Mai precis, în zilele şi nopţile de 17 şi 18 iunie, atunci când membrii familiilor înstărite ale ţăranilor şi orăşenilor români, şvabi, sârbi, unguri şi bulgari din aşezările Banatului românesc aveau să fie urcați în vagoanele de marfă ale trenurilor, iar apoi abandonaţi în întinsul şes fierbinte al câmpiei Bărăganului ialomiţean.
Principala lor „vină” era că locuiau prea aproape de frontiera vestică a ţării, dar şi că deveniseră recalcitranţi faţă de orânduirea de atunci, împotrivindu-se chiar şi faţă de începerea înfinţării la sate a primelor întovărăşiri agricole, ca şi a CAP-urilor, IAS-urilor şi SMA-urilor.
Deşertaţi din vagoane direct în câmpul liber, cei evacuaţi din casele şi gospodăriile lor bine rânduite, s-au aşternut pe treabă de grabă şi temeinic. Mai întâi şi-au „zidit”, în pripă, case şi bordeie cu ferestre, uşi şi acoperişuri improvizate, folosind la înălţarea pereţilor glodul argilos al colinelor, amestecat cu pleavă, paie, trestie, balegă de vite și papură. Apoi, cu hârleţe, sape şi târnăcoape s-au apucat de adâncit fântâni cu cumpănă şi de a lucra puţinul pământ primit în folosinţă, sub formă de o făţarnică pomană! Iar cu puţinii bani obţinuţi şi agonisiţi din munca „cu ziua” pe la oamenii din satele învecinate şi-au cumpărat nu numai cele trebuincioase traiului zilnic, dar şi câteva unelte, cai şi căruţe, vaci cu lapte, păsări de curte, purcei şi bucate. Şi cum până la prima recoltă trebuiau să aştepte cea dintâi toamnă, s-au pus pe grădinărit aşa cum numai ei ştiau să o facă! Cu hărnicie și multă pricepere. Între timp cele mai „arătoase” dintre casele satelor bănăţenilor deportaţi, ziua găzduiau şcoala copiilor lor, nopţile pe membrii stâpânilor acelor case, iar în prima jumătate a duminicilor, precum şi a sfintelor sărbători, pe credincioşii cultelor religioase ortodox, romano-catolic şi reformat. Slavă Domnului că dascăli şi preoţi aveau din rândurile lor, împărtăşind şi ei aceeaşi soartă de deportaţi. Majoritatea „dezmoşteniţilor”, locatari ai „puşcăriilor fără garduri şi ziduri”, proveneau din zonele bănăţene ale Aradului, Timişoarei, Făgetului, Lugojului, Jimboliei, Lovrinului, Sânicolaului Mare şi Periamului. Cu timpul, aproape pe ascuns, rudele şi prietenii din aşezările lor natale, le-au adus, din fostele lor case şi grădini, lucrurile cele mai de trebuinţă: fierăstraie, securi, ciocane, cuie, coase, furci, greble, sape, lopeţi, stropitori şi butoaie pentru colectarea apei de ploaie destinată udării grădinilor legumicole. Dar şi seminţe de legume şi zarzavaturi dintre cele mai productive şi gustoase soiuri de roşii, ardei, vinete, ceapă şi fasole. Se ajunsese ca „băştinaşii” Bărăganului să se minuneze de felul cum noii veniţi munceau pământurile, cu toate că nu erau ale lor. Iar din când în când, printre noii veniţi se auzea persistenta întrebare: Oare cât timp ne vor face uitaţi prin aceste îndepărtate, dar fertile pământuri! Răspunsul avea să vină abia în luna februarie a anului 1956. Deci, după aproape șase ani de suferinţe şi privaţiuni de tot felul.
Când avea să se întâmple minunea reîntoarcerii în locurile din care au fost forţaţi să plece, era o iarnă geroasă, autorităţile de pe atunci încercând să repare, cumva, grava şi neomenoasa greşeală a deportărilor. Numai că multe dintre casele acestora erau ocupate de aşa zişii „colonişti”, veniţi de prin Moldova, Bihor, Maramureş și Munții Apuseni. Acumulând învăţătura dureroasei lecţii a vieţii din exilul Bărăganului, cei reîntorşi din pribegie i-au ajutat pe „chiriaşi” să-şi facă rostul lor. Aşa cum s-au petrecut lucrurile şi în satul şvăbesc Tomnatic (Tripsweder), situat între Lovrin şi Sânicolaul Mare. De la localnicul „Ferr Jacob”, Dumnezeu să-l odihnească în pace, fost și el deportat, aveam să aflu că din porunca primarului şi a secretarului comunal de partid, familiile acestor oameni au primit, gratuit, atât locuri pentru case cât şi pământuri pentru grădinărit, întemeind aşezarea denumită Sat Nou. Cea care are, în prezent, peste 150 de case locuite, cu prioritate, de acei vremelnici stăpâni ai gospodăriilor celor deportaţi. Şi încă un interesant aspect, cu profunde conotaţii umane: când majoritatea şvabilor-nemţi au ales calea străinătăţii, cei puşi pe plecare le-au oferit, pe bani puţini, foştilor „chiriaşi”, casele şi gospodăriile cu toată agoniseala lor. Iar acum, când din Germania și Austria vin în vizită pentru a-şi astâmpăra dorul de aşezarea natală, de casa părintească și de străbunii din morminte, sunt bine primiţi şi ospătaţi de noii proprietari. În general, familii de români, vrednici gospodari! Şi cu toate că de la acele triste vremuri îndepărtate ne despart 69 de ani, de cutreieraţi Bărăganul veţi vedea, din loc în loc, urmele acelor sate cu zidurile caselor din chirpici. Pe vetrele lor, ţăranii ialomiţeni, spre exemplu cei din preajma Giurgeni-Vadul Oii-Răchitoasa, au întemeiat aşezări bine rânduite, cu uliţe largi şi drepte, precum în satele bănăţene. Iar unele dintre aceste aşezări mai păstrează, în vorbirea localnicilor, vechile denumiri date de bănăţenii deportaţi în iunie 1951 şi reveniţi pe la casele lor în februarie 1956!
Și când moare, omul n-are linişte
Dovadă că dragul meu prieten drag a murit brusc de „moarte bună”, rămânându-i ochii deschişi și chipul mirat. Un motiv în plus pentru ca în timpul priveghiului şi a slujbei de înmormântare, rudele, prietenii, neprietenii şi anonimii să spună, în şoaptă, atât de multe laude încât dacă bietul mort ar fi ştiut mai devreme cât de iubit şi de valoros este de mult ar fi dat „ortul popii”. De unde putem trage măcar două cocluzii. Prima: Este recomandabil să treci la cele veşnice mai de timpuriu şi în stare bună de sănătate şi de funcţionare. Să nu fi umblat prin spitale şi nici să nu fii zăcut în patul familiei tale. În ambele situaţii fiind suficente motive de enervare şi de supărare. Deci, să respecţi cu sfinţenie termenul anticipat al apropiatului tău sfârşit! De asemenea, să nu fi nici prea tânăr, dar nici prea bătrân. Pregătindu-ţi plecarea tocmai când te simţi cel mai stimat, cel mai iubit, cel mai lăudat şi linguşit. Pentru că dacă eşti prea tânăr n-ai timp să strângi în jurul tău destui prieteni şi nici destui duşmani. Iar dacă eşti tare bătrân, intri în dizgraţia desăvârşită a uitării oamenilor. A doua: cu cât eşti mai bătrân, cu atât ai neşansa (sau şansa) să te fi uitat lumea, riscând sau beneficiind de întâmplarea ca în urma scriului tău să se adune doar o mică parte dintre membrii familiei şi rudelor tale. La fel, foarte puţini vecini, prieteni, duşmani, cunoscuţi sau necunoscuţi. Şi atunci ar fi tare păcat de atâtea lumânări şi batiste cumpărate! Ca şi de colacii, ţuica, vinul şi coliva dată de pomană groparilor şi eternilor cerşetori! Cei care, aşteptând la poarta de intrare și de ieșire din cimitir, încă n-au aflat ce năzdrăvănii ai „poruncit” să se scrie pe crucea mormântului tău și al soției tale: „Cititorule-privitor, Te aşteptăm să ne revedem în Ceruri”!
Ioan Vulcan-Agnițeanul
