Ne aflăm în pragul ultimelor trei mari sărbători creștine care vor încheia actualul An Bisericesc al românilor credincioși ortodocși și greco-catolici: joi, 6 august, Schimbarea la Față a Domnului; sâmbătă, 15 august, Adormirea Maicii Domnului, iar sâmbătă, 29 august, Tăierea capului Sfântului Proroc Ioan Botezătorul. Urmează, apoi, cea dintâi mare sărbătoare creştină a viitorului Nou An Bisericesc: Naşterea Maicii Domnului, din data de marți, 8 septembrie. Fi-va, atunci, ziua în care s-a născut cea mai înaltă sfinţenie omenească, recunoscută şi cinstită nu numai de cele două biserici istorice ale neamului românesc, dar şi de bisericile tuturor popoarelor creştine de pe Pământ.
Crâmpeie desprinse dintr-o mai veche declarație de dragoste și iubire
Draga mea dragă Țară! Eu nu te pot iubi cu inima pentru că îmi este teamă că se oprește din ritmica ei zvâcnire. Nici cu mintea, pentru că ea este tot mai uitucă. Ca urmare, te iubesc cu sufletul, pentru că el este veșnic. Și apoi trebuie să îți mai spun și că toate cnezatele, ca și restul ținuturilor tale istorice, am rezistat în acest legendar spațiu geografic, atât prin adevărații lor fii, cât și prin ceilalți oameni care s-au perindat prin ele. Ca urmare, cititorilor de gazetă „Mesagerul de Sibiu”, haideți să alegem, odată pentru totdeauna, din bunele și relele trecutului și prezentului, doar acele fapte și pilde demne de a fi urmate în viitorul optimist al neamului meu cel românesc! Totul este ca noi, cei de ieri, de azi, de mâine și de poimâne, truditori în a învăța, gândi, munci, trăi și muri, în acest rotund de frumuseți și bogății, să dăm dovadă că ne mândrim cu ceea ce am fost, cu ceea ce suntem și că știm ce vrem să fim! Nimic mai mult și-ar fi de ajuns!
Autobiografică
Să știți că eu nu sunt ca alţii. Ca urmare recunosc, de bună voie și nesilit de nimeni, că am avut şi încă mai am nu numai multe defecte şi lipsuri, dar şi numeroase apucături negative. Însă nu şi neghiobia de a-i crede pe bogați că-s săraci; pe puturoși că-s harnici; pe răi că-s oameni buni la suflet; pe zgârciți că-s darnici; pe proști că-s deştepți; pe bolnavi că-s sănătoși; pe nefericiți că-s fericiți; pe brutali că-s blânzi; pe duşmănoși că-s iertători, pe urâți că-s frumoși; pe încrezuți că-s modești; pe certăreţi că-s împăciuitori; pe avocați că luptă doar pentru adevăr; pe notari că-s ieftini; pe hoţi că-s cinstiți; pe creşetori că-s neputincioși; pe mincinoși că spun adevărul; pe elevii și studenții leneși că învață pe rupte; pe scriitorii şi ziariștii netalentați că nu plagiază; pe războinici că-s pacifiști; că albu-i negru și negru-i alb; pe floricultori că nu le plac florile; pe pivniceri şi cârciumari că nu-şi degustă băuturile; pe afemeiați că nu îndrăgesc femeile; pe imigranți că nu-s și migranți; pe hoţii de lemne că-s ecologiștii pădurilor; pe atei că-s credincioși; pe criminali că nu-s posibili recidiviști; pe străini că-s patrioți în altă ţară; pe afoni că-s cântăreţi; pe murdari că-s curați; pe călăi că-s iertători; pe nemţi că nu-s germani; pe americani că nu se trag din familii de emigranți; pe maghiari că nu-s unguri, pe eleni și ciproți că nu-s greci, pe bolşevici că nu-s comuniști; pe capitaliști că nu-s exploatatori; pe bancheri că nu-s cămătari; pe femeile frumoase că nu-s mândre şi cochete; pe sătui că-s flămânzi; pe medici că nu-s miloși şi omenoși; pe pescari şi vânători că nu-s lăudăroși; pe piloții de avioane şi pe marinarii de vapoare că nu s-au temut măcar o dată în aer şi pe mare; pe ciobani că nu-şi iubesc oile şi câinii de la stâne; pe lupi că-s paznici buni de mioare; pe transfugi că nu își uită ţările şi aşezările lor natale. Repet, ca să se știe și să se înțeleagă: din toate aceste calităţi bune şi năravuri rele, am şi eu măcar câteva dintre ele!
Legenda spune cum că de mult de tot…
Un foarte bătrân ţăran român și tare bun la suflet, ar fi fost îndemnat printr-o şoptire blândă: „Du-te în pădure şi caută-ţi copacul pe care să-l rogi să te ierte că-l vei tăia, îmbunându-l prin a-i spune că din trunchiul său feciorul tău va face o vioară, iar băiețelul lui, nepotul tău, va desprinde din el o aripă pentru a ciopli două ciocănele, cu care îl va slăvi pe Dumnezeu. Şi mai spune-i acelui mândru copac că glasurile lemnelor sale se vor numi când doină, când baladă, când romanță, când cânt sfânt de toacă şi că glasurile lor vor răsuna mereu, atât în sălile de concerte, cât și pridvoarele tuturor bisericilor românilor risipite prin creștineasca Țară Românească”!
Dacă-i adevărat că Federația Rusă a fost şi este, după SUA şi China, cel de-al treilea mare partener comercial al țărilor bogate ale Uniunii Europene (inclusiv mica Ungarie, vecină nouă), mă întreb şi te întreb şi pe tine cititorule: Ce rost mai are aşa zisul embargo economic, militar şi diplomatic împotriva „ursului slav” de la răsărit?! Mai bine ascultaţi-mi sfatul părintesc şi românesc: nu-l întărâtaţi, mai bine lăsaţi-l în pace să hiberneze în bârlogul său și în voie bună, altfel fi-va şi mai multă jale în lumea asta mare! Și apoi nu uitați că cu vecinul apropiat trebuie să te ai mai bine decât cu fratele îndepărtat.
Când ani în şir îţi laşi pământul pârloagă, refuzând cu încăpăţânare să îl dai vecinului de hotărnicie care se oferă să-l cultive, fără a-ţi cere nimic în schimb, acel negospodar răutăcios se cuvine să fie certat şi amendat, pentru că pământul lui să se umple de scaieți.
Greu de înţeles cum de sute și sute de mii de nord-africani şi arabi din Orientul Mijlociu îşi părăsesc aşezările şi ţările lor natale, cu anotimpuri calde, pentru a o lua pe mare, iar apoi la pas, prin zloata noroioasă şi răcoroasă a Europei! În afară de un prost ca mine, nimeni nu va încearca să vă spună dreptul şi tristul adevăr. Să știți că pe ei îi mână în lunga, greaua și riscanta lor pribegie, nu numai războaiele pustiitoare din ţările lor de origine, ci îndemnul-poruncă al religiei musulmane de a cuceri paşnic pământurile popoarelor creştine şi bogate. Am trăit s-o văd și pe asta: Catedrala Ortodoxiei Mondiale
2Sfânta Sofie”, din Istanbul, vechiul Constantinopol, transformată în moschee.
Celor care au savurat cu nesaț paginile romanului „Pe aripile vântului” sau au vizionat şi revizionat filmul artistic cu acelaşi titlu, le amintim că autoarea acelei tulburătoare poveşti de viaţă, americanca Margaret Mitchell (1900-1940) s-a născut în statul Atlanta. Şi că acea singură scriere tipărită a sa a făcut-o celebră în întreaga lume. Ca acum, unii răzvrătiți să ceară imperativ să i se ardă și cartea și filmul, ambele creații fiind învinuite că propagă rasismul între albi și negri. Sau invers: între negri și albi. E ca și cum eu aș fi învinuit nu numai că am copilărit în vremea legionarilor lui Zelea Codreanu și a vecinului casei fratelui tatălui meu, mândreanul-făgărășan Horea Sima, dar și că apoi am feciorit și îmbătrânit în socialism, devenind Utemist și Pecerist. Nu am prins și vremurile să fiu Pionier, cu cravata roșie prinsă la gât, că aș fi fost și de asta vinovat.
Trăind și muncind ani îndelungați în ținuturile maghiarimii și secuimii transilvane, de o vreme mă tot întreb dacă românii români ştiu sau nu ce înseamnă numele unui fost prim-ministru tehnocrat și inginer agricultor, vorbitor a trei limbi, cel puțin: româna, maghiara și franceza?! Evident că prenumele de Dacian vine de la strămoşii noştri daci. Dar ce te faci cu Cioloș, numele său de familie. Cel care în limba maghiară se scrie „csalos”, iar tradus în româneşte însemnă „trişorul” sau „şmecherul”!
Medicul de familie îl apostrofează pe un bătrân pacient: „Cam de mult n-aţi mai dat pe la cabinet!”. Iar moşulică îi răspunde: „N-am putut, că am fost bolnav și am stat în casă”.
L-am întrebat pe un prieten: Ce îi vei dori românului la cumpăna dintre ani ? Iar el mi-a răspuns cam aşa: să rămână sănătos, ca să respire şi medicii într-un pic de răgaz, iar farmaciile să falimenteze.
Poporul italian respectă până astăzi „Pactul de la Lantem din 1929”. Cel dintre statul Vatican, de la Roma şi statul italian, condus de Benito Mussolini (1883-1945), „reinventatorul” salutului roman „Ave Cezar”. Simbolul de mai târziu al lui „Heil Hitler”. Acel acord avea să fie revizuit în anul 1984 și prevede că „principiile catolicismului fac parte din patrimoniul italian şi ca urmare, statul va continua să asigure predarea religiei catolice în şcolile publice”. Aşadar, la unii se poate în pace, linişte şi bună înţelegere, iar la noi numai cu scandaluri!
Mediașul, localitate în care își au sediile centrale Romgazul și Transgazul, a trecut de vârsta de 753 ani ani de la prima sa atestare documentară, prilej cu care condeierii locali scriu şi lansează cărţi de tot felul. Una dintre ele poartă inspiratul titlul „Curcubeul e un fel de rugăciune” şi este semnată de profesoara de limba română şi engleză Smaranda Maxim, membră a cenaclului literar „Aron Cotruş”. Doar o singură strofă din volumul său de versuri: „Celebrez în toate zilele vieţii mele/Toate cuvintele care mă scriu/Ca să vieţuiesc de-a pururi/Ca o carte vie/Iată merg printre voi să mă citiţi”.
Ajungând cu greu la Mănăstirea Prislop, pe drumul lung, întortocheat şi extrem de aglomerat, locul în care se află mormântul părintelui Arsenie Boca (1910-1989), am auzit din gura unei ţărănci bătrâne, de prin partea locurilor, următoarea definiţie a acestui sfânt şi bine-cuvântat lăcaş de rugăciune şi închinare din Ţara Haţegului şi a Hunedoarei: „Mănăstirea dragostei creştine”!
În satele văii sibiene a Hârtibaciului, ţăranii muncesc şi trăiesc, ca peste tot în această ţară, când mai greu, când mai uşor, când mai bine când mai rău, când mai veseli când mai trişti, când mai sănătoşi, când mai bolnavi. Şi cu toate că sunt la fel ca toţi ţăranii-plugari de pe acest Pământ, mulţi dintre cei hârtibăceni ajung la vârste foarte înaintate. Ca urmare, 50 dintre ei se apropie de vârsta de 100 de ani. Satele cu cei mai bătrâni locuitori fiind: Dealu Frumos, Răvăşel, Ighişu Vechi, Ţichindeal, Ghijasa de Jos, Şomartin, Alţâna, Ilimbav, Chirpăr, Retiş și Seliştat. O posibilă explicaţie a longevităţii lor o găsim în respectarea cu sfinţenie a posturilor creştine ale fiecărui an bisericesc, Iar atunci când nu postesc, dintre mâncărurile lor preferate nu lipsesc telemeaua şi brânza frământată din caș de vacă sau de oaie; mămăligile fierbinţi cu laptele de bivoliţă și păpărada din ouă de găină proaspete; ciorbele din șălatele și ștevia primăverilor, ca și cele din „crumpene” (cartofi), înăcrite cu „crihine” verzi (corcodușe), cu măcriș și cu frunze murate de tarhon; fasolea frecată, usturoiată și asortată cu ceapă călită şi înroșită cu boiaua dulce, precum și tocăniţa la ceaun din carne cu său de oaie grasă.
Deşi a trecut mai mult de un secol de când a murit, istoricul rus V.O. Kliucevski are încă multă dreptate atunci când spunea că „Prostia este un lux prea scump pe care şi-l permit doar oamenii bogaţi”.
În îndepărtate străinătăţi am fost mai mult din obligaţie, fie legate de serviciu, fie legate de familie. Şi de fiecare dată am simţit nevoia de a mă reîntoace de unde am plecat cât mai repede cu putinţă. Ca urmare, am ferma convingere că mă trag din neamul stătător al dacilor regelui Decebal, nu din cel al romanilor împăratului Traian.
Când simţim îndemnul interior de a lua în derâdere înţelepciunile rugăciunilor, predicilor şi cântărilor bisericeşti, înseamnă că îl confundăm pe Dumnezeu cu preotul din fața altarului.
Cineva încerca, din răsputeri, să mă contrazică cum că românii îi iubesc nespus de mult şi că îi venerează pe foştii lor regi din spiţa hohenzollernilor germani, ca şi pe actualii reprezentanţi ai Casei Regale, reîntorşi în ţară din exilul lor prelungit. Ştiţi ce replică i-a dat un ascultător ocazional al acelei discuţii? „Fugi de aici, domnule dragă! Matale nu vezi că românii nu se iubesc între ei, darămite pe străinii de neam, de religie şi de grai”!
Stau şi mă întreb: de unde atâta prostie, în această ţară a atâtor „băieţi deştepţi” ai fostului președinte de țară, căpitan de vase petroliere și mineraliere, dar și neguțător și vânzător de flote maritime!? Dovadă că după ce au pus pe butuci întreaga industrie românească şi au înstrăinat și ce mai rămăsese bun şi valoros în această ţară, între timp au dereglat nu numai mersul de ceasornic elveţian al trenurilor CFR-ului, dar şi precizia şi corectitudinea proverbială a Poştei Române și a slujitorilor săi! Dovadă că, de prea mulți ani, se călătoreşte cu trenul cu enervanta și plictisitoarea viteză a poştalioanelor medievale trase de cai, iar poștașii au devenit o raritate chiar și la orașe. Ce să mai vorbim de sate și cătune…
Când mai acum câțiva ani se reîntorcea la stâna lui din Munţii Cindrelului, după mitingul din Bucureşti organizat de oierii-ciobani ai ţării în faţa Parlamentului României, un baci bătrân din Poiana Sibiului mi-a spus cam aşa: „Nu mor câinii ciobanilor când vor urşii, mistreţii, cerbii, iepurii şi lupii parlamentarilor şi guvernanţilor, deveniţi boieri şi vânători! De nu ne înţelegeau păsul, ciobani şi paznici de stâne îi făceam”!
Nu vi se pare că încă înaintea venirii pandemiei, draga noastră tenismenă, Simona Halep, parcurgea un lung drum al turneelor fără victorii!? M-am uitat la chipul trist şi îngândurat al mamei sale, proiectat pe micul ecran, și mi-am adus aminte de versul cântat al preotului-rapsod popular Cristian Pomohaci: „Numai mamă să nu fii”. Și încă o remarcă, în același context. Dintre toate tenismenele de elită ale lumii, doar românca noastră aromână își face Sfânta Cruce Ortodoxă, pornită de pe frunte, continuată pe piept și terminată pe umeri, de la stânga la dreapta. Gest creștinesc pe care nu uită să-l facă, în văzul lumii și al telespectatorilor, imediat după ce câștigă sau pierde vreo partidă. Un motiv în plus ca Simona să ne fie tare dragă, nouă, românilor de pretutindeni.
Ierarhul Andrei Şaguna (1809-1873), cel dintâi mitropolit ortodox al Ardealului, are trecut în calendarul bisericesc al fiecărui an, precum şi în inimile românilor, un nume de Sfânt. Referindu-se la neamul său românesc, marele cărturar-teolog spunea că „românii n-au venit de nicăiri, ei născându-se aici şi creştini. Ca urmare, nu mânâncă mălaiul şi pâinea din mila nimănui”!
Ia ascultaţi ce frumuseţe de proză versificată, fără autor cunoscut: „De atunci trecură un mănunchi de ani, de când ne plimbam pe sub castani. Cu lacrimi reci ne umezeam iubirea, și cu ninsul florilor de castani. Acum e vară toridă, iar gutuii, merii, perii și strugurii îşi înzecesc aromele pentru cămările iernilor. Dulci și parfumate roade ale Pământului”. Iar într-un alt loc: „Ape rupte de stânci, născând în urma lor cascade învolburate și adânci”.
Ioan Vulcan-Agnițeanul
