Am tot mai clar impresia că în România lucrurile o iau înapoi, că pașii progresului sunt iluzorii și că trebuie să socotim bine unde suntem și încotro ne îndreptăm.
Viorel NISTOR
Și nu mă refer aici (în registru tragi-comic) la toată istoria noastră, nu mă refer (în registru dramatic) la ultima sută de ani, nu mă refer (în registru bășcălios) nici la viața noastră de ieri până azi (când avem/n-avem șanse de calificare cu echipa de fotbal). Mă refer explicit la ultimii zeci de ani (democratici), ce ne-au stat la îndemână să-i trăim, să-i construim și să-i înțelegem.
Sigur că da, se pot face cercetări laborioase, se pot efectua sondaje amănunțite, se pot întocmi statistici temeinice, care să ne conducă către concluzii fundamentate științific și fără puțintă de a fi tăgăduite. Nu zic că nu se fac și-or fi existând rezultate, dar pe cine interesează, cine să le popularizeze, cine să le susțină și cine să le creadă? Dar nu trebui cine știe ce criterii pentru a înțelege niște lucruri simple. Ar fi de ajuns (zic eu) și la îndemâna bunului simț să observăm evoluția câtorva lucruri din România, cum ar fi democrația, politica, presa, sportul, funcționarea instituțiilor și altele.
Cu democrația, în anii ‘90 aveam niște scuze, că n-o știm, n-o înțelegem, trebuie s-o învățăm. Ei bine, am deprins-o cât de cât, am început să-i pricepem rostul, să-i simțim gustul și să tragem foloasele, dar de-o vreme încoace parcă a început dezvățul și mersul îndărăt. Nu mai prețuim libertatea și oportunitățile, care ne-au lipsit zeci de ani, ne-am pierdut încrederea unii în alții, nu mai suntem interesați de viața cetății și, mai nou, absentăm masiv de la vot, care este însăși chintesența democrației. În anii ‘90, mergeam la vot sub 70% dintre noi, după zece ani, am ajuns la sub 60% și apoi la sub 50%, iar acum suntem la sub 40%, ceea ce arată (după treizeci de ani de democrație) o slabă înțelegere a lumii de astăzi, un nivel redus de instruire democratică și o educație politică precară. N-am excelat noi la primele alegeri, dar, după doar șase ani, în 1996, s-a produs prima schimbare democratică de putere, după o guvernare ștearsă și conformistă a lui Nicolae Văcăroiu. Azi, nici nu știm cum și nici de ce, ne-am trezit cu un nea Nicu Văcăroiu reloaded, varianta retrogradă, în persoana lui nea Mișu Tudose, la fel de șters și de conformist, dar despre care, prin ce spune și arată, nu știi dacă face pe „prostul” sau chiar e ceea ce pare, că are o „misiune” murdară sau că le scoate din capul lui.
Ciudată întoarcere în timp!
La începuturile democratice, politica o făceau partidele împărțite formal în două, cele pro-occidentale și pro-democratice și cele formate din foștii comuniști, conservând interese și relații din vechiul regim. Nu era cine știe ce, dar oamenii pricepeau atâta și votau măcar, cu speranță, în virtutea acestor idei politice minimale. Azi, lucrurile sunt mult mai confuze și amestecate, partidele nu mai reprezintă idei și concepții politice, ci s-au transformat într-un fel de remorchere de interese, mai mult sau mai puțin reale/simbolice: de-o parte și mai mulți, par a fi dependenții social, de diverse tipuri, de alta, mai puțini și mai diverși, emancipații social. Dar faptul de a fi reprezentați (și unii și alții) e cea mai mare iluzie și cea mai groaznică înfrângere a democrației reprezentative. Clasa politică românească, după 30 de ani, a ajuns să se reprezinte numai și numai pe sine, interesele personale, pecuniare, cele de partid, relațiile privilegiate și, mai nou și imperativ, propria libertate și slobozenie discreționară de face ce vrea. Unele partide, pe drept cuvânt, au dispărut, cele supraviețuitoare sunt epuizate și reprezintă cupluri inerte, formate din politicieni mumificați și electorat captiv.
Acum 25 de ani, instituțiile democratice erau în formare și transformare, se căutau variante și modele. Funcționau discutabil, dar era speranța și orizontul schimbării, al reformelor și tranziției, până când toate acestea s-au golit de conținut. În loc de-a fi devenit solide, stabile și independente, instituțiile statului român se înființează, se fac și se desfac, azi, după voia unor persoane, după interese financiare și de partid, cu unicul țel de a putea fi controlate și exploatate în scopuri individuale sau de grup. Unde e progresul, unde e emanciparea, unde e maturitatea, indepedența și puterea acestora? Soliditatea unui stat este dată de tăria și funcționalitatea instituțiilor sale.
Despre presă n-o să spun multe (nimeni nu-I profet în țara lui) ca să nu mă apuce durerea de cap, nervii sau nostalgia. Totuși, cum e posibil ca după aproape 50 de ani de „închidere” comunistă și 30 de ani de „deschidere” democratică, principalul post TV de știri (ca fereastră către lume) să fie România TV, cel care nu face altceva decât să exploateze la maximum slăbiciunea (prostia), cea omenească și pe cea a societății. E un simplu exemplu, nu un studiu de caz!
Și-am ajuns la sport ca la o încununare a mersului de-a-ndoaselea și mă tot întreb, de pildă, cum e posibil ca în cea mai bănoasă ocupație (și afacere) de pe pământ (care este fotbalul) suntem capabili de un atât de mare și de înfiorător regres. Când poți avea oamenii la picioare și posibilitatea de a face bani mulți (cultivând serios și asumat un fenomen), cum poți să ratezi în halul acesta? Nu o calificare la un campionat (european sau mondial), ci însăși chintesența rânduielii lumii de azi.
Dreaptă sau strâmbă!
