Cu vreo 50 de ani în urmă, un foarte bătrân cantonier al unei rezervaţii silvice din Munţii Făgăraş, mă întreba, aşa într-o doară, dacă bănuiesc cumva care sunt principalele lui îndatoriri de serviciu.
Şi i-am răspuns cam așa: să ocrotiţi şi să întreţineți pădurea; să vă îngrijiţi de sănătatea animalelor pădurii şi a păstrăvilor râurilor de munte; să-i îndrumaţi pe turişti și pe schiori să aleagă drumurile, cărările și potecile cele mai sigure care duc la Cabana Negoiu, de deasupra Mănăstirii Brâncovenilor de la Sâmbăta de Sus.
După care îl aud că-mi spune: da, așa este. Aveţi dreptate! Numai că aţi uitat să amintiţi cea mai importată menire a mea şi a soţiei mele, și anume: să-i rugăm pe oamenii care trec pe aici să păşească în aşa fel încât să nu tulbure viața trează a pădurii. Aceasta însemnând să lase acasă chibritele, securea, fierăstrăul, arma de vânătoare, undiţa și telefonul celular. Nu de alta, dar de aici şi până dincolo de izvoarele alpine ale râului Bâlea, principalul afluent al Oltului pe cursul său mijlociu, avem patru întinse rezervaţii naturale. Apoi îmi oferă se lecturez conţinutul ilustrat al unui frumos pliant, tipărit în chiar luna şi anul ivirii mele în lume: februarie 1935. Era un foto-montaj de cercetare ştiinţifică semnat de academicieni, de cadre didactice universitare, de studenţi și de specialişti în silvicultură, botanică, geografie, farmacologie, piscicultură, geologie, pedologie, hidrologie, meteorologie, seismologie și apicultură.
Vă ofer spre citire, ascultare, înţelegere şi închinare…
O prea blândă poezie-priceasnă, asemănătoare unei sfinte şi ispăşitoare rugăciuni! Auzită nu mai ştiu nici unde şi nici când anume. Oricum, se prea poate să fi fost gândită, spusă, cântată și scrisă de un om oarecare. De un vrednic plugar sau de o destoinică ţărancă româncă; de un dascăl de ţară sau de o măicuţă stareţă de schit monahal; de un păstor de cirezi de vite sau de un cioban-păzitor și mulgător de turme de oi; de un evlavios preot într-o biserică de sat sau de un îngândurat pădurar; de un bătrân trist sau de un tânăr optimist; de un bărbat destoinic sau de o bunicuţă iubitoare a copiilor copiilor săi! Aşadar, n-am decât să le mulţumesc tuturor pentru această patriotică, dulce şi Dumnezeiască visare în meşteşugite versuri cu multe înţelesuri!
„Doamne, Prea Sfinte Doamne, Tu care-ai creat Pământul/Şi Muntele şi Marea, şi Soarele şi Vântul/Acum când nu ştiu încă ce zile-mi mai rămân/Dă-mi, Doamne, iar mândria că m-am născut ROMÂN!/Nu-ţi cer nici bogăţie, nici glorie, nici avere,/Pământuri, acareturi sau slavă şi putere./Un singur lucru, Doamne, îmi este de ajuns:/Să am fericirea să mor cu fruntea sus!/De ce-ai lăsat Tu, Doamne, acest popor blajin/Ce te-a slăvit de-a pururi cu cuget de creştin/Ce ţi-a’nchinat biserici în fiecare sat/ S’ajungă azi să umble cu capul aplecat?/Când astăzi totul se vinde şi cumpără pe bani,/ Când Ţara e condusă de hoţi şi şarlatani,/Ascultă, Doamne Sfinte şi ultima mea rugă:/Fă, Doamne-n Ţara asta să fiu stăpân, nu slugă!/Dă-mi, Doamne, iar tăria să lupt cu toţi duşmanii/Ce cred că sunt puternici fiindc’au furat toţi banii./Când conştiinţa tace în Ţara Românească,/ Dă Doamne, ca poporul din somn să se trezească!”.
Aşadar, rogu-te pe tine cititorule să ţii minte şi să iei aminte la înţelepciunile şi la îndemnurile aceastei cântări de prea temute vremi şi vremuri! Cuvinte pline de mult dor şi jele; de deznădejde şi întristare; de încredere şi îmbărbătare! Iar de vei vrea şi putea, povesteşte-o şi altor români adevăraţi ca tine! Ba chiar dă-o mai departe, să călătorească pe aripile nevăzute ale vântului în toată Marea Românie Mare! Şi încă ceva: ce-ar fi fost să fii avut acest gând-îndemn în chiar ziua cea mai nimerită a unui astfel de demers patriotic: cea de joi, 28 mai 2020. Atunci când, în faţa altarelor sfintelor biserici, românii ortodocşi şi cei greco-catolici au mulţămit bunului Dumnezeu că i-a ajutat să asculte şi să înţeleagă înţelesurile Sfintei Liturghii închinată cinstirii sărbătorii creştine a Înălțării Domnului (Ispasul) și a Zilei Eroilor din toate timpurile!
Se spune cum că aşa ar fi fost românii şi România în vremuri nu prea îndepărtate…
Adică atunci când locuitorii oraşelor şi satelor, înşirate de-o parte şi de alta a căilor-ferate şi a depourilor de locomotive, puteau să îşi rânduiască principalele treburi zilnice nu numai după ceasul deşteptător al caselor şi turnurilor bisericilor săseşti, ci şi după felul cum şuierau sirenele locomotivelor şi de cum suna glasul roţilor de tren. Într-un anumit fel cele ale personalelor și acceleratelor, altfel roțile vagoanelor și șinele mărfarelor. Pentru că erau acele vremuri când trenurile opreau și plecau la fix chiar şi din gările mai puţin importante.
Până și micile „Mocănițe-fumegânde”, de pe ruta feroviară Sibiu-Agnita-Sighișoara și Cornățel-Roșia-Vurpăr. Aşadar, erau acele vremi şi vremuri când ceferiştii şi poştaşii români erau mândri că sunt consideraţi a doua armată disciplinată şi activă a acestei foste bine rânduite ţări. Atunci când medicii, urcați în șaretele trase de caii din grajdurile primăriilor comunale, doftoreau și vindecau suferinzii și cu sufletul; Când moaşele dispensarelor medicale nu mai pridideau în a aduce pe lume pruncii doriţi ai soţilor cu mulţi şi sănătoşi copii; Când învățătorii și profesorii instruiau şcolarii cu multă pricepere, dragoste şi răbdare; Când ţăranii-plugari şi crescători de oi şi vite cornute arau pământurile pe curbele de nivel ale dealurilor şi semănau ogoarele bine gunoite, făcând rotația culturilor; Când domnul era domn, iar tovarăşul tovarăş; Când pădurarii nu mutilau pădurile în cârdăşie cu ţapinarii-drujbişti şi cu căruțașii motorizați, transformaţi în hoţi de lemne profesionişti; Când poliţiştii, jandarmii şi judecătorii te apărau sau te pedepseau pe cinstite; Când bisericilor românilor credincioşi erau cu adevărat „Sfinte lăcaşuri de rugăciune şi închinare”, iar preoţii nu erau rapsozi populari la nunţi şi la botezuri ci vrednicii „trimişi ai lui Dumnezeu pe Pământ”; Când clasele şcolilor de la sate cu greu îi cuprindeau pe toţi copiii părinţilor grijulii de învăţătura şi educaţia odraslelor lor; Când apele curgătoare ale râurilor clocoteau de mulţimea peştilor înotători; Când înainte de vremea secerişului holdelor de grâu bărbații își lăsau nevestele și fetele să pună la „topit”, în apele calzi ale văilor, micii snopi de in și cânepă, după care le ajutau la melițatul fuioarelor; Când urşii carpatini se purtau prietenos cu culegătorii de fragi, afine, zmeură, ciuperci și plante medicinale; Când cârdurile de mistreţi nu distrugeau culturile agricole ale plugarilor pentru că le erau îndestulătoare ierburile, rădăcinile, ghinda uleioasă a stejarilor şi jirul dulceag al fagilor pădurilor de la marginea satelor; Când anotimpurile anului calendaristic mereu erau numai patru la număr, sosind și plecând cu precizia rotației Pământului în jurul Soarelui; Când gerurile năpraznice ale iernilor stăteau să crape brazii în picioare, iar zăpezile troienite să acopere ţara de la un capăt la altul cu covorul lor alb; Când primăverile înverzeau la vremea potrivită câmpurile şi îmboboceau gingaşele flori ale sărbătorilor de Paști; Când verile dogoritoare coceau domolit boabele spicelor de grâu și de secară, în vreme ce razele blânde ale soarelui tomnatic îndulceau şi parfumau strugurii viilor, merele, prunele şi perele livezilor. Şi în timp ce ţăranii-taţi, socri și unchi, împreună cu feciorii şi ginerii lor umpleau şurile cu fânurile şi otăvurile ierburilor cosite, soţiile, fetele şi nurorile transformau roadele Pământului în zestrea, de peste iarnă, a pivniţelor şi cămărilor cu bucate.
Până a nu fi venit peste noi colectivizarea agriculturii, cam așa era viaţa românilor în acele nu prea îndepărtate vremi şi vremuri. Chiar și după aceea, trenurile de călători plecau şi soseau în gări cu precizia acelor arătătoare ale ceasornicelor elveţiene, iar ceferiştii şi poştaşii ţării practicau cu plăcere şi pricepere unele dintre cele mai respectate meserii. Numai că, din păcate, ne-am cam bătut joc de toate cele omenoase şi frumoase ale acelui trecut! Ca urmare, n-am a şti cam când cumintea, frumoasa şi credincioasa noastră Românie va mai redeveni ceea ce a fost ea cândva: Binecuvântata Grădină a Maicii Domnului!
A fi nu numai român, ci şi locuitor statornic în România…
Nu „navetist cu dublă cetăţenie de limbă și de neam”, purtând viză de flotant pe buletin, mereu plecat în pribegie, aiurea, în lumea asta mare! Şi fără un rost anume. Gândesc că numai astfel poţi avea motive întemeiate de a aşterne pe hârtie mai mult decât nişte nostalgice amintiri, precum cele citite ceva mai devreme. Sau cele care urmează acum. Aşadar, sat transilvan cu case gârbovite nu numai de trecerea timpului, dar şi de nepăsarea şi sărăcia locuitorilor tăi! Stau şi mă întreb şi te întreb şi pe tine cititorule de gazetă scrisă pe hârtie: cine oare şi din ce întunecate motive l-a făcut să arate supărător de trist, de obositor și de căzut pe gânduri!? Nu de alta, dar îmi aduc bine minte că atunci când mai eram încă un copilandru, avea pământurile frumos şi cu folos lucrate; casele şi gospodăriile bine rânduite, înşirate pe uliţele lui strâmte și întortocheate, pavate cu prundişul văilor şi cu bolovanii râurilor. Că seară de seară, după intrarea în sat a vitelor din ciurdă, harnicii săi feciori şi frumoasele lui fete îi stropeau şi măturau uliţele prăfuite. Şi mai avea, satul meu drag şi cuminte, şi câteva întinse şi înflorate pajişti şi păşuni, iar iazurile îi erau pline cu peşti argintii şi cu scăldători adânci, cea mai mare dintre ele situată în locul numit: „La leasa morii moşului Moise”! Străbunicul drag al colegei mele de şcoală şi de bancă, plăpânda şi frumoasa „Măciniţa”!
Toate la un loc, sunt acele locuri păstrătoare de statornice şi dragi amintiri. Pentru că vreau să îţi spun, dragule sat drag, că ai fost şi ai rămas aşezarea natală a bunilor, cuminţilor, credincioşilor şi harnicilor mei părinţi, bunici şi străbunici. Acei vrednici plugari care i-au dat tatălui meu frumosul prenume de Ion, iar soţiei sale (mamei mele), acela de Victoria. Acum, aşa bătrâni şi obosiţi, precum sunteţi de truda câmpului şi a vieţii, vă odihniţi trupurile mult muncite în „Ţintirimul din deal”. În acel loc în care, pe măsură ce casele tale sunt tot mai părăsite, lutosul lui pământ devine tot mai neîncăpător pentru multele morminte şi oseminte. Precum se întâmplă în mai toate satele şi cătunurile de pe văile sibiene ale Hârtibaciului şi ale Buii. De la Şeica Mare, Calvasăr şi Moardăş, mai în sus și-n jos, către Mihăileni, Răvășel, Vecerd, Beneşti şi Ighişul Vechi. Dar şi până dincolo de Ruja-Agnitei, de Iacobeni, Stejăriș, Netuș, Noiștat, Movile, Brădeni, Retiş, Seliştat, Țeline şi Bărcut. Aşezări care, cu timpul, au devenit nişte minuscule şi neînsemnate nume cu renume, risipite pe înscrisul hărţilor topografice ale rotundului de 100 de ani al ţării mele. Sate nu numai ocolite de noroc, dar şi părăsite şi uitate de nevrednicii şi uitucii lor fii, rătăcitori prin lumea largă. Între care mă număr și eu. Aşa se face că în vechea biserică a mândrului meu sat transilvan slujeşte un mult încărunțit preot navetist; că în stranele ei şăd şi cugetă tot mai puţini moşnegi şi băbuţe; că puţinii elevi ai claselor I-IV au un singur învăţător, şi acela cu gând de ducă; că Oficiul Poştal, Dispensarul Medical şi Magazinul Cooperaţiei au lăcate pe uşi, mari cât pumnul, cu toate că ferestrele le sunt sparte; că şurile sunt fără fânuri şi paie, iar grajdurile fără vaci și bivoli. Dar şi că fertilele lui pământuri sunt îmburuienate şi înţelenite. Dealurile sterpe păstrând urmele şterse ale teraselor fostelor plantaţii viticole cu struguri dulci şi poame parfumate. Până şi „Delniţele dintre curechi”, de la margine de sat, au rămas doar o nostalgică amintire, în vreme ce prin bezna nopţilor orbechează o haită de câini hămesiţi de foame. Şi cum drumurile şi potecile lui sunt mereu vecine cu prea multa linişte şi tristeţe a acelui neînsemnat sat, în miezul nopţilor senine câinii-hoinari latră a pagubă la lună şi la stele de se aud până dincolo de ruinele şi movilele legendarului „Androhel” al văii Hârtibaciului.
Câteva pilde pilduitoare
Una dintre primele şcoli, din ţinuturile transilvane, cu predarea cunoştinţelor la elevi în limba română, este cea a Răşinarilor Mărginimii Sibiului. Un impunător edificiu, ce poartă Sfântul Hram al Buneivestiri și al numelui poetului Octavian Goga(1881-1938). Hram duhovnicesc slujit religios în vara anului 1843 de însuşi teologul-cărturar Andrei Şaguna (1809-1873), cel care va deveni întâiul Mitropolit Ortodox al Ardealului. Şi cum amintita şcoală adăposteşte şi o bibliotecă pe măsura vechimii şi frumuseţii sale, printre numeroasele sale cărţi am putut admira şi cea mai timpurie scriere şi descriere a acestei vechi aşezări: „Monografia ilustrată a satului”. Ea a fost gândită de mintea ageră a teologului-profesor Victor Păcală, cel care a văzut lumina zilei la data de 12 decembrie 1874, în satul Dealu Frumos, din vecinătatea micului orăşel Agnita. Iar acea bijuterie de album literar-istoric avea să fie distinsă cu unul dintre prestigioasele premii anuale ale Academiei Române. Evenimentul editorial-festiv petrecându-se la București, în toamna spre iarna anului 1916. Adică, în acele vremuri de răstrişte ale Primului Război Mondial, la sfârşitul căruia avea să se petreacă şi marea bucurie de la Alba Iulia, din 1 Decembrie 1918: Unirea Transilvaniei cu România şi făurirea Statului Unitar Român.
Câteva „Reţete de doftorii băbeşti”, culese şi scrise de învăţătorul Victor Păcală, în acea celebră monografie a satului Răşinari, prima şi singura lucrare de acest fel premiată de Academia Română: Pentru durerile de ochi, bolnavul să îşi şteargă pleoapele cu roua petalelor mai multor flori de câmp şi de grădină; Suferindul de dureri de dinţi să îşi însemneze obrazul
cu monograma lui Iisus Hristos; Împotriva turbării să se folosească scrumul de raci, băut cu vin; Iar pentru durerile de spate, femeia-mamă de copii gemeni să calce spatele celui suferind. În aceaşi lucrare monografică sunt descrise şi o serie de obiceuri şi tradiţii populare, între care se regăseşte şi următorul bocet de îngropăciune: „Negrul pământul,/Lăcat ai, dar cheie n-ai,/Tu ce-ncui nu mai descui;/Că cine apucă sub tine/Câtu-i lumea nu mai vine (…)/Nu ştiu mamă, nu ştii scrie/Ori pe-acolo nu-i hârtie;/Ori cerneala s-o gătatu,/Ori pana ţi s-a stricatu”!
Lăptarul şi brutarul
Într-o zi, un lăptar primeşte o citaţie de la judecătorie, fiindu-i intentat un proces de către un brutar. Omul, foarte îngrijorat, se tot întreba cu ce o fi greşit. Brutarul însă ştia. El îl acuza pe lăptar că îl înşală la cântar când îi vinde untul săptămânal. Aşa că după ce lăptarul îi aducea kilu’ de unt şi pleca, brutarul cântărea untul în prezenţa a doi martori. Şi într-adevăr, bănuielile erau justificate. În loc de un kil de unt, primea când 900, când 950 de grame. Ba au fost și cazuri când a primit doar 850 de grame de unt. La proces, judecătorul îl întreabă pe lăptar:
– Spune, dumneata ai cântar pentru cântărit untul pe care îl vinzi brutarului?
– Nu, domnul judecător, nu am.
– Păi, atunci cum pretinzi că vinzi untul cu kilogramul?
– Să vedeţi. Am o balanţă. Pun pe o parte a balanţei kilul de pâine ce o cumpăr de la brutar, iar pe cealaltă parte pun untul până ce balanţa se echilibrează.
Morala e simplu de înțeles: În viaţă primeşti ceea ce dai! Cu precizarea că subsemnatul semnatar al acestor rânduri își asumă întreaga responsabilitate a „plagierii” reproducerii identice a stenogramei înscrisului unuia dintre grefierii mereu „navetistului” Tribunal Județean din Sibiu.
La proces judecătorul întreabă, martorul răspunde
– La ce distanţă te-ai aflat de locul accidentului rutier?
– La 6 metri şi 70 de centimetri.
– Şi cum de ştii atât de exact?
– Când am văzut accidentul, mi-am dat seama pe loc că voi fi întrebat la proces de vreun tâmpit de judecător sau avocat, aşa că am măsurat cu metrul de croitorie, pe care întâmplător îl aveam la mine.
– Știi ceva, mă?! Pe mine să nu mă faci tâmpit! Și nici pe colegul-avocat. Ai înțeles? Că de nu, faci tu închisoare în locul defunctului, pentru că voi da vina pe el. Ca să nu mai complicăm lucrurile, cu pandemia asta de COVID-19! Asta să nu mai consemnezi, doamnă grefier!
Ioan VULCAN-AGNIȚEANUL
