În tradiția creștină a neamului românesc, recunoștința îl include și pe Dumnezeu. El fiind garantul atemporal al neuitării. Fără memorie, omul ar fi un rătăcitor în propria-i viață. Așa se face că aducerea aminte devine rugăciune pentru eroi. Moartea lor fiind considerată înaltă jertfă. Acesta este Eroul pentru care atât de mângâitor se roagă compatrioata noastră, încântătoarea Dida Drăgan, atunci când spune: „Ne reaprindem candela în căscioară/Lângă busuiocul cel mereu/Se întoarce Dumnezeu”.
In memoriam, Liviu Rebreanu
Dragoste şi război – Război şi dragoste
Când în ziua de marți, 1 septembrie 2020, se împlineau 76 de ani de la moartea romancierului, mă gândeam că ar fi nimerit să omagiez, cumva, atât amintirea lui, cât şi măiastrul său scris. Şi deoarece nu prea ştiam cum să încep mai bine a lui poveste din trecut, m-am trezit că amintirile mele cele mai îndepărtate prinseseră a „scotoci”, cu ochii minţii, printre lucrurile îndesate în raniţa din spatele gârbovit de greutatea lor a unui ostaş-român rănit, iar apoi mort pe linia frontului Oituz-Mărăşeşti-Întorsura Buzăului, din timpul Primului Război Mondial. Astfel că aveam să găsesc în acea raniţă ciuruită de gloanţe atât fotografia mamei acelui soldat, cât şi o fiţuică de hârtie pe care prinsese a aşterne, cu mâna-i sângerândă, o scrisoare în versuri rămasă neterminată: „Plâng, Maica Românie/Că am să mor neîmpărtăşit/Un glonţ spre pieptul meu şi al Ţării mele/Trecuse rătăcit…”.
Aşadar, acel tânăr-erou n-a mai apucat să vadă nici că sus, în munţii din Curbura Carpaţilor Româneşti, luptele se purtau până şi la baionetă pentru recucerirea fiecărui petec de pământ românesc şi nici că, peste aproape doi ani, din munţii, şesurile şi colinele Transilvaniei, Banatului şi Maramureşului aveau să se îndrepte spre Alba Iulia nesfârşite şiruri de care şi căruţe trase de cai, între ale căror loitre şi coviltire stăteau la poveşti, şezând pe fânuri şi otăvuri, acei înflăcăraţi patrioţi români care aveau să participe, cu zecile de mii, la Adunarea de la Alba Iulia, pentru proclamarea Marii Uniri de la 1 Decembrie 1918. Şi tot acel ostaş român-erou nu avea cum să afle şi trista veste că atunci când camarazii săi îl jeleau, înmormântându-i trupul, pe un pinten de deal, din apropierea unei multiseculare păduri de brazi, fagi şi stejari, cu trunchiurile sfârtecate de schijele ghiulelelor și grenadelor, un pluton de execuţie, format din honvezi şi husari, cu pene de cocoş în pălăriile lor verzi, atârnau de ştreangul spânzurătorii trupul firav al unui chipeş şi tânăr ofiţer. Cel care avea să se adeverească că doar după uniformă era ungur, în realitate el fiind român neaoş şi ardelean-năsăudean. Învinuit nu numai că ar fi încercat să dezerteze, dar şi că simpatiza cu inamicul. Adică: cu cei din neamul său cel românesc. Era sublocotenentul Emil Rebreanu, fratele lui Liviu, scriitorul-romancier. Cel care va povesti tragica întâmplare într-una dintre cărţile sale de căpătâi: romanul „Pădurea spânzuraţilor”. Mai târziu, subiect de scenariu pentru un foarte reuşit film documentar-artistic românesc.
Mărturiesc că de fiecare dată când trec prin acele ţinuturi ale fundăturii Văii Frumoase a Ciucului şi străbat cu pasul o mică parte din lunga şi întortocheata trecătoare montană Ghimeş-Făget-Palanca-Păltiniş, niciodată nu uit să mă abat din drum pentru a urca treptele monumentului înălţat pe un pinten de deal, descris cu atâta măiestrie în roman. Ajuns în acel trist loc de reculegere, mă închin în faţa Crucii sfântului mormânt de mirean creştin, timp în care mă surprind că îmi picură o lacrimă fierbinte pe a lui lespede rece, după care dau să o acopăr cu o floare. Ştiu că poate cititorul acestor rânduri este oarecum mirat de gestul meu. Tocmai de aceea îl rog să continue lectura şi să-mi asculte şi următoarele destăinuiri. Bunăoară, să fi fost cam prin anul 1964 când am izbutit să dau de urma unei înţelepte bătrânici. Nimeni alta decât frumoasa secuiancă Aronko. Iubirea fugară a tânărului ofiţer Emil Rebreanu. Cel care avea să poarte în romanul fratelui său numele de Apostol Bologa. Din toate câte mi-au fost spuse atunci, am reţinut că-l îndrăgise mult de tot pe chipeşul ofiţer care doar după uniforma ce o purta era militar ungur. El fiind, precum am mai spus, ardelean-năsăudean de origine română. La dorinţa lui și a ei, dar și a părinţilor săi, dacă ar fi fost PACE şi nu RĂZBOI, iar între oameni bună înţelegere, s-ar fi căsătorit legitim. Şi mi-a mai spus încă ceva. Şi tot cu ochii înlăcrimaţi. Că iubitul ei drag, cunoscut printr-o fericită întâmplare când abia împlinise vârsta de 18 ani, vorbea maghiara şi germana tot atât de bine şi de frumos precum româna lui maternă şi paternă. Dar şi că n-a fost an să nu fi urcat măcar o dată dealul Mormântului-Monument al Eroului Emil Rebreanu. Şi că de dragul celui care se odihneşte în el nu s-a căsătorit niciodată, cu atât mai mult cu cât rămânând însărcinată a născut în maternitatea din oraşul Miercurea Ciuc, un băieţele căruia i-a pus prenumele de Emil. Fericitul eveniment petrecându-se după nici nouă luni de la tragica lor despărţire: zorii zilei de 4 mai a anului 1917.
Şi cum au trecut mai bine de 56 de ani de la a mea primă-întâlnire cu eroina principală din romanul-film „Pădurea spânzuraţilor”, mă îndrept acum spre bunătatea sufletului tău cititorule şi te întreb dacă nu-i drept, cinstit, omenesc şi creştinesc ca trăitorii din acest rotund de ţară să dăinuiască în prietenie precum aceste două personaje de roman adevărat, în care scriitorul îşi omagiază şi îşi plânge fratele român-ardelean şi năsăudean, iar secuianca harghiteană, iubita ostaşului-erou îl venerează şi îl jeleşte pe musafirul ei şi al părinţilor săi de numai câteva zile şi nopţi!? O tragică şi nostalgică întâmplare petrecută în vremea sângerosului şi zadarnicului Prim Război Mondial, de la care au trecut peste 100 de ani. Numai că unii dintre noi vrem cu tot dinadinsul să dăm uitării şi relele şi bunele din trecutul istoric comun, visând a le spune acestor frumoase locuri transilvane, doar în limba lor maghiară, când „Ţinuturi Secuieşti”, când „Trei Scaune”. Şi aceasta cu toate că sus de tot, în munţi, către Ghimeş-Palancat-Făget, stă aşezat cuminte, în calea trecătorilor, spre aducere aminte, Mormântul-Monument al sublocotenentului-erou Emil Rebreanu.
Notă: Ceva mult mai mult decât o simplă fişă de autor. Liviu Rebreanu era născut în data de 27 noiembrie 1885, în satul Târlişua, din actualul judeţ Bistriţa Năsăud şi moare la 1 septembrie 1944, fiind înmormântat, iniţial, în ţintirimul din Valea Mare, judeţul Argeş, satul preferat al vacanţelor sale estivale, iar apoi deshumat şi depus într-un mormânt de pe Aleea Scriitorilor Cimitirului Bellu din Bucureşti. Romanul „Pădurea spânzuraţilor” a văzut lumina tiparului în anul 1922. Fratele său, Emil, era cu 6 ani mai mic decât el, pentru că se năştea în 17 decembrie 1891. Astfel că atunci când a fost spânzurat (4 mai 1917) avea vârsta de 26 de ani. Şi cum nu era singurul român ardelean, din armata austro-ungară, căruia i-a fost curmată viaţa în acel brutal mod, localnicii români, secui şi ceangăi au numit acel ţinut „Pădurea spâzuraţilor”. De unde şi titlul amintitului roman.
Şi câteva referi privitoare la ceea ce a urmat imediat după încheierea Primului Război Mondial şi semnarea Tratatului de Pace de la Trianon (4 iunie 1920). Înţelegerea internaţională a fost parafată oficial de Franţa, Marea Britanie, Italia, Statele Unite ale Americii, Japonia, România, Cehoslovacia și Regatul Sârbilor, Croaţilor şi Slovenilor, ca şi de alte nouă state, pe de o parte, şi de Ungaria, pe de o altă parte, reprezentată de Agost Bernard şi de Arnold Drasche-Laza. Iar din România, de Ioan Cantacuzino şi de Nicolae Titulescu. Tratat urmat de altele încheiate separat între Puterile Aliate şi Austria, Bulgaria, Germania şi Turcia. Se destrămau, astfel, patru mari imperii: cele care au fost conduse, secole la rând, de împăraţii habsburgici, de kaizerii germani, de ţarii ruşi şi de sultanii turci. făcând loc, pe harta Europei, unor state noi şi independente, între care şi România Mare.
După ce o vreme a dispărut ca prin minune, prin acoperire cu var, sper că pe suprafaţa concavă a Arcului de Triumf din Bucureşti, încă să mai dăinuie înscrisul care glorifica victoria armatei române, obţinută în anul 1919, la Budapesta, împotriva regimului bolşevic a lui Bela Kun (1886-1938). Intervenţia militară românească de atunci fiind motivată, în principal, de intenţia mişcării bolşevice de a nu recunoaşte Tratutul de la Trianon. Şi, deci, la nici un an de la Marea Unire de la 1 Decembrie 1918, ar fi urmat realipirea Transilvaniei la Ungaria. Fac precizarea că pe acel simbolic Arc de Trimf sunt consemnate locurile unor istorice bătălii victorioase ale armatei române, precum cele de la Posada, Rovine, Călugăreni, Mărăşti, Mărăşeşti, Oituz şi Budapesta.
30 august 1940 – 30 august 2020
Sunt 80 de ani de când o mare parte a Ardealului de Nord a fost „cedată” Ungariei. Nemţii, germanii și austriecii lui Adolf Hitler, italienii lui Benito Mussolini, precum şi ungurii, maghiarii și secuii lui Horthy Mikloş au provocat, în Europa, vremelic ocupată de ei, Holocaustul evreilor, iar în partea ocupată a Ardealului, Holocaustul românilor și a tot ce însemna românesc! Ca urmare, au rezultat peste 40.000 de morţi prin împuşcare şi spintecare cu baioneta; peste o jumătate de milion de români şi perechi de căsnicii etnic-mixte au luat calea pribegiei, părăsindu-şi casele, hainele, ţoalele şi pernele; butoaiele şi damigenele cu vinuri şi palinci; slăninile şi şuncile afumate şi sărate ale porcilor; borcanele cu murături şi dulceţuri; vitele cornute, caii, oile, caprele, porcii, găinile, raţele, gâştele, livezile, podgoriile, pădurile, heleşteele, culturile agricole din şesuri şi de pe dealuri; munţii, şcolile, liceele, grădiniţele, facultăţile, bisericile şi cimitirele! Au izbutit, însă, să ducă cu ei, Sfintele Icoane, Bibliile, Cărţile de Rugăciuni şi fotografiile lor şi ale bunicilor.
Pentru tot ce s-a petrecut tragic în acei mai mult de 4 ani de chin şi jale, viitorul Parlament, ca şi Preşedintele şi Guvernul României vor trebui să deschidă un Proces al Dreptăţii la Tribunalul Internaţional de la Haga!? Iar membrii completului de judecată să vină în Ardealul Românesc și Transilvan pentru a constata CUM NU S-AU RĂZBUNAT ROMÂNII pe duşmanii lor de moarte: pe cei mai şovini şi criminali unguri, maghiari, secui, saşi şi şvabi!! Cei care continuă să nege că nu au mai multe drepturi sociale, culturale şi economice decât populaţia românească majoritară! Aşadar: „Fă bine şi aşteaptă rău”!
Fântânile, Crucile şi Troiţele Creştine
Făloşindu-se cu faptul că toată viaţa lor au cutezat să îl „plagieze” pe Lucian Blaga (1895-1961), poetul-filozof al Lancrămului Văii Frumoase a Sebeşului Albei-Iulei, prin mereu repetarea, fie şi numai în gânduri şoptite, a stihurilor sale înţelepte: „Veşnicia s-a născut la sat”, doi omenoşi soţi, dascăli de şcoală primară ţărănească şi ardeleană, rude îndepărate şi prieteni sinceri ai familiei mele, au „născocit” un frumos şi înţelept gând liric. Cel care, în acele îndepărtate vremuri, suna cam aşa:
„În nefireasca linişte a unei nopţi de vară cu Lună plină, Eu şi Ea ascultam tăcutele tăceri ale vocilor noastre, hotărând să săpăm, cu săpători tocmiţi şi plătiţi cu ziua, într-un coţ de aluniş al codrilor din preajma „drumului fructelor de pădure”, o fântână cât mai adâncită cu putinţă, în ale căror unde mişcătoare, de ape limpezi şi reci, să ne prvim zâmbitoarele noastre chipuri tinere şi călătoare printre stelele scăpărătoare ale cerurilor senine. Chipuri reproduse precum te-ai fi aşezat în faţa sticlei de cristal a unei mari şi sclipitoare oglinzi. Zis şi făcut! Şi pentru ca din apele ei toţi drumeţii să îşi poată astâmpăra setea gurilor însetate şi buzelor crăpate de arşiţele verilor, iar obosiţii cosaşi ai ierburilor înflorate ale câmpurilor să îşi răcorească fierbinţeala frunţilor şi să îşi aline durerea palmelor bătătorite, am hotărât să dăruim acelei singuratice fântâni şi o troacă scobită într-o mare lespede de stâncă de granit, coborâtă tocmai din înalţii şi împăduriţii Munţi Făgăraş, ca din a ei apă nestătută să se adape atât cirezile ciurdarilor de vite cât şi turmelele ciobanilor de oi. Dar şi caii înspumaţi şi înhămaţi la carele grelelor poveri; căprioarele și țapii, ciutele şi cerbii, ursoaicele şi urşii; cocoşii şi găinuşele de munte; făzăniţele şi fazanii. Ca apoi, alăturat, să înălţăm o grea şi bolovănoasă „cumpănă de fântână”, de a cărei verigă din fier-alămit să prindem o găleată ferecată în doage de lemn de acăţ, iar de toarta ei, cioplită din creangă de carpen, să agăţăm un lănţişor, iar de el o căniţă din aramă, încrustată atât cu datele calendaristice ale acelei zile de 24 iunie 1970, cât şi cu trei litere de „V”, reprezentând monogramele prenumelor şi numelor noastre: Valerica, Valer şi Vulcan.
Aşadar, au trecut de atunci, de mult de tot, mai bine de 50 de ani, astfel încât noi doi am încărunţit şi îmbătrânit în aşa mare măsură încât cei cinci copii ai noştri ne-au făcut de cinsprezece ori bunici, iar copiii-copiilor lor de şapte ori străbunici. Şi ce mare bucurie şi mândrie în sufletele noastre atunci când, neuitându-ne strădaniile, locuitorii mândrului nostru sat natal, cu casele lui presărate pe drumul lung şi cunoscut al văii sibiene a Hârtibaciului, n-au uită să ne mulţumească că ne-am învrednicit, în îndepărtata noastră tinereţe şi dăscălie, să săpăm acea fântână cu apă rece şi bună, dar şi că la recenta noastră „Nuntă de Aur” am clădit, pictat şi sfinţit, lângă cumpăna acelei bătrâne fântâni, o tânără, o mândră şi o creştinească Troiţă ortodoxă, românească şi ardelenească. Permanent împodobită cu vechi icoane sfinţite şi cu frumoase chindeie înflorate, iar alăturat lor: TRCOLORUL ROMÂNESC, cu migală ţesut şi multiplicat în milioane de exemplare în „Atelierele de steaguri” de la Mârşa văilor Oltului şi Avrigului, a vrednicilor de laudă patroni, soţii sibieni Paula şi Alexandru Bălan. Acum doi ani, pe amintitul Tricolor de Sfântă şi Creştinesască Troiţă, cea mai îndemânatică ţărancă-ţesătoare din acel „sat fără nume, dar cu renume”, a brodat, în ROŞU, GALBEN şi ALBASTRU, simbolica cifră 100, reprezentând JUBILEUL UNIRII TRANSILVANIEI CU ROMÂNIA.”
Notă: Dragă cititorule drag, cred că te bucuri cât de frumoase, cuminţi şi liniştitoare sufletului şi privirilor noastre sunt Crucile şi Troiţele!? Podoabe creştineşti, cu dărnicie risipite nu numai pe uliţele şi hudiţele satelor, ci şi la răscrucile drumurilor de hotărnicie ale căruţelor, ciopoarelor oilor ciobanilor şi cirezilor vitelor ciurdarilor! Spre ele se îndreaptă să se închine, cu paşii lor tot mai greoi şi îngânduraţi, bătrânii ţărani-plugari români?! De unde şi ivirea unei supărătoare întrebări personale în mintea mea troienită de gânduri: Nu vi se pare, cumva, că s-au împuţinat îngrijorător de mult vechile fântâni săpate şi adâncite spre izvoarele Pământului Românesc?! Iar rugămintea mea rugătoare vă îndeamnă să nu uitaţi că în a patra duminică, de după Rusalii (24 iunie, de Sărbătoarea Creştinească a Naşterii Sf. Proroc Ioan Botezătorul) să îmbrăcați în galbenele şi înmiresmatele Sânziene mormintele morţilor ştiuţi sau neştiuţi de voi şi de mine, din cimitirele satelor, oraşelor, hotarelor şi câmpurilor de bătălie ale tuturor războaielor de apărare ale gliei şi credinţei străbune, ca şi de neatârnare a Ţării Românilor-Eroi! Să cinstim, să înfrumuseţăm şi să înmiresmăm şi Crucile, şi Troiţele, şi Fântânele şi Izvoarele înşirate pe drumurile culegătorilor strugurilor, merelor şi prunelor tomnatice, souri de poame din vechime, îndulcite şi aromatizate de mândrul şi creştinescul Soare de deasupra pământurilor situate de o parte şi de alta a Carpaţilor, prelungite până dincolo de Dunăre şi Mare!
Așadar, rogu-te pe Tine Doamne-Dumnezeul meu, fii milostiv și ocrotește-i pe români ! Pe cei statorniciţi şi truditori pe Pământul Sfânt al Patriei mele străbune, dar şi pe cei gânditori ai reîntoarcerii definitive pe la vetrele caselor părinților și bătrânilor lor bunici! Întrerupând, astfel, lunga şi trista lor înstrăinare şi pribegie prin Lumea Largă!
Ioan Vulcan-Agnițeanul
