Românul este unic în lume în înţelesul, frumuseţea şi înţelepciunea expresiilor românești, care cuprind în ele binecuvântătoarele cuvinte: DOR, DOINĂ şi OM DE OMENIE!
În acestă românească și plăcută armonie, încerc să argumentez de ce și pentru ce Omul vrednic merită cinstit şi admirat în timpul vieții sale, iar apoi nelăsat în uitarea trecătoarelor vremi și vremuri. Indiferent dacă sunt sau nu „Oameni ai locurilor” sau veniți din altă parte de țară. Iar dacă îl cinstim cum se cuvine, atunci fi-va o aleasă şi neuitată fală şi mândrie! Este şi cazul celor „mulţi chemaţi, puţini aleşi”, de obştea localităţilor, pentru a fi „Cetăţeni de Onoare”. Între aceştia se află şi patru dintre oamenii vrednici de toată stima, care şi-au legat, într-un fel sau altul, faptele şi numele de renume de Orlatul Mărginimii Sibiului, aşezarea oierilor, plugarilor, pădurarilor, fluieraşilor, jucăușilor și cântăreților de doine doinite, unii dintre ei membri ai Ansamblului Folcloric „Strugurele de Aur al Jidveiului”.
Este și cazul lui Maria Uca Marinescu (n. 15 mai 1940, Gheorgheni), prima femeie-explorator din lume şi care a dus Tricolorul Românesc la Polul Nord şi la Polul Sud; cel al regretatului rapsod popular, taragotist, oboist şi talentat creator şi recitator de versuri, Sergiu Cipariu (n. 16 dec. 1949, Pănadea Blajului – d. 6 ianuarie 2020, Orlat), vreme de aproape 40 de ani „fiu adoptiv” al Orlatului, ca şi cel al actorului Ioan Siminie (n. 16 iunie 1930, Orăștie), inegalabilul interpret al rolului Mareşalului Ion Antonescu, din filmul „Oglinda”. Și tot aceeași obște a acelui sat n-a uitat nici că, în două rânduri, l-a avut „preot de țară” pe prozatorul Ion Agârbiceanu (n. 12 septembrie 1882, Cenade-Blaj – d. 28 mai 1963, Cluj), membru al Academiei Române. Cel care a activat în Orlatul sibian, deopotrivă, ca preot paroh de biserică și de dascăl de școală, între anii 1910-1916 și 1918-1919. Din acele două perioade de timp datează și cele mai izbutite creații literare ale sale, între care: povestirile intitulate: „De la țară”, „Două iubiri”, „În întuneric”, „Trăsurica verde” și „Popa Man”, precum și romanul „Arhanghelii”. În amintirea acestui cărturar, elevii de astăzi ai fostului „Orlat-Grăniceresc Imperial Habsburgic” organizează, adeseori, manifestări culturale omagiale, inițiatorul lor fiind, de cele mai multe ori, profesorul-scriitor Nicolae Topârceanu, vrednic fiu al acestui sat. Ca urmare, cam așa ar trebui să se petreacă lucrurile peste tot atunci când obştile localităților nu-i uită pe cei vrednici de stima și de lauda lor, iar gestul n-ar trebui să vină post-mortem, ci atunci când acei oameni valoroși mai sunt încă în viața lor activă!
NOTĂ: „Femeia României anului 2002”, doamna Maria Uca Marinescu, născută în oraşul Gheorgheni, judeţul Harghita, a trăit multă vreme atât în comuna Orlat, cât şi în orășelul Miercurea Sibiului, devenind „Cetăţean de Onoare” al ambelor localităţi. În 28 aprilie 2001 a ajuns la Polul Nord pe schiuri, iar în 24 decembrie, în acelaşi an, ajunge, tot pe schiuri, la Polul Sud. Ca urmare, ea este prima femeie din lume, care la vârsta de atunci de 70 de ani, cucerea cei doi Poli ai Pământului. Faptele sale de curaj, de destoinicie şi de talent sportiv, ca şi cele de cercetător ştiinţific, i-au dus faima până dincolo de fruntariile ţării sale, dovadă că ea a fost aleasă „Cetăţean de Onoare” a trei oraşe de peste hotare: Punta Arena din Chile, Whitehorse din Canada şi Bizerte din Tunisia.
Toamnă sibiană
În acest anotimp autumnal, în care ne aflăm de o bună bucată de vreme, „Oborul”, precum şi cele patru pieţe ţărăneşti ale Sibiului sunt pline cu mai toate bunătăţile pământului. De la pastrama din carne de oaie, sărată, piperată şi uscată; la brânza, smântâna şi untul ieşite din mâinile priceputelor băciţe ale satelor oierilor şi până la legumele, zarzavaturile şi fructele grădinarilor şi pomicultorilor-viticultori din aşezările văilor Cibinului mărginean, Oltului vâlcean, Avrigului făgărăşan, Blajului școlar și lungilor văi ale Hârtibaciului şi Târnavelor.
Şi o curiozitate: oriunde ai merge în piețele orașelor din ţară, castraveciorii cornișon pentru murat se vând cântăriți cu cântarul, numai ele, adică harnicile şi sfătoasele ţărănci ale satului Ludoş, din câmpia văilor Secaşelor, îi numără la bucată, cu o uimitoare dexteritate şi precizie. Astfel că în nici 2 minute ţi-a băgat în coşuri 100 de castraveciori, iar tu plăteşti doar 15 lei. Fiind o cantitate suficentă pentru a umple 5-6 borcane a câte 5 litri fiecare. Şi tot ele îţi vând hreanul gata curăţat, mărarul, cimbrul, sarea zgronţuroasă şi celofanul. În vecinătatea lor aflându-se și expoziţia cu vânzare de borcane-căpăcite, de butoiaşe pentru varza murată şi de damigene din sticlă pentru mustul strugurilor dulci, aromați și parfumați. Pentru restul murăturilor, gemurilor și dulceţurilor, la fel procedează şi ţărăncile din Moşna Mediaşului, cele care se pregătesc ca, în prima decadă a lunii viitoare, octombrie, să ne invite la Festivalul Verzei din soiurile locale; mari sau mici, rotunde și îndesate, cu foile subţiri ca foiţa de ţigară, numai bune pentru sarmalele sărbătoarilor de iarnă. Iar ca moarea (adică zeama de varză) să fie o ţâră gălbuie şi puţân pişcoasă la limbă, gospodina-cultivatoare te îndeamnă să pui în butoi, la murat, nu numai căpăţânele de varză, ci şi 2-3 gutui, iar de-i pofti şi un ştiulete de cucuruz cu boabele gălbui-roşiatice, din vestitul soi transilvan, simbolic denumit „măseaua calului”. Şi încă o noutate de sezon: au apărut în piețe sacii plini cu nuci decojite și cu alunele sălbatice sau cultivate. Dacă ştii să te târgui, cu 10 lei vei face la Crăciun un cozonac umplut cu miez de nucă sau cu 5 lei mai scump: un tort cu alune!
Atunci când în viile ruginii se culeg strugurii
Colegul în ale melancoliilor lirice, târgumureșeanul Mircea Dorin Istrate, cochetând cu poezia, mi-a „recitat”, în mica cască a telefonului, „Melancolii de toamnă”: „Vine mama încărcată cu de toate de la ţară,/Câte-un pic din a sa trudă şi din viaţa ei amară”. Un altul, Aurel Botezan, n-are astâmpăr şi-mi zice: „Vino iubito să bem/Şi-n acest anotimp/Miraculosul must,(…)/Dumnezeiescul rod al toamnei/Bunica ne va aduce prânzul/În coşul de nuiele:/Plăcinta aburindă/Cu brânză, prune, pere…/Şi dacă soare blând/Ne va mai mângâia/Am să te duc la Râpă/La cules de vie…/Tu, draga mea, să-ţi pui/Un şorţ şi-o ie”.
Şi, astfel, mi-am reamintit, nu ştiu pentru a câta oară, că într-o expoziţie de bătrâne straie ţărăneşti am admirat o ie de vârsta Statelor Unite ale Americii. O ie păstrată cu sfinţenie din străbuni, purtată doar la sărbători, din cel mai fin borangic şi lucrată în fir de mătase neagră, cu migală şi pricepere măiastră. Precum se ştie, iile din borangic sunt rare şi nu cred că se mai află mână omenească pe pământ românesc să lucreze astfel de roade ale răbdării și delicatesei feminine. Ca urmare, continui să mă întreb: de unde a ştiut țăranca noastră româncă proporţia ideală în artă?! Din ce spiritualitate înaltă coboară într-o ie atâta smerită frumuseţe?! Cine sunt de fapt românii mei şi ce taină deţin ei de aşa cum sunt de necăjiţi, de trişti şi de veseli mereu se opintesc să continuie a urca pe greul şi anevoiosul urcuş al acestei lumi împiedecate?!
Notă: Sunt întrebări cu multe şi felurite răspunsuri! Numai că eu îmi păstrez convingerea că românul credincios, în clipele sale de cumpănă, ar trebui să-şi reamintească de cea dintâi lecţie de viaţă pe care ne-o dă Mântuitorul Iisus Hristos după Învierea Sa: cea a vindecării slăbănogului, pildă prin care Dumnezeu vrea să ne spună că iubeşte Omul. Şi poate aţi aflat cum că Ierusalimul mai păstrează (încă) ruinele unei scăldători care se numeşte pe evreieşte Vitezda, ce poartă cu sine taina acelui slăbănog ridicat în picioare! Dar şi că arheologii-istorici tind a crede că paznicii acelei „Porţi a oilor” (cum se numea acel loc al scăldătorii) erau însăşi bunicii Mântuitorului: Sfântul Ioachim şi Sfânta Ana. Iar dacă se spune cum că România ar fi „Grădina Maicii Domnului”, de ce n-am putea spera într-o re-ridicare în picioare şi a acestui neam de „chiatră” (piatră)!? Numai să ne lase să o facem răii-răilor acestei lumi ca nelumea!
Toamna
Spre înserare, odată cu coborârea din păşuni a ciurzilor de vite şi turmelor de oi, peste uliţele satului meu natal se aşternu o dumnezeiască linişte, urmată de toaca „Lemnelor cântătoare ale Cerului” şi de dangătele clopotelor de aramă, pornite din turla înaltă a bătrânei biserici. Ele chemau credincioşii la sfânta slujbă religioasă de vecernie. O încântătoare şi îmbrobodită slujbă religioasă a bătrânilor părinţi şi bunici, îngenuncheaţi și gârboviţi în faţa icoanelor mândrului Iconostas. Nimerit prilej de a-mi fi readus aminte de vorba înţeleaptă a unui dintre ei: „Ar trebui să nu ostenim în a căuta şi a găsi ceea ce n-ar fi trebuit să pierdem niciodată: cinstea, omenia, hărnicia, bunătatea, corectitudinea, prietenia dintre oameni, şcoala pentru învăţatul slovei scrise şi biserica pentru rostitul cântului rugăciunilor. Şi nu în ultimul rând, dragostea de Ţară, de Limbă şi de Neam, știind că pocăinţa creştinească şi dragostea omenească sunt mult mai importante decât toate câte sunt şi încă mai pot fi pe acest Pământ”.
„Şi când eşti tristă, Doino, tu inima mi-o frângi…“
George Coşbuc (n.20 sept.1866-d.9 mai 1918)
Aşadar, nu am uitat ca în zorii zilei de duminică, 20 septembrie, să îmi fi „clătit” privirea şi sufletul prin a-mi reaminti, sau reciti, măcar un vers din strofele câtorva poezii ale lui George Coşbuc. Nu de alta dar, autorul inegalabilului poem „Moartea lui Fulger”, se năștea la o astfel de dată calendaristică cu 154 de ani în urmă. Așadar, vă ofer, spre lectură, câteva din înțelepciunile și adevărurile de viață rostite de glasul din umbră al îndureratului său părinte: „Ce urmă lasă şoimii-n zbor?/Ce urmă peştii-n apa lor?/Să fii cât munții de voinic,/Ori cât un pumn să fii de mic,/Cărarea mea și-a tuturor/E tot nimic!/Că tot ce ești și tot ce poți,/Părerea-i tot, dacă socoți -/De mori târziu, ori mori curând,/De mori sătul, ori mori flămând/Tot una e!/ Și rând pe rând/Ne ducem toți”! Iar tu, presupusule bătrân cititor de gazetă, de te vei plânge de fragila-ţi memorie şcolară, sau de lipsa din biblioteca ta a vreunui volum din versurile lui Coșbuc îţi oferim spre lecturare stihurile următoare: „…Pe umeri pletele-i curg râu-/Mlădie ca un spic de grâu,/Cu şorţul negru prins în brâu,/O pierd din ochi de dragă./Când o văd, îngălbinesc;/Şi când n-o văd, mă-mbolnăvesc,/Iar când merg alţii de-o peţesc,/Vin popi de mă dezleagă/La vorbă-n drum, trei ceasuri trec -/Ea pleacă, eu mă fac că plec,/Dar stau acolo şi-o petrec/Cu ochii cât e zarea,/Aşa cum e săracă ea,/Aş vrea s-o ştiu nevasta mea,/Dar oameni răi din lumea rea/Îmi tot închid cărarea,…” („Numai una!”; „…E lung pământul, ba e lat,/Dar ca Săgeată de bogat/Nici astăzi domn pe lume nu-i,/Şi-avea o fată, – fata lui -/Icoană-ntr-un altar s-o pui/La închinat…” („Nunta Zamfirei”); „…Azi am să-ncrestez în grindă -/Jos din cui acum, oglindă!/Mama-i dusă-n sat! Cu dorul/Azi e singur puişorul,/Şi-am închis uşa la tindă/Cu zăvorul…” („La oglindă”; „…Pocnind din bici pe lângă boi,/În zori de zi el a trecut/Cu plugul pe la noi./Şi de pe bici l-am cunoscut,/Şi cum ţeseam, nici n-am ştiut/Cum am sărit şi m-am zbătut/Să ies de la război, (…) Om bun ca dânsul nimeni nu-i,/Şi pentr-o vorbă rea ce-i spui,/El toată ziulica lui/Munceşte supărat !…” („Pe lângă boi”); „…Avea şi dânsul trei feciori,/Şi i-au plecat toţi trei deodată/La tabără, sărmanul tată !/Ce griji pe dânsul, ce fiori,/Când se gândea că-i greu războiul,/N-ai timp să simţi că mori…” („Trei, Doamne, şi toţi trei”; „… Zările, de farmec pline,/Strălucesc în luminiş;/Zboară mierlele-n tufiş/Şi din codri noaptea vine/Pe furiş…” („Noapte de vară”); „… Eu mi-am făcut un cântec/Stând singură-n iatac -/Eu mi-am făcut un cântec,/Şi n-aş fi vrut să-l fac,/Dar fusul e de vină,/Că se-nvârtea mereu,/Şi ce-mi cânta nainte/Cântam pe urmă eu…” („Cântecul fusului”); „… Nu plâng că mi-e de Leana teamă;/De ciudă plâng eu numai, mamă./Cuvintele ei nu le ieu/În samă,/Dar mi-e ruşine şi mi-e greu/Că scoală satu-n capu meu./Ea duce sfat din casă-n casă/Că n-am broboadă de mătasă,/N-am şorţi cu flori – şi dacă n-am,/Ce-i pasă?…” („Duşmancele”); „…Ce urmă lasă şoimii-n zbor ?/Ce urmă peştii-n apa lor?/Să fii cât munţii de voinic,/Ori cât un pum să fii de mic,/Cărarea mea şi-a tuturor/E tot nimic!/Că tot ce eşti şi tot ce poţi,/Părerea-i tot, dacă socoţi – /De mori târziu, ori mori curând,/De mori sătul, ori mori flămând,/Totuna e! Şi rând pe rând/Ne ducem toţi !…” („Moartea lui Fulger”.
Târziu, acum, la anii bătrâneţii mele…
Am avut bucuria să primesc răspuns la copilăreasca mea veche întrebare, adresată bănuitului auz și înțeles al păsărilor călătoare ale Cerului: „De ce şi pentru ce, an de an, în miez de toamnă, voi zburaţi spre ţările calde?!”. Şi dintre toate păsările câte plutesc în văzduh şi cuibăresc pe acest pământ, doar o preacuminte rândunea mi-a răspuns cam aşa: „Dăm din aripi pentru că-i prea departe să mergem pe jos! Însă, precum ai văzut, niciodată nu uităm să ne reîntoarcem de unde plecăm! Şi vei vedea, din nou, că la primăvară, de va fi Pace nu Război între voi, oamenii, atunci negreşit vom reveni pe la vechile cuiburi, „zidite” din lut și paie de ciocurile noastre sub streşinile caselor voastre și grajdurilor vitelor. Fi-va, atunci, blândul şi cumintele anotimp religios al cântărilor clopotelor bisericilor credincioşilor români. Cele care vestesc începutul Sfintei Săptămâni Mari din ajunul nopții slujbei Învierii Domnului. După care vom admira cum voi, oamenii cuminți, buni cu faptele și credincioși cu sufletele, ciocniți ouăle roşii ale Paştilor, iar glasurile intonează acel Imn de Iubire şi Iertare Între Oameni şi de Preaslăvire a Lui Dumnezeu: „Hristos a Înviat din Morţi,/ Cu Moartea pre-Moarte Călcând/Şi celor din Morminte/Viaţă Dăruindu-le!”.
Aşadar, e toamnă târzie şi brumărie, cu gălbuiul cucuruzelor și al frunzelor ruginii din vii și livezi, peisaj autumnal care ne reamintește că rândunelele, berzele şi cocorii s-au dus în stoluri spre îndepărtatele ţări străine, calde şi fierbinţi. Pe noi, românii, lăsându-ne în recea îmbrăţişare a apropiatei sosiri a înzăpezitei şi geroasei ierni! Ne va fi, atunci, tare dor de ale noastre rândunele! De urcuşul lor avântat în înaltul senin al Cerului, ca şi de dansul lor sprinţar pe deasupra apelor limpezi şi reci ale văilor şi râurilor, tot mai secătuite de lipsa ploilor și de arșița verilor!
Crizantema, floarea-regină a fiecărei toamne
Venerată de întregul popor japonez, „Oamenii de la Soare Răsare” i-au rezervat acestei superbe flori onoarea de a sta ca simbol pe cea mai înaltă distincţie în stat: cea a „Ordinului Crizantemei”. Iar pentru efectele ei terapeutice miraculoase au numit-o când „Floarea tinereţii veşnice”, când „Elixirul vieţii veşnice”. În emisfera cu clima temperată a rotundului Pământ ea începe a înflori spre sfârşitul lunii septembrie şi îşi păstrează frumosul colorit al petalelor până la cele dintâi îngheţuri și zăpezi ale iernii. Extractele şi ceaiurile preparate din florile şi frunzele sale au un conţinut bogat în potasiu, magneziu, seleniu, zinc şi calciu, fiind indicate în numeroase afecţiuni, între care: nevroze, boala Parkinson, poliartrită, reumatism, tensiunea arterială, tuberculoză şi guturaiurile puternice. Și o reţetă culinară de salată energizantă: se ia doar o mână de petale de crizanteme, feliile unei pere, ale unui măr şi ale unei mandarine. Peste acest amestec de fructe se stoarce zeama unei jumătăţi de lămâie şi se adaugă o lingură mare de miere de albine. Rezultă o „salată matinală” nu numai foarte plăcută la gust, dar şi extrem de sănătoasă pentru fortificarea organismului împotriva gripelor și a virozelor.
Cititorule, iartă-mă că îţi readuc aminte de două triste întâmplări ale vieții
După ce, cu patru ani în urmă, te anunţam de regretata moarte timpurie a profesorului-compozitor şi dirijor de coruri Paul Doru Niţescu, acum încerc să îți reamintesc că în zorii zilei de luni, 26 septembrie, a anului 2016, ne părăsea, pentru totdeauna, un alt fiu de seamă al Agnitei: Ioan Gheorghe (Gyuri) Pascu (n. 31 aug. 1961, Agnita – d. 26 sept. 2016, București). Avea vârsta împlinită de numai 55 de ani și era filolog, prin studiile sale universitare clujene, iar prin vocaţie şi talent: actor, textier şi compozitor. În semn de aleasă simpatie, ca şi de marele respect de care s-au bucurat, cei doi coorășeni ai mei, în decursul vieţii lor, edilii urbei mele natale le-au conferit titlul de „Cetăţean de Onoare”. Printre ultimele mărturisiri autobiografice, regăsim și următoarea frază a lui Ioan „Gyuri” Pascu: „Viaţa este simplă, spectacolele ei sunt foarte complicate, iar noi ne lăsăm copleşiţi de ele”.
Ioan Vulcan-Agnițeanul
