a Chirpărului, însă nu post-mortem: învăţătoarea Maria Goian, dăscăliţă în aşezarea sa natală vreme de mai bine de o jumătate de secol. Cu mulţi ani în urmă întâmplarea va face ca cei doi consăteni să potrivească împreună câteva versuri auzite din gura ţăranilor ardeleni, iar apoi să le pună pe portativul unei plăcute melodi populare româneşti, fredonată mai ales pe uliţele acelor sate în care, după ani şi ani de muncă istovitoare, se reîntorceau pe la casele lor românii plecaţi în America. Aduceau cu ei „dolarii verzi” cu care şi-au întregit pământurile şi gospodăriile. La început, amintitul cântec a fost interpretat chiar de cei doi consăteni pe scena căminului cultural. Iar apoi, cu corul satului din „podul” bisericii după slujbele duminicale. Şi fără teamă! Şi încă pe ce vremuri! Prin anii ‘70 ai secolului trecut! Curând, după acea „premieră” muzical-folclorică, în sat avea să revină, pentru a nu ştiu câta oară, preotul ortodox Doru Ghiaja, de la Arhiepiscopia Ortodoxă a Alba-Iuliei. Venise, ca de fiecare dată, în vizită la bunul, inteligentul şi sfătosul său prieten, părintele-paroh Nicolae Ionaş. Din vorbă-n-vorbă, ajung şi la cântecul „Aşa-i românul”. Auzindu-l din glasurile preotului-prieten şi învăţătoarei Măriuca, oaspetele îi va transcrie versurile şi-i va memora melodia. Apoi, îl va oferi spre ascultare şi luare aminte poetului Adrian Păunescu, iar acesta, încântat peste măsură de frumuseţea lui şi de adevărurile vorbelor rostite şi cântate, îl va introduce în repertoriul permanent al vestitului său Cenaclu „Flacăra”.
De atunci, de mult de tot, şi până mai zilele trecute, autorii adevăraţi ai cântecului au rămas un fel de anonimi celebri! Între timp, nimeni nu s-a sfădit cu nimeni pentru „drepturile de autor”. Şi nici pentru recompense în bani şi în laude televizate. Şi nici în articole scrise la ziare şi reviste! Aşa cum se întâmplă, bunăoară, cu cântecul ardelenesc despre „Pușca şi cureaua lată/Ce fecior eram o dată”! Tot necunoscut a rămas şi locul „zămislirii” sale! Adică acel sătuc sibian. Însă, prin vocea frumoasă, fermă şi clară, de bariton a preotului Ghiaja, precum şi al glasului neîntrecutei interprete de muzică populară, Sava Negrean-Brudaşcu, „Aşa-i românul” a devenit unul dintre cântecele preferate ale românilor de pretutindeni, interpretat duios și cu mult patos. Precum o doină, o priceasnă sau o sfântă rugăciune! Iar românii, adevăraţii români, iubitori de Ţară, de grai, de limbă, neam, credinţă străbună şi bune obiceiuri, când îl aud au sclipiri de lacrimi în ochi! Fiind în stare să se bată pentru el şi adevărurile spuselor sale! Rămâne doar să-i urmăm pildele şi să nu-i uităm îndemnurile! Vorbele lui înţelepte sunt cântate şi rostite la nunţi şi la botezuri; la festivalurile folclorice şi la serbările câmpeneşti; de Ziua Imnului Naţional „Deşteaptă-te române” şi la 1 Decembrie, Ziua Naţională a României. Iar, uneori chiar şi la comemorarea Eroilor Patriei căzuţi pe câmpurile tuturor bătăliilor şi războaielor câştigate sau pierdute de neamul românesc şi de voievozii şi domnitorii lui. Precum şi la unele dintre sărbătorile religioase, între care și cea din dealul satului Ţebea al românilor-moţi, manifestări prilejuite de comemorarea lui Avram Iancu. Acolo, sus, în dealul „Gorunului lui Horea”, cântecul „Noi suntem români” se transformă în cel de-al doilea Imn al celor care vorbesc şi simt româneşte! Sunt atât bătrânii înțelepți ai țării, cât și copiii-școlari deștepți şi cuminţi; tineri liceeni, studenţi, muncitori, ţărani harnici şi militarii patrioţi! Interpretându-l, nu facem altceva decât să cerem să ni se dea ŢARA ÎNAPOI, ÎNTREAGĂ ŞI ROTUNDĂ! Aşa cum ne-au lăsat-o înaintaşii! Pentru că Ţara este acel loc în care te gândeşti dacă ai un merit sau o vină pentru ceea ce vezi şi auzi! Şi o cerem nu oricum. Ci poruncindu-le răstit acelora care au luat-o cu japca şi i-au înstrăinat averile şi fiii! Conducând-o strâmb, păgubos, ruşinos şi în multă ceartă şi sfadă! Odată recăpătată, nădăjduim că vom şti, măcar acum, în al 12-lea ceas, ce şi cum să facem pentru a nu mai fi batjocoriţi şi umiliţi în sărăcie şi ruşine! Pentru că din stăpâni, precum am fost, ne-au transformat în cerşetori la poarta bogatului necinstit şi hărăpăreţ cu avuţia Ţării. Cu frumuseţile locurilor, graiului, cântecului şi hainelor româneşti ale bravilor noştri ţărani! Acesta să ne fie crezul şi fapta în lunile şi anii care năvălesc peste noi!
O poveste romanţată cu şi despre Liviu Rebreanu
(n. 27 nov. 1885, Tîrlişua, Năsăud – d. 1 sept. 1944, Valea Mare, Argeş)
De curând comemoram împlinirea a 76 de ani de la moartea marelui romancier năsăudean. Cel care, printr-o nefericită întâmplare, avea să fie înmormântat, iniţial, în cimitirul satului argeşean Valea Mare, ca apoi, la scurtă vreme, trupul său să fie deshumat şi reîngropat creștinește într-un mormânt, situat pe Aleea Scriitorilor din Cimitirul Bellu din Bucureşti. Rebreanu fiind acel scriitor-academician care a alcătuit, din cuvinte potrivite şi din întâmplări risipite, mult cititele şi apreciatele sale romane: „Ion” (1920), „Pădurea spânzuraţilor” (1922), „Adam şi Eva” (1925), „Ciuleandra” (1927) şi „Răscoala” (1932).
Aşadar să ne imaginăm că ne-am afla în Mediaş cam pe la orele amiezei zilei de 2 septembrie a îndepărtatului an 1938. O zi însorită, frumoasă şi luminoasă de toamnă aurie. Cu atât mai încântătoare privirilor şi inimilor medieşenilor cu cât în chenarul ei se afla imaginea frumoasă a cochetei căsuţe cu numărul 18, de pe strada Plevna. Iar alăturat, o spaţioasă şi pitorească grădină pomicolă, viticolă şi floricolă, situată dincolo de pălanul (gardul) din scânduri învechite. Astfel că puteau fi admiraţi bătrânii meri, peri, pruni, gutui şi butuci de viţă-de-vie încărcaţi de roadele bogate ale acelei toamne roditoare. Anotimp calendaristic în care, din păcate, se simţeau în aer mirosurile înţepătoare ale prafului de puşcă, prevestitoare unui nou război mondial. Şi cu toate acestea, locuitorii medievalei aşezări de pe Târnava Mare îşi vedeau, în continuare, de preocupările lor zilnice. Aşa se face că de jur împrejurul unei mese pline cu multe dintre bunătăţile pământului, aşezată la umbra unui păr bătrân, stăteau în tihnă la degustatul bucatelor şi la povestitul unor plăcute şi interesante poveşti membrii a două familii. Cea a stăpânilor acelei căsuţe: familia Toganilor, şi cea a distinşilor lor musafiri: soţii Rebreanu, împreună cu fiica lor, Puia. După supa cu tăiţei şi şniţelele din piept de pui de găină, asortate cu cartofi prăjiţi şi cu ardei copţi şi oţetiţi-dulceag cu miere de albine, ospitalierele gazde aduc platourile cu prăjituri, urmate de „Cupele cristalului Vitrometanului de Mediaş” pline cu vinul casei, instantaneu botezat de romancier ca „Vinum-Toganensis”, dar şi de ceşcuţele din porţelan cu cafeaua aburindă şi plăcut mirositoare. Între timp, se discută despre una despre alta, pentru ca la un moment dat gazdele să îşi invite musafirii să viziteze interioarele casei şi gospodăriei lor, propunându-le că dacă vor avea răgazul necesar să „răsfoiască”, măcar cu privirea, titlurile celor mai valoroase dintre cărţile bogatei lor biblioteci. Şi în care se regăsesc, la loc de cinste, toate romanele şi nuvelele cu autograful original al îndrăgitul lor oaspete de seamă. Iar ca să le îndrume paşii, dând şi explicaţiile de rigoare, părinţii îl roagă să o facă pe politicosul şi cultul lor fiu: George, în etate de 28 de ani. Cel despre care soţii Rebreanu, precum şi fiica lor, ştiau că este nu numai un foarte apreciat cercetător ştiinţific în domeniul istoriei popoarelor lumii, dar şi autorul unor valoroase studii ştiinţifice şi articole de specialitate, fiind şi un foarte apreciat redactor de gazete şi de reviste în Bucureşti. Aşa se face că în anturajul intelectualilor acelor vremi şi vremuri se vorbea despre el cu admiraţie. Şi o făcea nu numai oaspetele său de acum, romancierul Liviu Rebreanu, dar şi istoricul-academician Nicolae Iorga, geograful-naturalist şi academician Simion Mehedinţi; literaţii Şerban Cioculescu, Victor Eftimiu, Tudor Arghezi, Ionel Teodoreanu, Ion Agârbiceanu şi Mihail Sadoveanu, dar şi pictorii Alexandru Ciucurencu, Camil Ressu şi Iosif Iser. Între timp, din când în când, tânărul lor ghid prin casa şi gospodăria părinţilor săi, privea tot mai insistent la cadranele arătătoare ale ceasului său de buzunar, încercând să spună musafirilor, pe ocolite, că se apropie ora când sunt aşteptaţi în vizită la renumita fabrică „Emailul”. Abia ajunşi în marea hală de decor artistic şi de finisaj manual că degrabă muncitorii şi maiştrii opresc lucrul în aplauze prelungite, în vreme ce un tânăr inginer îl roagă pe Rebreanu să le povestească despre satul lui natal, Tîrlişua; să le spună când şi cum i-a cunoscut măcar pe trei dintre principalii eroi ai romanului „Ion” (n.a. Ion al Glanetaşului, fata bogată şi urâţică Ana a lui Vasile Baciu, precum şi frumoasa, dar sărăca Florica a lui Maxim Oprean); dacă ei și părinţii lor mai trăiesc, dat fiindcă trecuseră 18 ani de la apariţia amintitului roman. Mulţumindu-le pentru onoarea făcută, patronul fabricii medieşene prezintă, iar apoi oferă în dar fiicei soţilor Rebreanu, Puia, unul dintre cele mai frumose seturi de vase emailate de bucătărie, după care două tinere muncitoare le împachetează în câteva cutii de carton. Între timp, zâmbitorul şi îndrăgitul scriitor, cu ochii săi albaştri precum seninul cerului şi cu părul lins, blond şi îngrijit pieptănat cu cărare, oferă 50 de autografe pe tot atâtea exemplare ale romanelor sale.
Notă: Se cuvine să fac următoarele mărturisiri, însă care, inevitabil, vor purta în ele şi câteva crâmpeie autobiografice, și anume: cu medieşanul Gheorghe (George) Togan (n. 4 dec. 1910 – d. 26 feb. 2003, Mediaş) m-am împrietenit încă pe la începuturile anilor ’60 ai secolului trecut. Ca urmare, păstrez înregistrate pe benzi de magnetofon numeroase mărturisiri radiofonice din amintirile sale. Iar una dintre ele este cea deja relatată. Mă gândesc că dacă le-am pune pe toate la un loc, atunci lesnicios am alcătui un fel de memorie nescrisă privitoare la viaţa şi activitatea nu numai a distinsului cărturar ardelean, dar și a istoriei așezării sale natale și a întregii țări. Cel care cunoştea nu mai puţin de 7 limbi străine, între care: greaca şi slavona veche, germana (cu al ei bătrân alfabet şi scris gotic), franceza, maghiara, precum şi vorbirea curentă a saşilor transilvăneni şi a ţiganilor-căldărari ai satului de poveste Brateiu, din vecinătatea Mediaşului. Localitate în a cărei vatră nisipoasă multimilenară avea să facă, împreună cu regretatul meu frate, mai mare, Vasile (profesor de istorie în câteva școli și licee din Șeica Mare și din Mediaș), numeroase şi fructuoase săpături arheologice. George Togan fiind, mai bine de trei decenii, directorul Muzeului de Istorie din Mediaş. Interval calendaristic şi de viaţă în care şi-a făcut timp să întârzie, zile şi nopţi în şir, în marile muzee, biblioteci şi arhive dintr-o parte a teritoriului fostului Imperiu Austro-Ungar. Cu o astfel de grea şi prelungită trudă a reuşit să găsească nu numai actul original al atestării documentare a Mediaşului, dar şi să stabilească argumentat existenţa îndelungată şi a altor oraşe transilvane, printre care: Sighişoara, Agnita, Miercurea Sibiului, Târgu Mureş, Luduş, Făgăraş, Rupea, Bistriţa, Sebeş şi Reghin. Inclusiv unele documente inedite privitoare la evenimentele care au pregătit importantul act istoric naţional de la Alba Iulia, din 1 Decembrie 1918.
În concluzie. Constat cu întristare, mâhnire şi regret că nici la insistenţele repetate ale unor oameni mult mai însemnaţi decât un „gazetar anonim-celebru ca mine”, făcute cu mult mai devreme decât aproapiata împlinirea a 17 ani de la moartea acestui vrednic om, primarii şi consilierii locali care se tot perindă, din 4 în 4 ani, la conducerea treburilor gospodăreşti şi social-culturale ale Mediaşului, nu au început nici măcar să conserve şi să transforme locuinţa lui George Togan şi a părinţilor acestuia într-o bine-meritată şi mult aşteptată „Casă Memorială”! Cea care să aibă, dincolo de poarta de intrare, bustul chipului său. Să nu mai spunem că fosta grădină-livadă, viticolă şi floricolă a acelei case, reamenajată, ar putea fi un adevărat „Colţ de Rai” şi un punct de atracţie turistică. Bine că măcar urmaşii a doi saşi medieşeni se pot bucura de aceste necesare „privilegii” ale recunoştinţei colective: teologul şi istoricul revoluţionar paşoptist Ştefan Ludwig Roth (1796-1849), precum şi fizicianul-inventator al rachetelor cosmice Hermann Oberth (1894-1989). Atât ei, cât şi istoricul-muzeograf George Togan (fostul elev-gimnazial al lui Oberth), fiind distinşi cu titlul de „Cetăţean de Onoare al Muncipiului Mediaş”. Primii doi: „Post-Mortem”. Trag nădejdea că conținutul acestui articol gazetăresc să fie un subiect de meditație mai ales pentru domnul primar și membrii Consiliului Local Municipal, recent învestiți sau reînvestiți în importantele lor funcții obștești!
Ioan Vulcan-Agniteanul
