Pe la începuturile medicinii moderne, sibienii sperau să își cumpere viața cu pulbere de cadavre. De peste 700 de ani, de când a fost atestat primul spital al României, Sibiul a devenit o Mecca a vindecătorilor din sud-estul Europei. Medici, vraci sau vindecători își începeau cariera în cetatea lui Hermann, pentru că aici găseau farmaciști preocupați de leacuri și dornici de a încerca soluții miraculoase la afecțiunile cele mai dificile din acele vremuri. Un muzeu din oraș încă păstrează praf de mumie egipteană, cândva un remediu medical foarte costisitor.
foto: Gabriela Cuzepan-Bebeșelea
„Prima farmacie atestată documentar din Sibiu, dar și de pe teritoriul României, este farmacia din 1494, menționată sub numele de «farmacia orașului». Mulți istorici consideră că aceasta a fost înființată înainte de 1494. Prima chitanță eliberată datează din anul 1494, cu care farmacistul Johannes primește din partea orașului leafa. Pentru conducerea farmaciei, în 1495 a fost adus un farmacist cu numele de Martinus Flaschner (diriginte în perioda 1495 – 1507) din Germania, care primea un salariu de 10 florini de la oraș“, ne povestește Ana Maria Păpureanu, specialist în cadrul Muzeului de Istorie a Farmaciei de la Sibiu. Fosta farmacie „La ursul negru“, a treia atestată în Sibiu, pe la 1600, este acum un muzeu al farmaciei înființat în 1972, aflat în subordinea Muzeului Național Brukenthal și care atrage anual peste 10.000 de vizitatori.
Se jucau cu moartea, în numele vieții
Dotați cu masă de receptură, mojare din bronz, borcane de lemn vopsite în negru sau balanțe farmaceutice aduse tocmai de la Viena, farmaciștii preparau pe ascuns combinații din sute de plante, materia primă de bază la acea vreme. Printre acestea se aflau și plante extrem de toxice, care puteau să provoace moartea, în cantități mari. Ele erau încadrate în categoria „Venena“, adică „toxice“, și erau administrate numai de farmacist. E cazul degețelului roșu, ale cărui frunze erau utilizate pentru creșterea puterii de contracție a cordului. Nu putea lipsi nici mătrăguna. Utilizată ca otravă în Roma Antică, apoi ca anestezic în Evul Mediu, mătrăguna era folosită pentru extragerea atropinei, utilizată în boli ale sistemului nervos sau în oftalmologie.
Nici gândacii sau animalele mai mari n-au scăpat de curiozitatea farmaciștilor. Pe la 1758, praful de gândaci obținut prin uscarea unui gândac oriental era administrat intern pentru probleme tegumentare sau pentru producerea de urinări frecvente. La fel se întâmpla și cu ochii de raci, niște concrescențe calcaroase din stomacul crustaceelor, care erau utilizați ca antiacid, antidiuretic și la copiii cu lipsă de calciu. Acidul formic, obținut prin distilarea furnicilor, aplicat pe piele, acționa ca un iritant și prducea violente dureri de arsură și beșicare. Era folosit în cazul circulației lente capilare, precum și in condiții de paralizie la nivelul membrelor.
Mumia, un panaceu
Mumia era o pulbere obținută prin măcinarea mumiilor umane tradiționale egiptene și era prescrisă în fazele terminale ale unor boli, atunci când nimic altceva nu mai putea să dea rezultate pentru a ține pacientul în viață. Deși valoarea ei era plătită în aur, evident că n-a salvat pe nimeni de la moarte. Cercetările ulterioare au dovedit că praful de mumii a ajuns să fie medicament din cauza unei confuzii a două substanțe care purtau același nume și a unei erori de traducere. „În perioada Cruciadelor, europenii au ajuns în zona Orientului. Din Marea Moartă se extrăgea bitum natural. Bitumul natural se găsește asociat cu diferite substanțe minerale și, în acest caz, se numește rocă asfaltică (asfalt natural sau nisip bituminos). Din această rocă asfaltică, se obținea, prin mărunțire, un remediu local important pentru combaterea bolilor arteriale și mai ales era folosit sub formă de dezinfectant la vindecare rănilor și fracturilor. Praful era folosit și ca insecticid. Numele acestui remediu era «mumyia». Același cuvânt era folosit pentru o substanță bituminoasă similară ca aspect, o rășină ce conținea bitumen, folosită la îmbălsămarea cadavrelor. De aici a început confuzia. De asemenea, traducătorii europeni din perioada medievală au tradus și interpretat greșit termenul, iar întreg cadavrul îmbălsămat și exudatul rășinos negru răzuit din acesta au primit numele de «mumia». Mumia a devenit un panaceu, greu de obținut și valoros. Astfel a început o perioadă de comerț lucrativ între Egipt și Europa, iar furnizorii au înlocuit exudatul rășinos al mumiei rare cu mumii întregi, fie îmbălsămate proaspăt, fie vechi, de culoare neagră asemănătoare bitumului, fiind cele mai costisitoare“, explică muzeograful. Marea înșelătorie a prafului de mumie a funcționat până prin 1920.
foto: Gabriela Cuzepan-Bebeșelea
Și Muzeul Farmaciei din Piața Mică păstrează, într-o cutie de lemn veche de peste 200 de ani, urmele acestui așa-zis leac străvechi. Specialiștii au analizat praful de mumie păstrat la Sibiu și se crede că acesta conține: fibre din bandaje ale mumiilor, fibre de lemn de conifer, substanțe pentru îmbălsămare, constând dintr-un amestec de rășină de cedru, rășină de fistic, ceară de albine, grăsimi, inclusiv sebum uman, țesut și piele de om mumificat, tratate desigur și ele, plus asfalt sau bitum din Marea Moartă, în combinație cu asfalt din alte surse.
ANA MARIA PĂPUREANU | muzeograf: „După ce Egiptul a interzis expedierea mumiei, în secolul al XVI-lea, europeni fără scrupule au început să vândă mumia fraudulos pregătită prin îmbălsămarea și deshidratarea cadavrelor proaspete. În timpul Renașterii, cercetătorii au demonstrat că traducerea mumiei bituminoase ca mumie a fost o greșeală, iar medicii au oprit prescrierea medicamentului ineficient.“
Mumia din Piața Mică
Una dintre puținele mumii egiptene din România este găzduită de Muzeul „Franz Binder“ de la Sibiu, aflat tot în Piața Mică, la doi pași de Muzeul Farmaciei. Aceasta provine din săpăturile efectuate cu finanțare ungară, austriacă și poloneză la Gamhud, în centrul Egiptului, în zorii secolului XX. Dintre cele 70 de mumii descoperite atunci, cea de la Sibiu i-a aparținut lui Hermann von Hannenheim, consul german al Imperiului Austro-Ungar la Cairo, care a donat-o Asociației Ardelene pentru Științele Naturii din Sibiu în anul 1907.
Viorica MAIER
