Ciobanii din Mărginimea Sibiului au emigrat în masă în America la sfârșitul secolului al XIX-lea. În numai câțiva ani au trimis acasă câteva milioane de dolari. În loc de clop sau căciulă, mărginenii purtau chipiu, în loc de cojoc, „un căput obișnuit“, în loc de măciucă, pușcă, iar în loc de stână aveau un cort de pânză. Trăiau luni de zile fără a vedea alți oameni, singurii lor prieteni rămânând câinii și fluierul. Totuși, iarna, ciobanul trăia alături de familia stăpânului american, de la care învață engleza și capătă dragostea pentru citit.
(Bogdan FELDMAN, Marius GHEORGHIU)
Dumitru Oprean, originar din Poiana Sibiului, cioban în Montana, în 1907 (foto: Arhiva Monitorul de Sibiu)
Situația economică și politică de la sfârșitul secolului al XIX-lea și începutul secolului al XX-lea i-a făcut pe mulți români, mai ales din sudul Transilvaniei, să ia calea emigrației. Majoritatea țăranilor și ciobanilor deciși să plece și-au încercat norocul în Lumea Nouă. Pentru mulți dintre ei America s-a dovedit a fi întradevăr „țara tuturor posibilităților“, un fel de reprezentare terestră a paradisului. Visul marii majorități era să strângă bani pentru cei de acasă și să se întoarcă apoi cât mai repede la vatră.
Mâncând pâine din gunoaie
Chiar dacă circa 95 la sută din transilvănenii porniți să-și caute norocul în Lumea Nouă erau agricultori, puțini au ajuns să lucreze în acest domeniu. Deși pământul era ieftin și bun, terenul trebuia curățat, irigat și lăsat doi-trei ani pentru a deveni roditor. Lipsa unui capital inițial care să le permită desțelenirea pământului i-a descurajat pe mulți făcându-i să se îndrepte spre orașele industrializate. În 1908, un imigrant român din Canada vorbea în termeni dramatici despre viața emigranților transilvăneni. „Trăiesc în niște găuri scobite în pământ. Mâncarea ce mi-au dat-o n-a fost decât cartofi fierți, câștigați și aceia cu mare jertfă. Întrebându-i de soarta lor, mi-au răspuns că este foarte tristă și toți doresc să se reîntoarcă în țară, blestămând ceasul în care au plecat de acasă. N-au însă nici banii necesari pentru drumul de reîntoarce“, concluziona românul stabilit în Canada.
În orașele americane „noaptea, orizontul este luminat de para focului din topitorii. Iarna zăpada este albă numai câteva ore, iar vara florile sunt aurate doar câteva ceasuri. După aceea ele se înnegresc de fum“, sintetizează realitățile perioadei același român.
Borturi în colonia româneascã de la Youngstown (Ohio), 1911 (foto: Arhiva Monitorul de Sibiu)
Borturile românești
În aceste condiții, apar vestitele pensiuni („boardinghouse“) numite de români borturi. Condițiile din aceste localuri erau însă la fel de mizere. „Murdăria și mirosul din aceste locuințe este insuportabil. Bortul ia naștere, de obicei, într-o casă americană, construită pentru cinci-șase oameni. Imigranții locuiesc aici claie peste grămadă, cîte 20-30. Ferestrele nu se curăță cu anii, pereții sunt nevopsiți, iar ușa din față e zăvorâtă permanent sau bătută în cuie. Lenjeria de pat murdară, lampa mică fumegândă, fețele triste, asudate, afumate și înnegrite ale locatarilor dau un aer sinistru“, spune un contemporan despre aceste locuințe. Alimentația acestor oameni se rezuma adesea la mărfuri învechite, alterate chiar, pe care cei de la oraș refuzau să le cumpere. Cei care lucrau la căile ferate locuiau câte 40-50 de inși într-un vagon, ca vitele. Când lucrările se terminau, emigranții se îndreptau spre marile orașe, zdrențăroși și murdari, sperând să găsească un loc de muncă. Într-o scrisoare expediată din Morrisville, Ohio, la 25 august 1904, Ioan Buda scria că, negăsind un loc de muncă, oamenii „sunt siliți a umbla pe stradele orașului, a strânge bucăți de pâine din coșarca pe care-o țâpă englezii în curte, în care sunt țâpate dăraburi de pită pe care englezii nu o pot mânca. Și apoi, așa se iernează mulți oameni prin America. Hainele încă le strâng din cele țâpate de alții“.
Constantin Ghișe, originar din Poiana Sibiului, cioban în Montana, în 1907 (foto: Arhiva Monitorul de Sibiu)
Mărginenii, tot ciobani
În această societate în care domnea sărăcia, românii ce proveneau din Mărginimea Sibiului și Țara Făgărașului constituie o categorie socială distinctă. Aceștia și-au continuat și peste ocean îndeletnicirea de ciobani. În jurul anului 1910, în Statele Unite erau circa 400 de ciobani din aceste regiuni, stabiliți în satele Montana, Wyoming și Ohio. Scăpați de fumul halelor, de strictețea supraveghetorilor și de cele 12 ore de lucru pe zi, mărginenii exclamau la 1910 referindu-se la ocupație de cioban: „Dar tot mai aici/ Decât să lucri-n fabrici/ Nu stă boss-ul lângă tine/ Nici nu te supără nime/ De mergi iute sau încet/ Nu strigă nime go het“ ( n.r. „go ahead“ – dă-i drumul, mergi înainte). Creșterea animalelor se făcea însă, diferit în America, viața și portul nemaisemănând cu cel de acasă. În loc de clop sau căciulă, mărginenii purtau chipiu, în loc de cojoc, „un căput obișnuit“, în loc de măciucă, pușcă, iar în loc de stână aveau un cort de pânză. Oile nu se mulgeau în Statele Unite, singura obligație a mărginenilor fiind păscutul și păzirea de lupi, care erau extrem de mulți.
Mărginenii îi învață pe americani cum se face telemeaua
La acea vreme, ciobanul Dumitru Toma Suciu, originar din satul Vale (Sibiu) a devenit celebru în SUA prin faptul că mulgea oile și prepara brânza telemea, sortiment nemaiîntâlnit de americani. Viața ciobanilor veniți din Mărginime era însă și ea extrem de grea. La o turmă, indiferent de mărimea acesteia exista un singur cioban. Deseori numărul oilor era de câteva mii. Ciobanii trăiau luni de zile fără a vedea alți oameni, singurii lor prieteni rămânând câinii și fluierul. Totuși, iarna ciobanul trăia alături de familia stăpânului american, de la care învață engleza și capătă dragostea pentru citit. Apoi „de cum răsare iarba, el nu mai vede suflet de om decât atunci cînd i se aduc merinde, tutun și cărți de citit“, notează un martor al vremii.
Milioane de dolari trimiși acasă
Din primul deceniu al secolului al XX-lea există și date concrete privind sumele pe care acești fii rătăcitori le trimiteau în țară. Astfel, în 1911 au fost trimise acasă 185.309.922 de coroane, adică de cinci ori mai mult decât în anul precedent, când s-au expediat 37.240.937 coroane, prin poșta din Cluj, Oradea și Timișoara. Direcția Poștelor Maghiare arată în raportul său că numai românii au trimis în Ungaria în 1912, în jur de 30 de milioane, profitul de expediție al poștei fiind de 360.000 de coroane. Sumele expediate sînt în continuă creștere, astfel încât doar cu ocazia Crăciunului din 1913, de la Poșta din New York s-au expediat în Ungaria peste 3,5 milioane de coroane. Preotul Ioan Podea estima la vremea aceea că cei peste 100.000 de imigranți români realizau un câștig net de peste 17 milioane de dolari anual. Doar ciobanii din Poiana Sibiului expediau peste 300.000 de dolari pe an. Trebuie ținut cont însă, de faptul că importante sume de bani erau trimise prin scrisori recomandate, agenții și persoane care se întorceau acasă, aceste sume neputând fi niciodată contabilizate, calculele estimative situându-se la circa 8 milioane de dolari în 1912.
„Boala“ emigrării
În urmă cu peste un veac, emigrarea transilvănenilor spre America nu era o modă, ci ținea de fapt de necesitatea de supraviețuire. La începutul deceniului opt al secolului al XIX-lea, pe fondul creșterii demografice și datorită creșterii prețului cerealelor, ce a dus la ridicarea valorii pămîntului, majoritatea capilor de familie făceau eforturi pentru a cumpăra mai mult teren agricol. Ei au făcut împrumuturi la bănci, dar după scurt timp, la 1880, prețul cerealelor a scăzut brusc, astfel încît dobînzile la împrumuturi nu au mai putut fi plătite. Unii au fost obligați să-și vîndă integral pământurile. Dacă până în 1870 emigraseră 82.852 persoane, doar în acel an pleacă peste 13.000 de persoane. Plata impozitelor într-un sistem în care proprietarul a 20.000 iugăre plătea un impozit egal cu țăranul ce avea două iugăre a fost o altă sursă de nemulțumire. La aceasta s-a adaugat limitarea drastică a accesului românilor la meserii în favoarea națiunilor privilegiate, respectiv maghiară și germană. Nici serviciul militar nu oferea vreo șansă în Transilvania, dintr-un total de aproximativ 10.000 de ofițeri ai Armatei Imperiale, doar 300 fiind români. Închiderea între 1908-1910 a peste 500 de școli românești, i-a obligat și pe mulți intelectuali să ia drumul Americii. Chiar dacă publicațiile românești transilvănene, în frunte cu „Telegraful român“ încearcă se descurajeze exodul de populație, sumele considerabile de bani pe care cei plecați le expediază familiilor îi încurajează pe mulți alții să se alăture valului de imigranți. Pe de altă parte, fenomenul emigrației creează o adevărată industrie ce duce la apariția unei noi profesii, cea de „agent al societăților de vapoare“, ce nu fac decât să încurajeze și să convingă populația adesea analfabetă să emigreze.
Ilie Fîntînă (foto: Arhiva Monitorul de Sibiu)
Organizații proprii
Gândul că vor sta în America doar atâta timp cât este necesar pentru a strânge o anumită sumă de bani i-a făcut pe mulți români să aibă o atitudine ostilă oricărei forme de organizare. Încetul cu încetul însă, greutatea traiului și exemplul altor naționalități i-a convins pe români de necesitatea formării unor organizații proprii. Un stimulent major a fost și faptul că, după plecarea din Transilvania, unde manifestările cu caracter național erau interzise, în America astfel de opreliști nu existau. Primele societăți de ajutor și cultură sunt menționate în 1902, la Cleveland (Ohio), unde apare „Carpatina“ și la Homestead (Pennsylvania), „Vulturul“. Întrunirile sunt ținute la început în vestitele „saloon“-uri. Societățile, inițial cu puțini membri, încep să aprecieze libertatea americană și dau frâu liber naționalismului sufocat în țara natală. În cadrul unei întâlniri ce a avut loc la 4 iulie 1906, la Homestead, Pennsylvania, reprezentanții societăților „Vulturul“, „Învierea“, „Transilvania“, „Unirea Română“ și „Carpatina“ pun bazele Uniunii Societăților de Ajutor și Cultură din America. „Uniunea“ ajunge la finele primului război mondial să conțină 82 de societăți cu peste 15.000 de membri.
„N-avem vreme de biserici“
Românii au solicitat capilor bisericii din Transilvania să li se trimită „preoți de toate zilele, nu doar preoți de duminică“, chiar dacă într-o scrisoare publicată de „Telegraful român“ în 1911, un emigrant scria că „am venit aici să lucrăm, n-avem vreme de biserici. Eu am plătit la preotul nostru (n.r. – din sat, de acasă) să ne pomenească atâta timp cât voi sta în America. Destul se roagă el pentru mine“. Rolul preotului nu era deloc ușor, pentru că el, după cum scria un preot din Aurora (Illinois), „aici preotul este silit să facă totul. Bietul popor emigrat aleargă la noi cu toate daravelile sale și aici trebuie să fii preot, învățător, medic, ba cîteodată și avocat“.
Ilie Fîntînã, originar din Poiana Sibiului, muncitor la Indiana Harbor (Indiana), în 1915 și voluntar în armata SUA (foto: Arhiva Monitorul de Sibiu)
Lupta pentru Marea Unire trece oceanul
Aflând despre practica cenzurii maghiare de a-i condamna pe ziariștii români din Transilvania drept „agitatori“, „Uniunea“ anunță că în ședința din 4-5 septembrie, ținută la Erie (Pennsylvania), „s-a înființat Fondul Național Politic, cu scop de a se ajuta politica și presa noastră în patrie“. La adunările lor, românii americani abordau tricolorul interzis în Transilvania și intonau „Deșteaptă-te, române“. Împotriva proiectului de deznaționalizare al contelui Albert Apponyi, ei trimit un protest în care specifică: „scopul nostru este reîntoarcerea la vetrele noastre“, adăugând că „graiul nostru românesc nu-l vom schimba cu altul strein, limba noastră românească vom apăra-o dacă va fi cu trebuință, cu viața noastră, căci nu avem mai scump în lume ca limba“.
Luptători îndepărtați
Anticipând evenimentele ce aveau să urmeze, ziarul „Românul“ din Cleveland (Ohio) nota la 1913: „Poate cât de curând, mai curând decât ne așteptam, mai curând decât ne închipuim, România va fi chemată la îndeplinirea năzuințelor noastre, dezrobirea neamului românesc“. După intrarea României în război împotriva Austro-Ungariei, în august 1916, în primele luni ale războiului, peste 17.000 de imigranți români, din care peste 2.000 din Canada, se înrolează voluntar în armata SUA, mulți dintre ei luând parte la luptele de pe frontul din Franța. Analizând după război sacrificiile, contribuția și meritele românilor americani, Andrei Popovici, consulul Legației Române din Washington DC, din acea vreme, arăta într-una din lucrările sale: „Cu toată cearta ce a existat uneori între diferitele publicații și organizații, românii din America și presa lor au trecut întotdeauna cu ușurință peste zâzaniile și considerentele de ordin personal, când a fost vorba de a porni o acțiune comună în slujba intereselor naționale…“. Cu toate peregrinările lor prin America de dinainte de Coca-Cola, românii rămăseseră români.
Un român la Benjamin Franklin
Ca orice fenomen social, înainte de a căpăta proporții de masă, emigrația a început prin cazuri singulare și relativ izolate. Prima consemnare a unui român pe teritoriul SUA este făcută de Banjamin Franklin într-o scrisoare adresată la 1775, medicului John Lining, din Charleston (Carolina de Sud), unde descrie vizita pe care i-a făcut-o preotul transilvănean Samuil Dămian, cunoscător al limbii latine, pe care l-a inițiat în tainele electricității. Abia la 1840, aflăm că un grup de imigranți debarcați în portul New York se declară originari din Valahia. Eșecul revoluțiilor din 1848 trimite peste ocean un alt val de dezamăgiți, iar în anii 1860 apar sute de țărani din care mulți se înrolează voluntari de partea armatei nordiste în Războiul Civil American, izbucnit în 1861. Înrobiți în țara lor natală, românii luptă pe pământ american pentru înlăturarea sclaviei, un adevărat erou fiind generalul de brigadă, de origine română, George Pomuț (1828-1882), cel care între anii 1866-1878 a funcționat drept consul al SUA la Petersburg. Apelului lansat de Abraham Lincoln îi răspund și alți români care se alătură armatei nordiste, cum au fost căpitanul Nicolae Dunca, din Iași, căzut în bătălia de Canterville (Virginia de Vest), colonelul Eugen Alcaz, rănit în bătălia de la Bull Run, căpitanul Eugen Ghica, înrolat în regimentul 5 New York sau trimisul domnitorului Alexandru Ioan Cuza, Emil Boteanu, care a luat parte la bătălia de la Richmond, din 2 aprilie 1865 și a asistat la capitularea generalului Robert E. Lee, comandantul trupelor sudiste la 9 aprilie 1965. Deși numeroși, românii ardeleni apar, la finele secolului al XIX-lea, mai rar în registrele Oficiului de Imigrare din Ellis Island (New York), datorită practicii vămii din Ungaria de a le maghiariza numele în pașaport. Mulți dintre emigranți, din necunoașterea limbii și din teama nejustificată de a fi trimiși înapoi, se declarau ca fiind originari din Ungaria.
